- Boulder nu i-ar putea cuprinde. Te doare mintea, dacă te plimbi pe străzile pustii din centru şi dinspre Table Mensa, dar pur şi simplu nu este posibil. Va trebui să înfiinţăm şi alte aşezări, jur-împrejurul nostru. Vom forma o singură comunitate uriaşă, iar tot restul ţării, la est de aici, va rămâne pustiu.
- Ce te face să crezi că majoritatea vor veni la noi?
- Un argument foarte neştiinţific, răspunse Glen, zburlindu-şi tunsura scurtă cu o mână. Îmi place să cred că majoritatea oamenilor sunt buni. Şi mai cred că cel ce conduce ostilităţile la vest de noi este rău cu adevărat. Dar mă încearcă o bănuială...
Se opri.
- Haide, spune mai departe.
- O voi face pentru că sunt beat. Dar rămâne între noi, Stuart.
- Perfect.
- Îmi dai cuvântul tău?
- Îţi dau cuvântul meu, îl asigură Stu.
- Sunt de părere că se va alege cu majoritatea tehnicienilor, spuse Glen în cele din urmă. Să nu mă întrebi de ce; este o simplă bănuială. Mă gândesc doar că tehnicienilor le place să muncească într-o atmosferă de disciplină strictă şi având ţeluri clare, în general vorbind. Le place ca trenurile să vină la timp. În schimb aici, la Boulder, este o confuzie în masă, fiecare făcând în felul lui cam ce-i trece prin minte... prin urmare, trebuie "să ne-adunăm căcatul", aşa cum s-ar fi exprimat studenţii mei, adică să ne organizăm. Pe când individul acela... pun pariu că trenurile lui merg după plan şi că toate sunt orânduite cum se cuvine. Tehnicienii sunt şi ei oameni, ca şi noi: se duc acolo unde este mai multă nevoie de ei. Mă bate gândul că Adversarul nostru doreşte cât mai mulţi dintre ei. Ce-i trebuie lui fermieri, mai degrabă pune mâna pe câţiva băieţi care ştiu să şteargă praful de pe silozurile alea cu rachete din Idaho şi pot să le pună în funcţiune. Idem tancuri, elicoptere şi poate şi un bombardier B-52 sau două, aşa, de distracţie. Mă îndoiesc că a ajuns până acolo - ca să fiu drept, sunt sigur că nu. Oricum, o vom afla. În clipa de faţă se străduieşte încă să repună în funcţiune curentul electric, să restabilească comunicaţiile... ba poate a fost obligat să recurgă la o epurare a celor slabi de înger. Roma n-a fost construită într-o singură zi, ceea ce probabil ştie şi el. Dispune de timp. Dar eu când văd cum apune soarele seara - nu vorbesc prostii, Stuart - mi se face frică. Nu mai am nevoie de coşmaruri ca să mă sperii. Este suficient să mă gândesc la ei, cei de pe cealaltă parte a Stâncoşilor, muncind ca un roi de albine.
- Ce-ar trebui să facem?
- Să-ţi dau o listă? zise Glen, zâmbind.
Stuart făcu un gest spre carnetul lui hărtănit. Pe coperta lui roz-aprins se vedeau siluetele a doi dansatori şi cuvintele BOOGIE DOWN!
- Păi sigur, îi răspunse.
- Glumeşti?
- Da' de unde! Tu singur ai spus-o, Glen, trebuie să începem să ne-adunăm rahatul de undeva. Şi eu simt la fel. Cu fiecare zi pierdută devine mai greu. Nu putem să stăm aici arzând gazul şi ascultând la CB. Ne putem trezi într-o bună dimineaţă cu penalul intrând în Boulder în fruntea unei coloane blindate, sprijinită de forţe aeriene.
- Nu trebuie să te aştepţi să se întâmple mâine, remarcă Glen.
- Nu. Oare în mai, anul viitor?
- Posibil, spuse Glen aproape în şoaptă. Da, foarte posibil.
- Şi ce crezi că se va întâmpla cu noi?
Glen nu-i răspunse prin cuvinte. Făcu un mic gest concludent, ca şi cum ar fi apăsat un trăgaci cu arătătorul mâinii drepte, apoi bău repede ultima rămăşiţă de vin din sticlă.
- Mda, zise Stu. Hai să vedem ce-i de făcut. Te ascult.
Glen îşi închise ochii. Lumina zilei scotea tot mai mult la iveală ridurile de pe obrajii şi fruntea lui.
- Prea bine. Uite ce este, Stu. În primul rând: să recreăm America. Mica Americă. Prin orice mijloace, permise şi nepermise. Organizarea şi forma de guvernământ sunt pe primul loc. Dacă începem acum, putem să concepem guvernarea aşa cum ne dorim noi. Dacă aşteptăm până ce se triplează populaţia, ne vom lovi de piedici grave. Să spunem că vom convoca o întrunire de acum într-o săptămână, adică pe 18 august. Toată lumea să fie prezentă. Înainte de întrunire va trebui să existe un Comitet de Organizare ad-hoc. Să spunem, format din şapte persoane. Tu, eu, Andros, Fran, Harold Lauder, poate, şi încă doi. Treaba comitetului va fi să alcătuiască o agendă pentru întrunirea din 18 august. Pot să-ţi spun încă de pe acum ce fel de lucruri trebuie să apară pe agenda respectivă.
- Dă-i drumul.
- Mai întâi, citirea şi aprobarea Declaraţiei pentru Independenţă, în al doilea rând, citirea şi aprobarea Constituţiei. În al treilea, citirea şi aprobarea Declaraţiei Drepturilor Omului. Aprobarea se va face prin vot exprimat prin viu grai.
- Doamne, Glen, dar suntem cu toţii americani...
- Uite, aici greşeşti tu, îi spuse Glen, deschizându-şi ochii înfundaţi în orbite şi injectaţi. Noi suntem o ceată de supravieţuitori care nu are cârmuire. Suntem o colecţie pestriţă, în care este reprezentată fiecare categorie de vârstă, religie, clasă şi rasă. Cârmuirea este o idee, Stu. Atât rămâne din ea, dacă înlături birocraţia şi toate celelalte prostii. Voi merge mai departe. Nu este decât ceva ce a rămas înrădăcinat, o potecă de-a memoriei croită prin creier. Noi trecem acum printr-un proces de regres al culturii sociale. Majoritatea acestor oameni mai cred încă în guvernarea prin reprezentare - în Republică -, în ceea ce ei denumesc "democraţie". Dar acest decalaj cultural nu dăinuie niciodată foarte mult. După o vreme vor începe să aibă reacţii viscerale: preşedintele e mort, Pentagonul de închiriat, nimeni nu dezbate nimic în Cameră şi în Senat, poate cu excepţia termitelor sau a gândacilor. Oamenii noştri de aici se vor pomeni în curând că vechea ordine s-a dus pe apa sâmbetei şi că ei pot restructura societatea cum doresc. Noi vrem - de fapt, trebuie - să acţionăm înainte ca ei să se trezească şi să facă vreun gest necugetat, îşi îndreptă degetul spre Stu.
- Dacă se ridică cineva în timpul întrunirii din 18 august şi propune ca Mother Abagail să primească puteri absolute, iar tu, eu şi cu Andros să fim numiţi în funcţia de consilieri ai ei, oamenii ar adopta hotărârea cu aclamaţii, total inconştienţi că tocmai au votat cea dintâi dictatură americană reală de la Huey Long încoace.
- Vai, nu pot să cred una ca asta. Printre noi există absolvenţi de colegii, avocaţi, activişti politici...
- Asta au fost, poate. Acum n-a mai rămas decât o adunătură de oameni obosiţi şi speriaţi, care n-au habar ce se va întâmpla cu ei. Unii ar putea să murmure, însă s-ar abţine de îndată ce le-ai promite că Mother Abagail şi consilierii ei vor renunţa la prerogativele lor peste şaizeci de zile. Nu, Stu, este foarte important ca, în primul rând, să adoptăm spiritul vechii societăţi. La asta mă refeream atunci când spuneam să recreăm America. Aşa trebuie să se petreacă lucrurile, atât timp cât ne aflăm sub ameninţarea directă a omului pe care-l numim Adversarul.
- Continuă.
- Foarte bine. Următorul punct al agendei va fi să alcătuim un guvern după modelul municipalităţilor din New England, adică în spiritul unei democraţii perfecte. Atât timp cât rămânem la dimensiuni relativ mici, sistemul va funcţiona perfect. Numai că în locul unui comitet de înalţi funcţionari municipali vom avea şapte... reprezentanţi, presupun. Reprezentanţi ai Zonei Libere. Ce părere ai?
- Mi se pare foarte bine.
- Sunt de aceeaşi părere. Şi vom avea grijă ca oamenii aleşi să fie tot cei care au făcut parte din comitetele ad-hoc. O să băgăm viteză în toată lumea şi vom trece la vot înainte să apuce unul sau altul să ţină cine ştie ce discursuri bombastice în favoarea amicilor lor. Putem vorbi cu nişte oameni care să ne propună şi apoi să ne susţină. În felul acesta, alegerile or să meargă trăsnet.
- Bine ticluit, spuse Stu plin de admiraţie.
- Păi sigur că da, îi răspunse Glen ursuz. Dacă vrei să scurtcircuitezi un proces democratic, sfătuieşte-te cu un sociolog.
- Şi după asta ce urmează?
- Următorul punct se va bucura de aprecierea generală. Prevederea respectivă va suna astfel: "Hotărâre: Mother Abagail va avea drept de veto asupra oricărei acţiuni propuse de Comitet."
- Isuse! Crezi că va fi de acord?
