Lupul apucă blând mâna nevătămată a lui Trashcan între fălci. Omul se uită spre el. Fiara se ridicase şi-l trăgea uşor de braţ. Spre vest.
- Foarte bine, consimţi Trashcan senin. Foarte bine, băiete.
Porni la drum, iar lupul îl urmă imediat, păşind chiar la piciorul lui, ca un câine bine dresat. Alte cinci fiare ieşiră dintre maşinile încremenite şi li se alăturară. Acum mărşăluia cu un lup înaintea lui, unul în spate şi câte doi de fiecare parte, ca un demnitar însoţit de escortă.
Se opri o dată şi privi peste umăr. Nu avea să uite niciodată scena aceea: un cerc de lupi cenuşii, aşteptând cu răbdare în jurul micului Austin, şi conturul palid al figurii lui The Kid, care privea afară şi mişca din gură, în spatele sticlei. S-ar fi zis că lupii rânjesc spre The Kid, cu limbile atârnând din boturi. Păreau să-l întrebe cam cât mai dura până să-l alunge pe Omul Întunecat din Lost Wages, cu un şut în fund. Cât mai dura până atunci?
Trashcan Man îşi punea întrebarea cât va zăbovi haita lângă micul Austin, împresurându-1 într-un cerc de colţi. Atât cât avea să fie nevoie, era răspunsul logic. Două zile, trei, poate chiar patru. The Kid avea să stea acolo, privind afară. Nimic de mâncat (asta dacă nu cumva adolescenta avea vreun pasager, adică), nimic de băut, temperatura avea să urce după-amiaza în interiorul strâmt al maşinii până la peste cincizeci de grade, din cauza efectului de seră. Căţeluşii Omului Întunecat urmau să aştepte până ce The Kid murea de inaniţie sau până ce, înnebunit, ar fi deschis portiera ca să încerce să scape cu fuga. Trashcan Man chicoti în întuneric. The Kid nu era prea voinic. Nu avea să le ajungă nici pe-o măsea. Nu era exclus ca lupii să se otrăvească, mâncându-l.
- N-am dreptate? strigă, hohotind spre stelele luminoase. Să nu-mi zici mie dacă mă crezi sau nu, căcăciosule! Stai să-ţi spun IO!
Însoţitorii lui cenuşii şi fantomatici înaintau solemn şi fără zgomot, fără să bage în seamă urletele lui Trashcan Man. Când ajunseră în dreptul maşinii sport a lui The Kid, lupul de la piciorul lui se apropie, adulmecă una dintre anvelopele Wide Oval şi apoi, rânjind sardonic, ridică laba şi se pişă pe ea.
Chestia asta îl amuză teribil pe Trash. Râse până ce din ochi îi ieşiră lacrimi şi se scurseră pe obrajii lui ţepoşi, brăzdaţi de cicatrice. Nebunia lui, aidoma unei bucăţi de carne prăjite la tigaie, nu mai avea nevoie ca să se desăvârşească, ca să obţină acea ultimă nuanţă subtilă de gust, decât de soarele deşertului.
Trashcan Man îşi văzu mai departe de drum, însoţit de escortă. Pe măsură ce creştea aglomeraţia, lupii fie se târau pe sub maşini, cu burţile lipite de asfalt, fie ţopăiau peste acoperişuri şi capote - companioni sângeroşi şi muţi, cu ochi roşii şi colţi strălucitori. Ajunşi la Eisenhower Tunnel, târziu, după miezul nopţii, Trashcan pătrunse fără şovăire prin deschiderea acestuia. Cum să se mai fi temut acum? Cum să se mai fi temut, însoţit de nişte paznici ca aceştia?
Drumul era lung, iar el pierduse noţiunea timpului aproape chiar de la început. Bâjbâia orbeşte, de la o maşină la următoarea, într-un rând căzu într-o materie umedă şi scârbos de moale, auzind în acelaşi timp şuieratul înfiorător al unui gaz puturos. Nici măcar atunci nu ezită. Din când în când vedea ochi roşii în întuneric, întotdeauna în faţa lui, călăuzindu-1 mereu înainte.
Peste o vreme simţi o boare proaspătă de aer şi începu să se grăbească; o dată îşi pierdu echilibrul, plonjând de pe capota unei maşini în portbagajul celei din faţă şi lovindu-se rău la cap. Peste puţin timp privi în sus şi văzu iarăşi stele, de astă dată palide, vestind apariţia zorilor. Era din nou afară. Escorta lui se făcuse nevăzută. Dar Trashcan căzu în genunchi şi rosti o rugăciune de mulţumire lungă, dezlânată şi plină de divagaţii. Văzuse puterea Omului Întunecat, o văzuse cât se poate de limpede.
În pofida tuturor întâmplărilor prin care trecuse de când se trezise, cu o dimineaţă în urmă, şi dăduse cu ochii de The Kid admirându-şi coafura în oglinda din camera de la Golden Motel, Trash se simţea cu mult prea agitat ca să poată dormi. Preferă să meargă mai departe şi să lase tunelul în urma lui. Traficul se blocase şi în partea de vest a acestuia, dar peste nici două mile se putea din nou înainta lejer. Dincolo de linia mediană, pe benzile mergând spre est, şirul de maşini se întindea până dincolo de orizont.
La prânz începu să coboare din Trecătoarea Vail Pass spre oraşul cu acelaşi nume, străbătând o zonă de blocuri şi cartierele de case. Acum era răpus de oboseală. Sparse un geam, deschise o uşă, îşi găsi un pat. Nu-l mai tulbură nimic până a doua zi de dimineaţă.
Frumuseţea oricărui bigotism constă în aceea că are capacitatea de a explica totul. O dată ce Dumnezeu (sau Satana) a fost acceptat drept primă cauză a tot ceea ce se petrece în lumea muritorilor, nimic nu rămâne la voia întâmplării... sau a schimbării. O dată ce ajungi să mânuieşti sigur formulări cu valoare de incantaţie, cum ar fi "am reuşit să vedem prin vălul întunecat" şi "necunoscute sunt căile Domnului", logica nu mai are nici o valoare. Bigotismul este una dintre puţinele căi infailibile de a înfrunta capriciile acestei lumi, deoarece elimină cu desăvârşire caracterul accidental al evenimentelor. Adevăratului habotnic i se pare că toate au rostul lor.
Probabil acesta a fost şi motivul pentru care Trashcan Man s-a oprit în drum, la vest de Vail, şi i-a vorbit unei ciori vreme de aproape douăzeci de minute, convins că are de-a face fie cu un emisar... fie chiar cu Omul Întunecat în persoană. Cioara l-a contemplat multă vreme, de pe vârful unui stâlp înalt de telefon, zburând de-abia după ce se plictisise sau i se făcuse foame... sau poate după ce Trashcan îşi terminase şuvoiul de laude şi de promisiuni de credinţă.
Îşi făcu rost de altă bicicletă în apropiere de Grand Junction, iar până la 25 iulie traversase Utahul de vest de-a lungul lui Route 4, care face în est legătura dintre 1-89 şi marea autostradă din sud-vest, 1-15, care porneşte de la nord de Salt Lake City şi merge, hăt, până la San Bernardino, California. Iar când se întâmplă ca roata din faţă a bicicletei lui noi să se despartă brusc de rest, plecând pe cont propriu prin deşert, Trashcan Man se văzu aruncat peste ghidon şi aterizând în cap, o lovitură care în mod normal ar fi trebuit să-i crape capul (mergea cam cu patruzeci de kilometri la oră când se întâmplă, iar cască de protecţie nu purta). Totuşi, fu în stare să se ridice după nici cinci minute, cu sângele scurgându-i-se pe obraji dintr-o mulţime de tăieturi şi lovituri, să se strâmbe şi să-şi execute micul lui dans târşâind din picioare, cântând: Cii-a-bo-la, îmi dau şi viaţa pentru tine, Ci-a-bo-la, tâcâtâm-tâcâtâm-bum!
Pentru cei lipsiţi de minte sau cu capul spart nu există leac mai bun decât o doză zdravănă de "Facă-sc voia Ta."
La 7 august, Lloyd Henreid intră în camera în care fusese instalat cu o zi în urmă Trashcan Man, deshidratat şi aproape în delir. Era o încăpere luxoasă, la cel de-al treisprezecelea etaj al lui MGM Grand. Patul rotund, cu cearşafuri din mătase, era dublat de o oglindă ce părea de aceleaşi dimensiuni, fixată în tavan.
Trashcan Man îl măsură pe Lloyd.
- Cum te simţi, Trash? se interesă acesta.
- Bine. Mai bine.
- N-ai nevoie decât de mâncare, apă şi odihnă. Ţi-am adus nişte haine curate. Măsurile a trebuit să le ghicesc.
- Par bune.
Trash nu fusese niciodată în stare să ţină minte ca lumea măsurile lui. Luă perechea de jeanşi şi cămaşa pe care i le oferea Lloyd.
- După ce te-ai îmbrăcat, coboară la micul dejun. Îi spuse Lloyd aproape respectuos. Majoritatea mâncăm împreună, în braserie.
- Desigur, foarte bine.
Când auzi murmurul conversaţiei din braserie, rămase afară şi se trase după un colţ, cuprins dintr-o dată de teamă. Toţi ochii se vor îndrepta asupra lui, când va intra. Apoi vor izbucni râsetele. Întâi va chicoti cineva mai din spatele sălii, urmat de alţii şi alţii, până ce toată lumea hohotea cu gura până la urechi şi-l arăta cu degetul.
Hei, ascundeţi-vă chibriturile, a sosit Trashcan Man!
Hei, Trash! Ce-a zis bătrâna Sempie când i-ai dat foc la cecul de pensie?
Te pişi pe tine în pat, Trash ?
Broboane de sudoare i se iviră pe piele şi se simţi soios, cu toate că făcuse duş, după plecarea lui Lloyd. Îşi aminti de faţa pe care o descoperise în oglinda băii, acoperită de crustele rănilor vechi, trupul descărnat, ochii prea mici pentru orbitele căscate. Da, vor râde. Ascultă murmurul conversaţiei, clinchetul tacâmurilor, şi-şi făcu socoteala să se retragă pe furiş.
Apoi îşi aminti felul în care lupul îl prinsese cu blândeţe de mână şi-l dusese departe de coşciugul din tablă al lui The Kid. Trase aer în piept şi intră.
Câteva persoane ridicară în treacăt privirile, apoi îşi văzură mai departe de mâncat şi de conversaţie. Lloyd, care stătea la masa mare din mijloc, ridică un braţ şi-i făcu semn să se apropie. Trash îşi croi drum printre mese, trecând pe dedesubtul unui panou electronic Keno, pentru înregistrarea pariurilor, care nu funcţiona. La masă mai stăteau trei bărbaţi. Toţi aveau înaintea lor omlete cu şuncă.
- Ia-ţi şi tu, îl îndemnă Lloyd. E cu autoservire.
Trashcan Man puse mâna pe o tavă şi se duse la tejgheaua din spatele căreia îl urmărea un bărbat masiv, în haine murdare de bucătar.
- Sunteţi domnul Horgan? îl întrebă Trashcan Man timid.
Horgan îi zâmbi, dezvăluindu-şi dinţii cu strungăreaţă.
- Mda, însă dacă mă iei aşa, nu ajungem nicăieri, flăcăule. Whitney mi se zice. Te simţi ceva mai în formă? Când ai apărut, păreai urgia Domnului.
- Mult mai bine, sigur că da.
- Pune-ţi ouă, cât pofteşti. Însă fereşte-te de cartofii prăjiţi. Cel puţin eu aşa aş face. Barabulele-astea sunt vechi şi tari. Mă bucur c-ai venit la noi, băiete.
