- Când eram mic, îi povestea Judele, nu departe de noi era cel mai frumos cimitir din Illinois. Se numea Mount Hope. În fiecare seară, după masă, tata, pe atunci în vârstă de vreo şaizeci şi ceva de ani, obişnuia să facă o plimbare. Uneori îl însoţeam şi eu. Iar dacă drumul ne purta pe lângă acea necropolă perfect întreţinută, obişnuia să spună: "Ce părere ai, Teddy? Mai există vreo speranţă?" Iar eu răspundeam: "Mai există Muntele Speranţei", iar el se prăpădea de râs, de fiecare dată, ca şi cum ar fi auzit replica asta pentru prima oară. Uneori îmi vine să cred că treceam special pe lângă grădina cu oase, ca să mă audă spunând gluma. Era un om bogat din toate punctele de vedere, dar asta i se părea cea mai bună glumă pe care o ştia.

Judele trase din ţigară, cu bărbia lăsată în jos şi umerii ridicaţi.

- A murit în 1937, pe când eu mai eram încă adolescent, continuă el. De atunci i-am simţit mereu lipsa, până în ziua de azi. Un băiat nu simte lipsa unui tată decât dacă acesta a fost un om deosebit, dar atunci pierderea este irecuperabilă. Nu există altă speranţă în afară de Muntele Speranţei. Cât îl distra poanta asta! S-a stins la şaptezeci şi opt de ani. A murit ca un rege, Larry. Stătea aşezat pe tron, în cea mai mică încăpere de la noi din casă, cu jurnalul în poală.

Neştiind prea bine cum să reacţioneze la această criză cam bizară de nostalgie, Larry se mulţumi să asculte mai departe. Judele oftă.

- Oraşul acesta va înflori curând, spuse el. Desigur, cu condiţia să repuneţi centrala electrică în funcţiune. Dacă nu, oamenii vor deveni nervoşi şi vor începe să plece spre sud, înainte să-i blocheze aici vremea proastă.

- Ralph şi cu Brad spun că vor reuşi. Iar eu am încredere în ei.

- Atunci să sperăm că încrederea ta se va dovedi îndreptăţită, nu? Pe de o parte, poate că plecarea bătrânei e bine venită. Poate era şi ea conştientă de asta. Poate că e mai bine dacă oamenii au ocazia să judece după capul lor ce anume reprezintă luminile de pe cer, sau dacă un anume copac are cu adevărat trăsături omeneşti, sau e vorba doar de un joc de lumini şi umbre. Mă înţelegi, Larry?

- Nu, domnule, îi mărturisi Larry. Nu sunt prea sigur că înţeleg.

- Mă întreb dacă e musai să luăm de la capăt toată povestea aceea plicticoasă cu zei, mântuitori şi vieţi de apoi înainte să reinventăm W.C.-ul. Asta vreau să zic. Mă întreb dacă acesta este momentul potrivit pentru zei.

- Crezi că a murit?

- Au trecut şase zile de când a dispărut. Comitetul pentru Căutare nu a dat nici măcar peste o urmă. Da, cred că a murit, dar în clipa de faţă nu sunt absolut sigur. Era o femeie extraordinară, absolut în afara oricărui sistem raţional de referinţă. Unul dintre motivele pentru care sunt aproape mulţumit că a dispărut este tocmai acela că sunt un bădăran bătrân şi raţional. Bucuria mea este să-mi pot îndeplini treburile obişnuite ale fiecărei zile, să-mi ud grădina - ai văzut că am salvat begoniile? Sunt foarte mândru de mine -, să citesc, să scriu notele pentru cartea mea despre epidemie. Îmi place să fac toate aceste lucruri şi apoi să beau un pahar de vin înainte de culcare şi să adorm cu mintea împăcată. Da. Nimănui nu-i place să i se arate semne de rău augur, indiferent cât de tare ne-am da în vânt după poveştile cu stafii şi filmele cu duhuri. Nimeni dintre noi nu ţine să vadă cu adevărat o Stea la Răsărit sau un stâlp de foc în crucea nopţii. Dacă suntem siliţi să-l vedem pe Dumnezeu în faţa neagră a unei bătrâne, chestia asta ne aduce neapărat aminte că pentru fiecare dumnezeu există şi un diavol - iar diavolul nostru se află mai aproape decât ne-ar face nouă plăcere să credem.

- De asta mă aflu aici, interveni Larry cu stângăcie.

Ar fi dat orice ca bătrânul Jude să nu fi pomenit, tocmai acum, grădina, cărţile, notele şi paharul de vin băut înainte de culcare. Îi venise o idee deşteaptă, de doi bani, la o întâlnire între prieteni şi făcuse voios o propunere. Dar acum se întreba dacă putea merge mai departe fără să lase impresia că este un idiot crud şi profitor.

- Ştiu de ce ai venit la mine. Şi accept.

Larry tresări, făcând să scârţâie şi să trosnească răchita scaunului său.

- Cine ţi-a spus? Chestia asta este nemaipomenit de secretă. Dacă cineva din comitet a lăsat să transpire ceva, suntem în cofă.

Judele îşi ridică mâna, pe care se vedeau petele specifice bolnavilor de ficat, şi-l opri. Ochii lui sclipeau vesel pe figura pe care timpul îşi lăsase atât de limpede pecetea.

- Încetişor, băiatul meu... nu te repezi. Nimeni din comitetul vostru nu a vorbit, cel puţin din câte ştiu eu, care sunt atent la toate zvonurile. Nu, acest secret mi l-am trădat mie însumi. De ce-ai venit la mine în seara asta? Figura ta vorbeşte de la sine, Larry. Sper că nu joci pocher. Când îţi vorbeam despre cele câteva plăceri simple ale mele, te urmăream cum te schimbai la faţă... În orice caz, căpătasei o expresie foarte comică...

- Ce ţi se pare aşa de comic? Ce-ai vrea să fac, să par fericit atunci când... când...

- Mă trimiţi spre vest, continuă Judele calm. Ca să spionez ce se petrece acolo. Nu despre asta e vorba?

- Ba exact despre asta.

- Mă întrebam cât va mai dura până să vă vină ideea. Ea are o importanţă uriaşă, desigur, este extraordinar de necesară dacă vrem să asigurăm şanse de supravieţuire pentru Free Zone. Noi habar n-avem ce anume ne coace el. Ba, din cât ştim noi despre el, s-ar putea afla pe faţa întunecată a lunii.

- Acolo, şi poate nici acolo.

- Ba nu, acolo se află. Într-o formă sau alta, acolo se află. Să nu ai îndoieli. Scoase un cleştişor din buzunar şi începu să-şi taie unghiile, punctându-şi discursul cu pocnete scurte. Spune-mi, a discutat cumva comitetul ce s-ar putea întâmpla dacă ajungem la concluzia că ne place mai mult dincolo? Dacă luăm hotărârea să rămânem acolo?

Ideea respectivă îl lăsă pe Larry cu gura căscată. Îi răspunse Judelui că, din câte ştia el, cel puţin, nimănui nu-i trecuse aşa ceva prin cap.

- Îmi închipui că dincolo funcţionează lumina, pronunţă Judele cu prefăcută indolenţă. Asta ar putea să-i atragă pe mulţi, ştii? Ceea ce, evident, i s-a întâmplat şi omului acela, Impening.

- Nu putem decât să ne bucurăm că am scăpat de o pacoste, îi replică Larry posomorât, iar Judele râse îndelung şi din toată inima. După ce se potoli, îi spuse:

- Plec chiar mâine. Cu un Land-Rover, cred. Pornesc spre nord, în Wyoming, şi apoi spre vest. Slavă Domnului, încă sunt în stare să conduc destul de bine! Pe urmă traversez prin mijlocul Idahoului şi intru în Nordul Californiei. S-ar putea să-mi ia două săptămâni, iar la întoarcere şi mai mult. La întoarcere, s-ar putea să apară zăpada.

- Da, am discutat şi noi această posibilitate.

- Iar eu sunt bătrân. Bătrânii sunt expuşi atacurilor de cord şi acceselor de prostie. Presupun că mai trimiteţi şi pe alţii.

- Păi...

- Sigur, nu ai voie să vorbeşti despre asta. Îmi retrag întrebarea.

- Uite ce este, ai dreptul să refuzi, bâigui Larry. Nimeni nu-ţi pune pistolul la târa...

- Încerci să te debarasezi de răspunderea pe care o ai faţă de mine? îl întrebă Judele cu asprime.

- Poate. Poate că da. Poate consider că şansele să te mai întorci sunt de unu la zece, iar şansele să te întorci cu informaţii pe baza cărora să luăm nişte decizii sunt de unu la douăzeci. Poate că pur şi simplu încerc să spun, în cel mai frumos mod cu putinţă, că nu-i exclus să mă fi înşelat. Că eşti prea bătrân.

- Sunt prea bătrân pentru aventuri, îi răspunse Judele, lăsând cleştele deoparte, dar sper că nu sunt prea bătrân ca să fac ceea ce consider că se cuvine. Undeva, cine ştie unde, zace o bătrână care, din câte se poate bănui, a suferit o moarte jalnică, din cauză că a avut sentimentul că face lucrul cuvenit. Împinsă de mania ei religioasă, nu mă îndoiesc. Dar oamenii care se străduiesc cu toată fiinţa lor să tacă lucrul cuvenit par întotdeauna nebuni. Voi pleca. Voi suferi de frig. Măruntaiele mele nu vor funcţiona cum trebuie. Voi fi singur. Îmi va fi dor de begonii. Dar... Îşi ridică privirile spre Larry, iar ochii lui străluceau în întuneric. În schimb voi fi înţelept.

- Sunt sigur de asta, spuse Larry, simţind înţepătura lacrimilor la colţul pleoapelor.

- Ce face Lucy? se interesă Judele, punând aparent capăt subiectului plecării lui.

- Bine. Suntem foarte bine amândoi.

- Nu există probleme?

- Nu, răspunse el, aducându-şi aminte de Nadine.

Disperarea ei la ultima întâlnire îl tulbura profund şi acum. Tu eşti ultima mea şansă, îi spusese atunci. Vorbe stranii, asemănătoare cu ale unui sinucigaş. Cine ar fi putut s-o ajute? Psihiatrul? Asta putea fi cel mult o glumă, atât timp cât singurul lor generalist era un veterinar. Nici măcar serviciul O Rugăciune prin Telefon nu mai exista.

- E foarte bine că eşti cu Lucy, însă mi-e teamă că eşti îngrijorat din cauza celeilalte femei.

- Da, aşa este. Îi fu foarte greu să spună ceea ce urmează, dar faptul că reuşi se să confeseze îi uşura sufletul. Cred că se lasă obsedată, ei bine, de sinucidere. Continuă repede: Nu este vorba de mine, să nu crezi acum că mi-a intrat în cap că se omoară fetele pentru că nu pot pune laba pe bătrânul mascul Larry Underwood. Dar băiatul de care a avut ea grijă a ieşit din carapace şi probabil simte că este singură pe lume şi nimeni nu are nevoie de ea.

- Dacă starea ei de depresie se transformă într-o obsesie cronică, ciclică, s-ar putea să ajungă cu adevărat la sinucidere, îi comunică Judele cu perfectă indiferenţă.

Larry îl privi şocat.

- Dar tu eşti unul singur, n-ai cum să te împarţi în două, continuă Judele. N-am dreptate?

- Ba da.

- Şi ai luat hotărârea?

- Da.