- Nu-i adevărat.

- Nu? îi răspunse Chad, fără să insiste asupra subiectului. Pot să-ţi fiu de folos, să te las undeva?

- Nu, sunt şi eu cu motocicleta.

- Ştii ceva, Hawk? Cred că marea majoritate dintre băieţii ăştia au să se prezinte şi mâine.

- Mda, şi eu.

Harold se apropie de Honda şi încălecă. Mai degrabă împotriva voinţei lui, se surprinse savurând noua lui poreclă. Norris clătină din cap.

- Nu mi-aş fi închipuit niciodată. Din câte îmi făcusem eu socoteala, bănuiam că o dată ce vor vedea cum se prezintă situaţia, au să-şi aducă aminte de celelalte o mie de lucruri pe care trebuie neapărat să le îndeplinească.

- Am să-ţi spun ce cred eu. Cred că îţi vine mai uşor să faci o treabă murdară pentru tine decât pentru altcineva. O parte din oamenii ăştia lucrează prima oară în viaţă spre folosul lor.

- Mda, consider că există ceva adevăr în ce spui tu. Pe mâine, Hawk.

- La 8, îi confirmă Harold, pornind pe Arapahoe, în direcţia Broadway.

La dreapta lui, o echipă formată mai ales din femei lucra cu un camion special şi o macara, aducând pe direcţia cea bună un camion cu trailer care o luase razna şi blocase o mare parte din stradă. În jurul lor se formase o ceată respectabilă. Se adună tot mai mulţi, gândi Harold. Nu recunosc nici jumătate din feţe.

Îşi continuă drumul, întorcând pe toate părţile problema pe care o considerase de mult dezlegată, şi care acum îl îngrijora şi-i dădea iarăşi bătaie de cap. Ajuns acasă, văzu o Vespa mică şi albă parcată lângă trotuar. Şi o femeie aşezată pe treptele din faţă.

Ea se ridică în picioare la apropierea lui Harold pe alee şi-i întinse mâna. Era una dintre cele mai remarcabile femei din câte cunoscuse Harold - o mai văzuse şi până atunci, desigur, însă nu de la o asemenea apropiere.

- Sunt Nadine Cross, se prezentă ea.

Avea vocea joasă, aproape răguşită. Strângerea ei era fermă, iar mâna rece. Privirile lui Harold coborâră o clipă, involuntar, spre trup, un obicei pe care fetele, era conştient, îl urau, dar pe care el nu avea tăria să şi-l stăpânească. Dar ea nu păru să bage în seamă. Purta o pereche de pantaloni uşori din bumbac, cu ţesătura în diagonală, care se lipeau de picioarele ei lungi, şi o bluză fără mâneci, dintr-un material mătăsos, albastru-deschis. Nu purta sutien. Oare câţi ani avea? Treizeci? Treizeci şi cinci? Poate era mai tânără. Şi încărunţise înainte de vreme.

Peste tot? se întrebă acea parte mereu excitată (şi mereu virginală, din câte se părea) a minţii lui, iar inima începu să-i bată în ritm mai vioi.

- Harold Lauder, îi răspunse, zâmbind. Ai venit cu grupul lui Larry Underwood, dacă nu mă înşel?

- Da, aşa este.

- Din câte am înţeles, ne-aţi urmat, pe Stu, pe Frannie şi pe mine, traversând Marele Pustiu. Larry m-a vizitat săptămâna trecută, mi-a adus în dar o sticlă de vin şi nişte ciocolată. E un tip nemaipomenit de simpatic.

Cuvintele lui aveau o notă falsă în ele şi, deodată, Harold fu convins că ea ştia că fusese trecută în revistă şi dezbrăcată în mintea lui. Se luptă cu reflexul de a-şi linge buzele... pentru moment, cel puţin.

- Larry? Râse puţin, un hohot de râs straniu şi întrucâtva criptic. Da, Larry este un adevărat prinţ.

Se măsurară câteva clipe, iar Harold constată că nu mai fusese niciodată privit de o femeie cu ochi atât de candizi şi de îndrăzneţi. Era acum din nou conştient de excitarea lui, iar senzaţia de nervozitate şi căldură coborâse undeva în zona pântecelui.

- Foarte bine, spuse el. Ce pot face pentru tine în după-amiaza aceasta, domnişoară Cross?

- Pentru început, ai putea să-mi zici Nadine. Şi ai putea să mă inviţi să rămân la cină. Asta ne-ar ajuta să ne cunoaştem mai bine.

Senzaţia de tulburare şi nervozitate începu să se risipească.

- Nadine, n-ai vrea să cinăm împreună?

- Cu toată plăcerea, îi răspunse ea, zâmbind. Şi-ţi mulţumesc.

Când Nadine îi atinse braţul cu mâna, simţi un fior, de intensitatea unui şoc electric slab. Ochii ei priveau ţintă într-ai săi.

Harold introduse cheia yale în broască, gândindu-se: Acum are să mă întrebe de ce-mi ţin uşa încuiată, iar eu o să încep să mormăi şi să mă bâlbâi, căutând un răspuns, şi o să mă fac de râs.

Dar Nadine nu-l întrebă nimic.

Nu pregăti el cina; se ocupă Nadine.

Harold ajunsese în punctul în care considera imposibil să gătească chiar şi o mâncare cât de cât decentă din conserve, dar Nadine se descurcă foarte bine. Aducându-şi aminte îngrozit cu ce se îndeletnicise toată ziua, o întrebă dacă putea s-o lase singură pentru douăzeci de minute (deşi ea venise probabil într-un scop cât se poate de monden, îşi spuse el, disperat), până se spală.

Când se întoarse - după ce îşi permisese luxul să facă un duş cu două găleţi - ea se agita prin bucătărie. Apa fierbea vesel pe reşoul alimentat cu gaz de la butelie. Când intră în bucătărie, Nadine tocmai răsturna o jumătate de cană cu macaroane în oală. Un amestec oarecare fierbea la foc mic în tigaia aşezată pe celălalt ochi, de unde venea o aromă de supă franţuzească de ceapă, vin roşu şi ciuperci. În stomacul lui se dezlănţuise un tumult. Uitase tot calvarul acelei zile şi avea o poftă de mâncare teribilă.

- Miroase extraordinar, spuse el. N-ar fi trebuit să te deranjezi, dar aş fi făţarnic dacă m-aş plânge.

- Este un ghiveci Stroganoff, îl întâmpină ea cu un zâmbet. Sau mai degrabă o improvizaţie. Carnea conservată de vacă nu e tocmai recomandată, când pregăteşti mâncarea asta în marile restaurante ale lumii, dar...

Ridică din umeri, sugerând neajunsurile cu care trebuia să se împace toată lumea.

- Îţi mulţumesc pentru osteneală.

- Nu ai de ce.

Îi aruncă din nou privirea aceea îndrăzneaţă şi se întoarse pe jumătate către el; materialul mătăsos al bluzei ei se întinse peste sânul stâng, scoţând în evidenţă formele dulci. Simţi cum tot sângele i se ridică dinspre gât spre obraji şi-şi impuse să-şi stăpânească o erecţie. Se temea că forţa voinţei lui nu se va ridica la înălţimea misiunii.

- Vom fi prieteni foarte buni, continuă ea.

- Noi... vom?...

- Da.

Se întoarse la aragaz, părând să considere închis subiectul, lăsându-l pe Harold în mijlocul unui hăţiş de posibilităţi.

După aceea, conversaţia lor se limită strict la nimicuri... bârfe din Free Zone, în cea mai mare parte. Care existau din belşug. O dată, pe la jumătatea mesei, Harold încercă din nou să afle ce anume o adusese la el, dar ea îi surâse şi clătină din cap:

- Îmi place să mă uit la un bărbat care mănâncă.

O clipă, Harold crezu că vorbea despre altcineva, abia apoi înţelese că despre el era vorba. Îi făcu pe plac; mâncă trei porţii din ghiveciul Stroganoff şi, după părerea lui, carnea conservată nu stricase deloc reţeta. Conversaţia părea să meargă de la sine, iar el avea tot timpul să-şi potolească foamea de lup şi s-o contemple în voie.

O femeie remarcabilă? Era frumoasă de-a dreptul, îşi spuse. Desăvârşit de frumoasă. În părul ei, pe care şi-l strânsese în coadă, ca să n-o deranjeze la gătit, erau mai multe şuviţe de un alb pur, nu cărunt, cum îşi închipuise el. Ochii femeii erau mari şi întunecaţi, iar când se aţinteau, neşovăitor, asupra lui, Harold simţea că-l ia cu ameţeală. Vocea femeii era gravă şi prietenoasă. Sunetul acela începu să-l obsedeze, părându-i neplăcut, dar în acelaşi timp aproape chinuitor de desfătător.

Când terminară masa, încercă să se ridice, dar ea i-o luă înainte.

- Cafea sau ceai?

- Realmente aş putea...