- Leo! pronunţă el, cu forţă neaşteptaţi, şi cu o mare claritate. Leo Rockway sunt eu. Eu sunt Leo!
Sări râzând în braţele lui Mother Abagail. Ceea ce stârni râsete şi câteva aplauze din mulţime. Nadine scăpă efectiv neremarcată, iar Abby simţi încă o dată că un moment vital, o şansă vitală trecuse din nou.
- Joe, strigă Nadine.
Avea un aer inaccesibil, perfect controlat. Băiatul se retrase puţin de lângă Mother Abagail şi o privi.
- Să plecăm de aici, spuse Nadine, uitându-se fără să clipească la Abby şi adresându-i-se nu copilului, ci direct ei. E bătrână. Nu-i face bine. E foarte bătrână şi... nu foarte puternică.
- Vai, cred că am suficientă putere ca să-l iubesc puţin pe un flăcău ca el, spuse Mother Abagail, dar vocea ei suna bizar de nesigur în propriile ei urechi. Din câte s-ar zice, a avut o călătorie grea.
- Da, acum este obosit. Şi tu eşti obosită, s-ar zice. Haide, Joe.
- Eu o iubesc, spuse băiatul, fără să se mişte din loc.
Nadine păru să se cutremure. Vocea ei deveni mai ascuţită.
- Haide să plecăm, Joe!
- Pe mine nu mă cheamă aşa! Leo! Leo! Acesta-i numele meu!
Mica ceată de noi pelerini se potoli din nou, conştienţi că erau martorii unui fapt neaşteptat care se petrecuse sau urma poate şă se petreacă, incapabili însă de a înţelege cu exactitate ce anume.
Cele două femei îşi încrucişară iarăşi privirile ca pe nişte săbii.
Ştiu cine eşti, grăiau ochii lui Abby.
Nadine răspundea: Da. Şi eu te cunosc pe tine.
Dar de această dată, Nadine cedă prima.
- Foarte bine, spuse ea. Leo, sau cum vrei tu. Numai haide să mergem înainte s-o oboseşti şi mai tare.
Plecă, în silă, din braţele lui Mother Abagail.
- Să vii să-mi faci vizite ori de câte ori vrei, spuse Abby, dar nu-şi ridică privirile, ca să o includă şi pe Nadine.
- Okay, spuse băiatul, trimiţându-i o bezea.
Figura Nadinei era ca săpată în piatră. Nu mai scoase nici un cuvânt. Coborând treptele verandei, braţul aşezat de Nadine pe umărul lui părea mai degrabă un lanţ decât o mângâiere. Mother Abagail îi urmări cu privirea, conştientă că îşi pierdea încă o dată capacitatea de a se concentra. O dată ce figura femeii dispăruse din raza ei vizuală, sentimentul că avusese o revelaţie începu să se piardă. Deveni nesigură pe ceea ce crezuse că simte. De fapt, se întâlnise cu o altă femeie şi nimic mai mult... oare?
Tânărul acela, Underwood, aştepta la capătul treptelor, negru la faţă ca un nor de furtună.
- De ce te-ai purtat aşa? o întrebă pe femeie şi, deşi rostise cuvintele cu voce scăzută, Mother Abagail îl auzi perfect.
Femeia nu-l băgă în seamă. Trecu pe lângă el nctulburată. Băiatul se uită rugător înspre Underwood, dar femeia era stăpână pe situaţie, cel puţin pentru moment, iar copilul o lăsă să-l tragă după ea, îndepărtându-l din locul acela.
Se aşternu liniştea pentru o clipă, iar ea se simţi pusă în încurcătură, dacă s-o întrerupă sau nu, deşi era conştientă că s-ar fi cuvenit să spună ceva...
...oare?
Nu era de datoria ei să spună ceva?
Iar o voce o întrebă în şoaptă: Oare? Asta este treaba ta? De asta te-a adus Dumnezeu aici, femeie? Ca să devii Întâmpinător Oficial la porţile Zonei Libere?
Nu pot să gândesc, protestă ea. Femeia avea dreptate: sunt cu ADEVĂRAT obosită.
El se înfăţişează sub mai multe forme decât cele ştiute, insistă mica voce interioară. Lup, cioară, şarpe... femeie.
Ce însemna asta? Ce se petrecuse aici? Ce, pentru numele lui Dumnezeu?
Stăteam aici, mulţumită de mine, aşteptând să se prosterneze oamenii înaintea mea - da, chiar asta făceam, n-are nici un rost să mă ascund - şi acum a apărut femeia asta şi s-a întâmplat ceva, iar cu nu-mi dau seama ce-a fost. Dar exista ceva anume în femeie... oare? Eşti sigură? Eşti sigură?
Urmă un moment de tăcere, când toată lumea părea să se uite spre ea, aşteptând ca ea să dovedească ce poate. Iar ea nu făcea nimic. Femeia şi băiatul dispăruseră din vedere; plecaseră ca şi cum ei ar fi fost adevăraţii credincioşi, iar ca doar un Sanhedrin rânjind prefăcut, pe care aceia îl cântăriseră de la bun început câte parale face.
Vai, dar sunt bătrână! Nu este cinstit!
Dar replica veni imediat din partea unei voci scăzute şi lucide, o voce care nu-i aparţinea ei: Nu suficient de bătrână ca să nu-ţi dai seama că femeia este...
Dar acum se apropiase de ea un alt bărbat, într-un fel ezitant şi respectuos.
- Bună, Mother Abagail, i se adresă el. Mă cheamă Zellman. Mark Zellman. Din Lowville, New York. Te-am visat.
Iar ea se văzu pusă pe neaşteptate în faţa unei decizii care nu i se înfăţişă limpede decât pentru o clipă minţii ei ce dibuia în întuneric. Putea să răspundă la salutul acestui om, să discute puţin cu el ca să-i redea pacea (însă nu total; nu asta urmărea ea de fapt), pentru ca apoi să continue cu următorul şi următorul şi aşa mai departe, primind omagiul lor ca pe nişte frunze de laur, sau îl putea ignora pe el şi pe ceilalţi. Ar fi avut astfel ocazia să-şi urmeze firul gândului până în străfundurile ei, în căutarea acelui lucru pe care Domnul dorise ca ea să-l cunoască.
Femeia este...
... ce?
