Unii aveau să tragă concluzia logică după o vreme - anume că în împărăţia lui nu va domni niciodată pacea. Santinelele şi sârma ghimpată de la graniţele ţării lui nu vor avea doar rolul de a-i ţine departe pe invadatori, ci şi de a-i împiedica să plece pe prozeliţi.
Avea el oare să învingă?
Nu putea să fie sigură că nu. Mai ştia că el trebuie să fie la fel de conştient de existenţa ei pe cât ea de a lui şi că nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să vadă trupul său negru şi chircit înălţat sus, pe o cruce făcută din stâlpi de telefon, ciupită de ciori. Era conştientă că doar câţiva în afara ei visaseră despre crucificări. Cei care visaseră îi spuseseră şi ei, nimănui altcuiva, din câte îşi putea da seama. Dar nimic din toate acestea nu dădea un răspuns la întrebarea:
Oare avea să învingă?
Nici asta nu-i era dat să ştie. Dumnezeu lucra discret şi pe căile care-l făceau Lui plăcere. Fusese voia Lui ca Fiii lui Israel să geamă şi să se istovească sub jugul egiptean timp de mai multe generaţii. Fusese voia Lui să-l trimită pe Iosif în sclavie, după ce straiul lui multicolor îi fusese smuls cu de-a sila. Fusese voia Lui ca asupra nefericitului Iov să se abată o sută de nenorociri şi a fost voia Lui să lase ca singurul Lui Fiu să fie ridicat pe Cruce, cu o glumă proastă scrisă deasupra capului Său.
Dumnezeu era un jucător - dacă ar fi fost un muritor de rând, l-ai fi văzut mereu aplecat asupra tablei de dame, în faţa magazinului universal Pop Mann's din Hemingford Home, jucând cu roşul împotriva negrului, cu albul împotriva negrului. Se gândi că, pentru El, jocul acesta era mai important decât orice altceva. La timpul potrivit, El avea să câştige. Dar asta nu avea să se întâmple neapărat în anul acesta, poate nici într-o mie de ani... şi ea nu avea de gând să supraestimeze dibăcia sau capacitatea de a amăgi a Omului Întunecat. Dacă el era un nor de neon, atunci ea avea să fie minuscula particulă de praf în jurul căreia se adună un nor mare de ploaie deasupra pământului uscat. Doar un simplu soldat - e adevărat, cu mult peste vârsta la care ar fi trebuit să fie lăsat la vatră! - în slujba Domnului.
- Facă-se voia Ta, spuse ea cu voce tare, vârându-şi mâna în buzunarul şorţului după pachetul de alune Planters. Ultimul ei medic, doctorul Staunton, o sfătuise să se ţină departe de mâncarea sărată, dar ce ştia el? Ea le supravieţuise ambilor medici care-şi închipuiseră că-i dau cele mai bune sfaturi de sănătate începând cu cea dc-a optzeci şi patra aniversare a ei, prin urmare avea să mănânce câteva alune, dacă aşa avea chef. O răneau teribil la gingii, dar, Doamne, ce gust minunat!
Pe când se muncea să le morfolească, pe poteca din faţa casei apăru Ralph Brentner, cu pana înfiptă vitejeşte la pălărie. Când bătu la uşa verandei, îşi scoase şi pălăria din cap.
- Nu dormi, Mother?
- Nu, îi răspunse ea, cu gura plină de alune. Intră, Ralph, alunele nu le mestec, ci le strâng între gingii până le omor.
Ralph râse şi intră.
- Sunt nişte oameni la poartă care ar dori să te salute, dacă nu eşti prea obosită. N-au sosit decât de-abia acum vreo oră. O echipă destul de bună, aş zice. Băiatul care-i conduce e unul din ăia cu părul lung, dar altfel pare la locul lui. Underwood îi zice.
- Foarte bine, Ralph, adu-i aici.
- Imediat, spuse Ralph, pregătindu-se să plece.
- Unde-i Nick? îl întrebă bătrâna. Nu l-am văzut nici azi, nici ieri. Nu-i mai pasă de noi, ăştia, care stăm pe acasă?
- S-a dus până la baraj. El şi cu electricianul acela, Brad Kitchner, au vrut să vadă în ce stare se află centrala electrică. Se frecă la nas. M-am dus şi eu, azi-dimineaţă. Mi-am zis că atâţia şefi or avea nevoie şi de un om de rând, căruia să-i dea ordine.
Mother Abagail chicoti. Ralph îi plăcea cu adevărat. Era un om simplu, dar isteţ. Părea înzestrat cu un simţ tehnic special. Nu o surprindea câtuşi de puţin că el fusese cel ce pusese în funcţiune ceea ce acum toată lumea numea Radioul Zonei Libere. Era genul de om care nu se temea să încerce să-ţi lipească bateria de tractor cu o răşină, atunci când a început să se fisureze, iar dacă răşina îşi făcea cu adevărat treaba, să te ţii, îşi scotea pălăria lui diformă, se scărpina pe ţeasta aproape pleşuvă şi rânjea cu gura până la urechi, de parcă ar fi fost un puşti de unsprezece ani cu temele de şcoală pregătite, cu undiţa în mână, gata să plece la pescuit. Era acel gen de om foarte potrivit să-l ai în preajmă atunci când lucrurile nu merg chiar strălucit şi care, nu se ştie cum, ajungea să trăiască din ajutor social când vremurile erau prospere pentru toţi ceilalţi. Era în stare să-ţi monteze ventilul potrivit la pompa de bicicletă atunci când nu reuşeai s-o fixezi de un cauciuc mai mare decât cel al bicicletei tale şi se prindea ce anume provoacă bâzâitul acela ciudat la aragazul tău aruncând o simplă privire, în schimb atunci când era obligat să aibă de-a face cu ceasul de pontaj al unei firme, începea să întârzie dimineaţa şi să plece prea devreme seara, trezindu-se concediat în scurt timp. Ştia cum să amestece gunoiul de porc, ca să facă un îngrăşământ de porumb valabil, şi se mai pricepea să pună castraveţi la murat, în schimb nu va fi niciodată în stare să priceapă un contract de închiriere a unei maşini sau cum de reuşeau mereu şmecherii să-l tragă în piept. Un formular de cerere de serviciu completat de Ralph Brentner arăta de parcă ar fi trecut printr-un mixer Hamilton-Beach... plin de greşeli de ortografie, îndoit pe la colţuri, presărat cu picături de cerneală şi urme de grăsime lăsate de degete. Lista serviciilor pe unde mai trecuse arăta ca foaia de bord a unui vapor care făcuse înconjurul lumii. Dar atunci când ţesătura lumii începuse să se sfâşie, tocmai oamenilor de felul lui Ralph Brentner nu le era frică să spună: "Ia să lipim noi aici cu puţină răşină şi să vedem dacă ţine." Şi, de cele mai multe ori, chiar ţinea.
- Eşti un tip de toată isprava, Ralph, ştii? Chiar că eşti.
- Să ştii că şi tu eşti, Mother. Adică nu eşti un tip, înţelegi tu ce vreau să spun. În orice caz, Redman a trecut pe acolo în timp ce lucram. Voia să stea de vorbă cu Nick despre nu ştiu ce fel de comitet.
- Şi Nick ce a zis?
- Păi, a scris vreo două pagini. Iar dacă Mother Abagail va fi de acord, atunci nici eu n-o să am nimic împotrivă. Nu-i corect?
- Păi ce fel de cuvânt ar avea de spus o femeie bătrână ca mine despre astfel de lucruri?
- Foarte important, răspunse Ralph pe un tot extrem de serios, aproape şocat. Tu eşti motivul pentru care ne aflăm aici. Cred că vom proceda aşa cum vei vrea tu.
- Ceea ce vreau eu este să trăiesc mai departe în libertate, ca orice american. Vreau să pot să-mi spun cuvântul atunci când consider potrivit. Ca orice american.
- Ei bine, vei avea toate acestea.
- Şi ceilalţi gândesc la fel, Ralph?
- Poţi să fii sigură.
- Atunci e-n regulă. Se legănă senină în scaunul ei. A sosit vremea să ne punem în mişcare. Oamenii cam stau de pomană. Cei mai mulţi aşteaptă să le spună careva ce să facă, ce să dreagă.
- Atunci pot să-i dau bătaie?
- Cu ce anume?
- Păi, Nick şi cu Stu mi-au zis să caut o maşină de imprimat şi poate s-o şi pun în funcţiune, dacă-mi pun ei la dispoziţie nişte curent electric. Eu le-am răspuns că n-am nevoie de electricitate, nu trebuie decât să mă duc la liceu şi să-mi aleg cel mai mare mimeograf acţionat manual de acolo. Au nevoie de nişte manifeste. Clătină din cap. Şi încă ce nevoie! De şapte sute de bucăţi. Iar noi nu suntem aici decât vreo patru sute şi ceva.
- Şi încă nouăsprezece la poartă, care probabil fac insolaţie, în timp ce noi stăm aici şi trăncănim. Te rog să-i aduci înăuntru.
- Imediat îi aduc.
- Ralph, ştii ceva? îl opri bătrâna.
Bărbatul se opri în uşă.
- Tipăreşte o mie, îl îndemnă ea.
Păşiră unul câte unul prin poarta deschisă de Ralph, iar ea îşi simţi păcatul, cel pe care îl considera mama tuturor celorlalte păcate. Tatăl păcatului era furtul; esenţa fiecăreia din cele Zece Porunci era "Să nu furi." Crima era furtul unei vieţi, adulterul furtul unei soţii, lăcomia furtul secret, furişat, care avea loc în fundul inimii. Blasfemia era furtul numelui lui Dumnezeu, târât din Casa Domnului şi trimis să bată trotuarele, ca o curvă ţanţoşă. Hoaţă nu fusese în viaţa ei; poate doar câte o mică găinărie comisese din când în când, în cel mai rău caz.
Mama păcatului era mândria.
Mândria era partea femeiască a lui Satan în rasa omenească, oul tăcut al păcatului, care se dovedea întotdeauna fertil. Mândria îl împiedicase pe Moise să intre în Canaan, unde strugurii erau atât de mari, încât trebuia ca oamenii să care ciorchinii pe pârghie''.
Cine a scos apă din piatră seacă, când am fost însetaţi? I-au întrebat Fiii Israelului, iar Moise le răspunsese: Eu am scos.
