Ea fusese întotdeauna o femeie mândră. Mândră de podeaua pe care o spăla cu mâinile, stând în genunchi (dar Cine îi dăduse mâinile, genunchii, chiar şi apa cu care spăla?), mândră că toţi copiii ei se dovediseră buni - nici unul nu intrase vreodată la închisoare, nici unul nu fusese prins cu droguri sau alcool, nici unul cu pofte pidosnice -, dar mamele copiilor sunt fiicele Domnului. Era mândră de viaţa ei, dar nu ea fusese cea care-şi clădise viaţa. Mândria era blestemul voinţei şi, aidoma unei femei, mândria avea vicleşugurile ei. La vârsta ei venerabilă nu reuşise încă să-i afle toate amăgirile, nici să-i stăpânească toate farmecele.
Şi, pe când ei intrau unul câte unul pe poartă, ea se gândi: Pe mine au venit să mă vadă. Iar pe urmele acelui păcat, în minte îi răsăriră, pe nepoftite, mai multe blasfemii metaforice: cum se apropiau pe rând, ca nişte oameni veniţi la împărtăşanie; tânărul lor conducător stătea mai tot timpul cu privirile în pământ, cu o femeie blondă alături de el; imediat în spatele lui un băieţel, lângă o femeie cu ochi de tăciune, al cărei păr negrii se împletea cu' şuviţe cenuşii. Ceilalţi veneau în urma lor, în şir indian.
Tânărul urcă scările verandei, dar femeia lui se opri jos. Părul îi era lung, după cum îi povestise Ralph, dar arăta îngrijit. Avea şi o barbă de lungime considerabilă, în nuanţe roşcate şi aurii. Avea o figură puternică, pe care se distingeau riduri proaspete, săpate de griji, în jurul gurii şi pe frunte.
- Exişti cu adevărat, i se adresă el încet.
- Ei, cel puţin aşa mi-am închipuit, de când mă ştiu. Sunt Abagail Freemantle, dar cei mai mulţi îmi spun Mother Abagail, pur şi simplu. Bine aţi venit la noi.
- Îţi mulţumesc, îi răspunse el cu voce gâtuită, iar ea observă că bărbatul se lupta cu lacrimile. Sunt... foarte bucuros că mă aflu aici. Mă numesc Larry Underwood.
Îi întinse mâna, iar el i-o prinse delicat, cu veneraţie, iar ca simţi iarăşi tresărirea aceea de mândrie şi orgoliu. Era ca şi cum ei ar fi crezut că în femeie există un foc care-l va arde.
- Eu... te-am visat, îi spuse cu stângăcie.
Îi zâmbi şi-i făcu semn, iar el se răsuci ţeapăn pe călcâie, aproape împiedicându-se. Coborî treptele, cu umerii aplecaţi. Are să se îndrepte din nou, îi trecu ei prin minte. Acum, că ajunsese aici, avea să descopere că nu trebuia să poarte întreaga povară a lumii pe umerii lui. Un bărbat care se îndoieşte de sine însuşi nu este bine să fie pus la încercări prea grele şi prea îndelungate înainte de a fi pe deplin călit, iar Larry Underwood era întrucâtva necopt şi predispus încă să fie îngenuncheat. Dar îi plăcea de el.
Îl urmă femeia lui, o fiinţă măruntă şi drăguţă, cu ochii ca nişte violete. O măsură curajos, însă nu obraznic pe Mother Abagail.
- Eu sunt Lucy Swann. Mă bucur să te cunosc.
Cu toate că purta pantaloni, îşi însoţi gestul de o mică reverenţă.
- Mă bucur c-ai trecut pe aici, Lucy.
- Te-ar supăra dacă te-aş întreba... cum să spun...
Privirile fetei coborâră în pământ şi începu să se îmbujoreze foarte repede.
- O sută opt ani, la ultima aniversare, îi răspunse ea cu blândeţe. Dar într-unele zile mă simt ca şi cum aş avea două sute şaisprezece.
- Eu te visez, mai spuse Lucy, apoi se retrase, cuprinsă parcă de încurcătură.
Urmară femeia cu ochii negri şi băiatul. Femeia o măsură grav şi fără să clipească; pe figura băiatului se citea cea mai sinceră uimire. Băiatul era în regulă. În schimb, ceva anume din femeie îi provoca un fior rece ca un cavou. El este aici, îi trecu prin minte. A venit aici sub întruchiparea femeii... vezi bine, el se înfăţişează sub mai multe forme decât cele ştiute... lupul... cioara.., şarpele.
Ea nu era scutită de teamă pentru propria ei persoană şi, pentru o singură clipă, avu sentimentul că femeia asta stranie, cu şuviţa albă în păr, îşi va întinde braţele, aproape ca din întâmplare, şi-i va frânge gâtul. În clipa aceea, Mother Abagail îşi închipui cu adevărat că faţa femeii dispăruse şi că privea într-o gaură în spaţiu şi în timp, o gaură din care o ţintuiau doi ochi, întunecaţi şi blestemaţi - cu priviri pierdute, sălbatice şi disperate.
Dar nu era vorba de el, ci doar de o femeie. Omul Întunecat nu va îndrăzni vreodată să se apropie de ea aici, chiar şi într-o ipostază în care nu era de recunoscut. Înaintea ei se afla o femeie - chiar foarte frumoasă, pe deasupra - cu o figură expresivă şi delicată, ţinându-şi un braţ pe umărul băiatului. Probabil se lăsase furată de o viziune. Desigur, nu era nimic serios la mijloc.
Şi Nadine Cross trecuse printr-un moment de confuzie. Totul fusese în regulă când intraseră pe poartă. Se simţise perfect până ce Larry îşi începuse conversaţia cu bătrâna. După care pusese stăpânire pe ea un val atât de puternic de silă şi teamă, încât fusese la un pas de leşin. Bătrâna era în stare să... să ce?
Să vadă.
Da. Îi era teamă că bătrâna reuşea să vadă în ea, acolo unde întunecimea fusese sădită şi-i mergea foarte bine. Se temea că bătrâna se va ridica de pe scaunul ei din verandă şi o va denunţa, pretinzându-i să-l părăsească pe Joe şi să se ducă la el, cel care-i fusese menit.
Cele două femei, fiecare cu propria ei temere obscură, se măsurară una pe alta. Cu toate că dură foarte puţin, momentul îi păru fiecăreia nesfârşit.
El - Vlăstarul Diavolului - se află în ea, cugetă Abby Frecmantle.
Întreaga lor forţă se allă aici, gândi Nadine, la rândul ei. Ea este tot ceea ce au, chiar dacă în mintea lor ar putea să-şi închipuie altfel.
Joe devenise nervos şi o trăgea de mână.
- Bună, spuse ea cu o voce subţire şi pierită. Eu sunt Nadine Cross.
- Ştiu cine eşti tu, îi răspunse bătrâna.
Cuvintele neaşteptate rămaseră suspendate în aer, făcându-i pe ceilalţi să-şi întrerupă conversaţia. Miraţi, oamenii deveniră atenţi, aşteptând să vadă dacă se întâmplă ceva.
- Chiar ştii? răspunse Nadine liniştit.
Deodată, îşi dădu seama că Joe era protecţia ei unică. Îl aduse încetişor pe băiat înaintea ei, ca pe un ostatic. Ochii stranii ai lui Joe, de culoarea apei de mare, se ridicară spre Mothcr Abagail.
- El este Joe, îl prezentă Nadine. Şi pe el îl cunoşti?
Ochii lui Mother Abagail rămaseră aţintiţi asupra femeii ce-şi spunea Nadine Cross, dar ceafa îi transpirase puţin.
- Nu-l cheamă pe el Joe cum nu mă cheamă pe mine Cassandra, îi replică ea, şi nu cred că tu eşti mama lui.
Îşi coborî privirile asupra copilului ca într-o uşurare, însă fără să-şi poată stăpâni sentimentul straniu că, într-un fel sau altul, femeia câştigase partida - că îl pusese pe micuţ între ele, se folosise de el ca să o împiedice să-şi facă datoria, indiferent care ar fi fost acea datorie... vai, dar totul se petrecuse atât de brusc, iar ea nu fusese pregătită!
- Cum te cheamă pe tine, băiete? i se adresă ea copilului.
Băiatul se zbătu, ca şi cum i-ar fi rămas un os în gât.
- Nu-ţi va spune, interveni Nadine, punând o mână pe umărul băiatului. Nu poate să-ţi spună. Nu cred că-şi aminteş...
Joe îi îndepărtă mâna şi asta păru să înlăture piedica.
