- Trebuie să vă închipuiţi că îngropaţi nişte bârne de lemn, le spuse Chad. Dacă reuşiţi să vă fixaţi în minte lucrul acesta, vă descurcaţi. Unii dintre voi vor trebui poate să vomite aici, înainte de a începe. Nu e nici o ruşine în asta; încercaţi doar să vă duceţi într-un loc în care ceilalţi să nu fie siliţi să vă privească. După ce-aţi borât, o să vă vină mai uşor să gândiţi astfel: bârne de lemn. Doar nişte bârne de lemn, şi atât.

Bărbaţii se uitau, neîncrezători, unii la alţii.

Chad îi împărţi în trei echipe de câte şase oameni. Împreună cu cei doi oameni rămaşi disponibili, plecă să pregătească un loc pentru cadavrele ce urmau să fie aduse. Fiecărei echipe i se repartiza o anume zonă a oraşului, în care să lucreze. Camionul lui Harold rămăsese toată ziua în cartierul Table Mesa, croindu-şi încet drum la vest de rampa de acces spre autostrada Denver-Boulder. În sus, pe Martin Drive, până la intersecţia cu Broadway. În vale, pe Thirty-ninth Street şi apoi din nou în sus, de-a lungul lui Fortieth, printre case specifice cartierelor suburbane, într-o zonă de construcţii veche de vreo treizeci de ani, datând de la începutul perioadei de expansiune a populaţiei oraşului, locuinţe cu parter, subsol şi un etaj.

Chad le făcuse rost de măşti de gaze din arsenalul local al lui National Guard, dar nu fuseseră siliţi să le folosească decât după prânz (prânz? care prânz? Harold, cel puţin, mâncase o conservă cu umplutură pentru plăcintă cu mere marca Berry; de altceva nu avusese chef), când au intrat în biserica mormonilor din partea de jos a lui Table Mesa Drivc. Veniseră aici, grav bolnavi, şi muriseră la ei în templu; cele peste şaptezeci de cadavre răspândeau o duhoare îngrozitoare.

- Bârne de lemn, pronunţă unul dintre tovarăşii lui Harold, cu voce ascuţită, revoltată şi ironică.

Harold se răsucise pe călcâie şi, poticnindu-se, se strecurase afară pe lângă colegul său. Reuşi să ajungă până în spatele unei clădiri frumoase, din cărămidă, care odinioară servise drept centru de votare - în anii cu alegeri - şi dădu afară umplutura pentru plăcintă marca Berry, descoperind că Norris avusese perfectă dreptate: se simţea mult mai bine cu stomacul gol.

Fu nevoie de două drumuri şi de aproape întreaga după-amiază ca să golească biserica. Douăzeci de oameni, cugetă Harold, ca să cureţe toate cadavrele din Boulder... O parte însemnată, din vechea populaţie din oraş se răspândise, urmare a panicii stârnite din cauza Centrului de Testări Atmosferice, cu toate acestea... Harold îşi făcu socoteala că, pe măsură ce Comitetul pentru înhumări creştea, o dată cu numărul locuitorilor, exista şansa, destul de puţin probabilă, altfel, să îngroape majoritatea cadavrelor înainte de prima zăpadă serioasă (ceea ce nu însemna că el se va mai afla atunci în oraş), iar majoritatea oamenilor nu aveau să ştie niciodată cât de mare fusese pericolul unei noi epidemii - la care ei să nu mai fie imuni.

Comitetul din Free Zone e plin de idei strălucite, gândi el cu dispreţ. Comitetul se va descurca minunat... atât timp cât îl aveau la dispoziţie pe bătrânu' Harold Lauder, care să verifice dacă şi-au legat şireturile, bineînţeles. Harold e foarte bun să se ocupe de asta, nu însă destul de valoros ca să facă parte din amărâtul lor de Comitet Permanent. Doamne, nu. Nu fusese niciodată suficient de valoros, nici măcar cât să-şi facă rost de o parteneră pentru Cercul de Dans de la Ogunquit High School, chiar dacă promitea nişte heroină. Doamne Dumnezeule, oricine altul, dar nu Harold. Nu trebuie să uităm, oameni buni, când ajungem în locul acela proverbial, unde mamiferul ursin îşi slobozeşte măruntaiele în bozii, că nu este vorba de o problemă de analitică, de logică şi nici măcar de bun-simţ. Dacă e să mergem până în adâncul lucrurilor, constatăm că e vorba doar de un banal concurs de frumuseţe.

Ei bine, există cineva care păstrează totul în memorie. Cineva care ţine scorul, copii. Iar numele acestei persoane este - răpăit de tobe, maestro, te rugăm! - Harold Emery Lauder.

Se întoarse în biserică, ştergându-se la gură şi zâmbind cât putea el mai bine, şi le făcu semn că era gata să se apuce de treabă. Cineva îl bătu pe umăr, iar rânjetul lui Harold se lăţi şi mai mult: Într-o bună zi o să-ţi cadă mâna pentru gestul ăsta, rahat cu ochi ce eşti, îi trecu prin minte.

Făcură ultima cursă la 4.15 după-amiază, cu lada camionului de gunoi încărcată cu restul cadavrelor mormonilor. În oraş, camionul se strecura anevoie printre maşinile încremenite în mijlocul drumului, în schimb pe Colorado 119, trei utilaje grele lucraseră toată ziua, ridicând epavele şi depunându-le în şanţurile de pe ambele laturi ale şoselei, unde zăceau ca nişte gigantice jucării răsturnate ale cine ştie cărui copil uriaş.

Celelalte două camioane oranj erau deja parcate la punctul stabilit pentru înhumare. Bărbaţii îşi scoseseră mănuşile şi aveau degetele albe şi vineţii la burice, după o zi întreagă de transpirat în interiorul cauciucului. Fumau şi discutau cam fără chef. Cei mai mulţi erau teribil de palizi.

Norris şi cele două ajutoare ale lui ajunseseră la o adevărată artă. Întinseseră o folie imensă din material plastic pe terenul stâncos. Norman Kellogg, şoferul camionului lui Harold, originar din Louisiana, trase cu spatele până la marginea foliei. Oblonul din spate fu lăsat în jos şi primele trupuri căzură pe folie, ca nişte păpuşi de cârpă pe jumătate înţepenite. Harold ar fi dat orice să se poată întoarce cu spatele, dar se temu ca gestul lui să nu fie considerat o slăbiciune. Nu-l deranja prea mult să le vadă căzând; sunetul respectiv îi făcea rău. Sunetul pe care-l făceau lovind ceea ce avea să fie giulgiul lor.

Turaţia motorului crescu, însoţită de scâncetul instalaţiei hidraulice, iar lada camionului începu să se înalţe. Cadavrele începură să se rostogolească afară, ca o grotescă ploaie umană. Pe Harold îl cuprinse un val de milă, un sentiment atât de profund, încât era dureros. Bârne de lemn, îi trecu prin cap. Câtă dreptate avea. Doar asta rămâne din noi. Nişte... bârne.

- Ho! strigă Chad Norris, iar Kellogg trase camionul ceva mai în faţă şi opri motorul. Chad şi ajutoarele lui veniră pe folia din plastic, purtând greble, iar acum Harold se întoarse, prefăcându-se că scrutează cerul, să vadă dacă nu plouă, de altfel nefiind singurul - în schimb auzi un zgomot ce avea să-i bântuie mai târziu visele, şi anume zornăitul monedelor căzând din buzunarele bărbaţilor şi ale femeilor moarte, când Chad şi ceilalţi doi se munceau să întindă cadavrele într-un strat uniform. Monedele căzând pe suprafaţa acoperită cu material plastic scoteau un sunet care, în chip absurd, îi aducea aminte lui Harold de o puşculiţă. Duhoarea dulce şi bolnăvicioasă a putreziciunii se răspândi în aerul cald.

Când se întoarse din nou, cei trei adunau marginile giulgiului din plastic, gemând de efort şi încordându-şi muşchii. Câţiva bărbaţi, printre care şi Harold, se repeziră să dea o mână de ajutor. Chad Norris scoase la iveală un capsator uriaş, pentru uz industrial. Peste douăzeci de minute terminaseră această etapă a muncii, iar plasticul zăcea pe pământ, ca o uriaşă capsulă de gelatină. Norris se căţără în cabina unui buldozer vopsit în galben-ţipător şi porni motorul. Buldozerul porni înainte, cu lama lăsată în jos.

Weizak, un tip care făcea parte tot din echipa lui Harold, se îndepărtă de ceilalţi cu paşi sacadaţi, ca şi cum ar fi fost o marionetă prost mânuită. Între degete îi tremura o ţigară.

- Nu sunt în stare să mă uit la aşa ceva, zise el când trecu prin dreptul lui Harold. Mi se pare de-a dreptul ciudat. Până în ziua de azi nu ştiam că sunt evreu.

Buldozerul împinse şi rostogoli imensul pachet din plastic până într-o groapă paralelipipedică. Chad trase apoi cu spatele, opri motorul şi coborî. Făcându-le semn oamenilor să se adune în jurul lui, se apropie de unul dintre camioanele Serviciilor Publice şi-şi sprijini un picior pe scară.

- Nu e cazul de urale ca la fotbal, începu el, dar aţi făcut o treabă nemaipomenit de bună. Cred că astăzi am îngropat cam o mie de unităţi.

Unităţi, îi trecu lui Harold prin minte.

- Ştiu bine că o muncă de felul ăsta scoate sufletul din noi. Comitetul ne-a promis că vom mai primi încă doi oameni înainte de sfârşitul săptămânii, dar îmi închipui că asta nu va schimba deloc sentimentele care vă încearcă pe voi - ca şi pe mine, de altfel. Cu alte cuvinte, dacă v-aţi săturat, dacă v-aţi dat seama că nu mai suportaţi o zi ca asta sub nici un motiv, nu vă faceţi griji că va trebui să mă ocoliţi pe stradă. Dar dacă vedeţi că nu vă descurcaţi, e al dracului de important să găsiţi pe careva care să vă înlocuiască, mâine. Din câte îmi fac eu socoteala, asta e cam cea mai importantă treabă din Free Zone, în momentul de faţă. Deocamdată nu-i foarte rău, dar dacă luna viitoare, când vremea devine umedă, mai există încă douăzeci de mii de cadavre la Boulder, oamenii vor începe să sufere. Oricum, cei care vom face faţă în continuare ne vedem mâine dimineaţă în staţia de autobuz.

- Eu voi fi acolo, spuse cineva.

- Şi eu, interveni şi Norman Kellogg. După ce fac baie şase ore, diseară.

Se auziră râsete.

- Puteţi conta şi pe mine, interveni şi Weizak.

- Şi pe mine, adăugă Harold calm.

- E o treabă murdară, le răspunse Norris cu voce cohorâtă, emoţionată. Sunteţi nişte oameni minunaţi. Mă îndoiesc că şi ceilalţi îşi vor da seama cât de minunaţi.

Harold se simţi cuprins de un sentiment de solidaritate şi camaraderie, pe care, speriat, se strădui să şi-l alunge. Asta nu făcea parte din planul lui.

- Ne vedem mâine, Hawk, i se adresă Weizak, strângându-l de umăr.

Harold zâmbi mirat şi precaut. Hawk? Ce fel de glumă mai era şi asta? Proastă, fără doar şi poate. Un sarcasm ieftin. Cum să-i zici lui Harold Lauder cel gras şi plin de coşuri Hawk? Vechiul val de ură neagră se ridică din nou în el, de această dată împotriva lui Weizak, pentru ca apoi să se potolească, într-un vârtej confuz. El nu mai era gras. Nici măcar plinuţ. Şi coşurile îi dispăruseră, în ultimele şapte săptămâni. Weizak nu ştia că, pe vremuri, fusese bătaia de joc a liceului. Weizak nu ştia că tatăl lui Harold îl întrebase într-un rând dacă nu cumva este homosexual. Weizak nu ştia că Harold fusese o adevărată ruşine pentru sora lui cea de toţi admirată. Iar dacă ar fi ştiut, Weizak nu ar fi dat probabil un rahat pe chestia asta.

Harold se urcă într-unul dintre camioane, cugetând febril la noua situaţie. Pe neaşteptate, toate vechile lui nemulţumiri, toate jignirile şi datoriile neplătite i se părură lipsite de orice valoare, la fel ca banii de hârtie ce umpleau casele magazinelor de peste tot, din America.

Putea fi adevărat? Era posibil să fie adevărat? Se simţea stăpânit de panică, singurătate şi frică? Nu, hotărî el în cele din urmă. Nu avea cum să fie adevărat. Să stăm şi să judecăm. Dacă ai fost destul de tare ca să rezişti la părerile proaste ale altora, atunci când îşi închipuiau că eşti poponar, sau neghiob, sau pur şi simplu un rahat, atunci ar trebui să dispui de suficientă tărie de caracter ca să rezişti...

Să rezişti la ce?

La părerea lor bună despre tine?

Oare genul ăsta de logică... păi, genul ăsta de logică era nebunie curată, nu-i aşa?

Un vechi citat ieşi la suprafaţă din creierul lui tulburat; era vorba de modul cum justificase un general internarea în lagăre a americanilor de origine japoneză, în timpul celui de-al doilea război mondial. Generalului respectiv i se atrăsese atenţia că pe Coasta de Vest, acolo unde japonezii naturalizaţi se aflau în cea mai mare concentraţie, nu se consemnase nici un act de sabotaj. Iată ce răspunsese generalul: "Simplul fapt că nu s-a petrecut nici un act de sabotaj reprezintă un fenomen de rău augur."

Oare la fel proceda şi el acum?

Oare era de rău augur?

Camionul lor trase în parcarea staţiei de autobuz. Harold sări peste oblon, constatând că până şi capacitatea lui de a-şi coordona mişcările crescuse de zece ori, fie pentru că slăbise, fie pentru că făcea tot timpul mişcare, fie din ambele motive.

Gândul îi veni din nou, încăpăţânat, refuzând să se lase eliminat: aş putea fi un bun de preţ al atestei comunităţi.

Dar ei îl excluseseră.

Asta nu contează. Am eu suficientă minte să desfac încuietoarea uşii pe care mi-au trântit-o în nas. Şi consider că am adunat suficient curaj ca s-o şi deschid, o dată ce am descuiat-o.

Dar...

Opreşte-te! Opreşte-te! Ai să te trezeşti purtând cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, pe care e imprimat cuvântul ăsta de o mie de ori. Dar! Dar! Dar! Nu poţi să te stăpâneşti, Harold? Pentru numele lui Dumnezeu, nu poţi să renunţi odată la înfumurarea aia afurisită?

- Hei, omule, te simţi bine?

Harold sări jos. Norris era cel care i se adresase, ieşind din biroul dispecerului, pe care îl preluase el. Părea obosit.

- Eu? Foarte bine. Dar căzusem pe gânduri.

- Foarte bine, dă-i bătaie. Din câte îmi dau eu seama, avem de câştigat ori de câte ori faci tu asta.

Harold clătină din cap: