- Consider că da. În schimb, nu cred că-şi va exercita vreodată dreptul de veto, cel puţin eu nu reuşesc să-mi imaginez vreo situaţie în care să se întâmple asta. În momentul de faţă, aici nu poate fi instalat un sistem de guvernare eficient, fără ca în fruntea lui să nu fie ea. Mother Abagail este acel element care ne leagă pe toţi. Am avut cu toţii o experienţă paranormală ce gravitează în jurul ci. Iar ca este înconjurată... de un fel de aură. Când vorbesc despre ea, oamenii folosesc cam aceleaşi adjective: bună, amabilă, bătrână, înţeleaptă, inteligentă, pătrunzătoare. Au avut un vis care i-a înspăimântat de moarte şi un altul care i-a făcut să se simtă în siguranţă. Acum iubesc şi au încredere în sursa visului bun cu atât mai mult cu cât a existat şi un vis care i-a băgat în sperieţi. Dar noi putem să-i explicăm foarte clar că este conducătoarea noastră pur formal. Presupun că asta-şi doreşte şi ea. E bătrână, obosită...
Stu clătină din cap.
- O fi bătrână şi obosită, dar priveşte problema Omului Întunecat ca pe o cruciadă religioasă, Glcn. Şi nici nu este singura. Doar ştii asta.
- Vrei să spui că ar fi dispusă să ia taurul de coarne?
- Poate nici n-ar fi cel mai rău lucru, remarcă Stu. Dacă stai să te gândeşti, pe ea am visat-o noi, nu un Consiliu al Reprezentanţilor.
Glen clătină din cap.
- Nu, nu pot accepta ideea că suntem cu toţii nişte pioni într-un soi de joc postapocaliptic dintre bine şi rău, cu sau fără vise. Să fie-al naibii, mi se pare iraţional!
Stu ridică din umeri.
- Bine, hai să nu ne împotmolim în chestia asta. Ideea ta de a-i acorda dreptul de veto mi se pare foarte bună. De fapt, consider că nu merge suficient de departe. Ar trebui să-i dăm şi puterea de a propune, nu numai aceea de a dispune.
- Însă în nici un caz puteri absolute dinspre partea asta, sări Glen imediat.
- Sigur că nu, ideile ei va trebui să fie ratificate de Consiliul Reprezentanţilor, zise Stu, apoi adăugă cu şiretenie: dar s-ar putea să ne trezim că am devenit un soi de ştampilă a ei, în loc să se întâmple invers.
Între ei se lăsă o lungă tăcere. Glen îşi sprijinise fruntea în palmă. În cele din urmă, spuse:
- Mda, ai dreptate. Ea nu poate să rămână un simplu om de paie... trebuie să acceptăm cel puţin posibilitatea ca ea să aibă ideile ei proprii. Iar eu mă văd nevoit să pun deoparte globul meu de cristal neclar, texanule. Pentru că ea face parte dintre cei pe care noi ăştia, care ne îndeletnicim cu sociologia, îi numim manipulaţi'.
- Şi cine îi manipulează?
- Dumnezeu? Thor? Allah? Pee-wee Herman? Nu contează. Ce vreau să spun este că ideile ei nu vor decurge neapărat din nevoile acestei societăţi sau din cum se vor dovedi căpeteniile. Ea îşi pleacă urechea la o cu totul altă voce. Ca şi Ioana d'Arc. Tu m-ai ajutat să-mi dau seama că nu-i exclus să ne trezim pe cap cu o teocraţie.
- Teoc... cum?
- Adică să picăm în bigotism, îi explică Glen, fără să pară prea fericit de perspectivă. Când erai tu mic, Stu, ai visat vreodată c-ai putea să devii unul dintre cei şapte mari preoţi şi/sau preoţesc ale unei bătrâne negrese de o sută opt ani, din Nebraska, de felul ei?
Stu se holbă la el şi, într-un târziu, îi răspunse:
- N-a mai rămas nici un strop din vinul ăla?
- S-a dus tot.
- Fir-ar să fie.
- Mda, făcu Glen.
Se priviră în tăcere şi apoi, brusc, izbucniră amândoi în râs.
Era, fără îndoială, cea mai frumoasă casă în care locuise vreodată Mother Abagail şi, stând aici, în veranda închisă cu geamuri, îşi aduse aminte de un comis-voiajor care trecuse prin Hemingford prin 1936 sau '37. Nu întâlnise în viaţa ei un om mai bun de gură, în stare să farmece până şi păsările cerului cu vorba lui dulce. Îl întrebase pe tânărul acela, domnul Donald King pe numele lui, ce treabă avea cu Abby Freemantle, iar el îi răspunsese: "Stimată doamnă, eu mă ocup de confort. De confortul dumneavoastră, adică. Vă place să citiţi? Să urmăriţi programul la radio, poate? Sau să vă sprijiniţi picioarele ostenite pe un scăunel şi să ascultaţi pur şi simplu cum se rostogoleşte lumea pe pista de popice a universului?"
Recunoscuse că toate acestea îi făceau plăcere, nu şi că aparatul de radio Motorola fusese vândut în urmă cu o lună, ca să poată cumpăra nouăzeci de baloturi de fân.
- Ei bine, exact acestea sunt lucrurile pe care vi le pot eu vinde, îi spusese comis-voiajorul cel priceput la vorbă. Chiar dacă pe obiect scrie aspirator Electrolux, prevăzut cu toate accesoriile, el reprezintă, de fapt, timp liber. Este suficient să-l puneţi în priză, şi înaintea dumneavoastră se deschid nebănuite perspective de relaxare. Cât despre rate, ele vor fi aproape la fel de uşor de achitat pe cât va deveni mai lesne de îndeplinit munca dumneavoastră în gospodărie.
Se aflau atunci în momentele cele mai grele ale Crizei, când nu era în stare să facă rost nici măcar de câte douăzeci de cenţi pentru panglicile de legat părul pe care să le dea în dar nepoatelor ei, de ziua lor, cât despre Electroluxul ăla, nici vorbă nu putea fi. Dar ce dulce vorbea domnul Donald King din Peru, Indiana! Doamne! Nu-l mai revăzuse, dar numele nu i-l uitase, însă ar fi pus rămăşag că, până la urmă, reuşise să frângă inima unei doamne albe. Ea n-a avut propriul ei aspirator decât la sfârşitul războiului cu naziştii, când, pe neaşteptate, toată lumea părea să-şi poată permite orice şi până şi cei mai săraci şi prăpădiţi albi aveau câte un Mercury ascuns în şopronul din spate.
Dar în casa asta, despre care Nick îi spusese că se află în cartierul Mapleton Hill din Boulder (Mother Abagail ar fi băgat mâna în foc că doar foarte puţini negri locuiseră aici înainte de cumplita epidemie), se găseau toate aparatele de care auzise ea, ba încă şi altele pe deasupra. Două aspiratoare, dintre care unul numai pentru curăţenia de la etaj. Aparat pentru preluarea gunoiului. Cuptor cu microunde. Maşină de spălat şi de uscat rufe. Mai exista un alt aparat în bucătărie, pe dinafară arăta ca o cutie din oţel, dar Ralph Brentner, prietenul lui Nick, îi explicase că era o "maşină pentru lături", în care puteai să arunci cinci sute de kilograme de resturi şi să scoţi de acolo un mic bloc compact de gunoi solid. Şirul minunilor nu mai contenea.
Ba, dacă se gândea mai bine la asta, unele încetaseră totuşi.
Stând şi legănându-se în balansoar, pe verandă, ochii îi căzură din întâmplare pe o priză montată în perete. Probabil ca oamenii să poată asculta vara radioul sau chiar să se uite la meciurile de baseball la televizorul acela mic şi frumos. Nu exista un lucru mai banal decât plăcuţele acelea negre, cu orificii rotunde, pe care le găseai în orice punct al ţării. Exista una până şi în toaleta ei de la Hemingford. Nici nu băgai în seamă prizele astea... decât atunci când nu mai funcţionau. De-abia atunci îţi dădeai seama că o mare parte a vieţii unei persoane izvora chiar din ele. Tot acel timp liber, plăcerile pe care i le ridicase odinioară în slăvi Don King... proveneau din plăcuţele montate în perete. O dată ce li se luase puterea, nu-ţi mai rămânea decât să foloseşti toată aparatura aceea complicată, cuptorul cu microunde şi cel pentru gunoaie, doar ca să-ţi agăţi de ele pălăria şi haina.
Acum să fim cinstiţi! Propria ei căsuţă fusese mai bine pregătită ca să facă faţă morţii prizelor decât aceasta. Aici trebuia să-i aducă cineva apă, tocmai de la râul Bouldcr Creek şi trebuia s-o fierbi înainte s-o bei, pentru orice eventualitate. Acasă avea pompa ei proprie. Aici, a trebuit ca Nick şi Ralph să-i aducă cu camionul, nu se ştie de unde, o toaletă mobilă urâtă, din cele numite Port-O-San, pe care i-o montaseră în curtea din spate. Acasă la ea avusese privata ei. Ar fi schimbat la orice oră, fără să se gândească, maşina de spălat şi uscat Maytag pe copaia pentru rufe; oricum, îl pusese pe Nick să-i găsească alta, iar Brad Kitchner îi adusese de undeva o scândură de frecat şi o bucată de săpun de rufe din cel mai bun. Ei o considerau, probabil, o pacoste, care ţine morţiş să-şi spele cu mâna ei - în definitiv, era treaba ei -, dar ea ştia bine că evlavia şi curăţenia merg mână în mână, nu-şi dăduse niciodată rufele la spălat, de când se ştia ea, şi nu avea de gând să înceapă tocmai acum. Păţea mici accidente din când în când, după cum li se întâmplă tuturor bătrânilor, dar atât timp cât era în stare să spele cu mâinile ei, micile incidente nu interesau pe nimeni în afara ei.
Fără îndoială, aveau să pună din nou în funcţiune cantralele de curent electric. Era unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu i le dezvăluise în vis. Ştia destul de multe despre ce avea să se întâmple aici - unele din vise, altele prin propria ei judecată. Cele două lucruri se împleteau prea strâns ca să poată fi deosebite între ele.
Curând, toţi oamenii aceştia aveau să înceteze să mai fugă în toate părţile, ca nişte pui cu capul tăiat, adunându-se la un loc. Ea nu era sociolog, ca Glen Bateman (care o măsura întotdeauna aşa cum un agent de pariuri măsoară o bancnotă falsă de zece dolari), dar ea ştia că oamenii se adună întotdeauna, după o vreme. Blestemul şi binecuvântarea rasei omeneşti este tocmai că se arată prietenoasă. Păi, dacă şase oameni plutesc la vale pe Mississippi pe un acoperiş de biserică luat de inundaţii, o să-i vezi făcând o partidă de bingo de îndată ce acoperişul s-ar împotmoli într-un banc de nisip.
Mai întâi vor dori să alcătuiască o formă oarecare de guvernare, în centrul căreia să se afle ea. Ea nu putea permite aşa ceva, fără doar şi poate, oricât de mult şi-ar fi dorit; ar fi încălcat astfel voia Domnului. Ei erau cei care trebuia să se ocupe de toate lucrurile lumeşti. Vroiau să repună în funcţiune centrala electrică? Foarte bine. Primul lucru pe care avea ea de gând să-l facă era să încerce aparatul ăla pentru gunoaie. Să dea drumul la gaze, ca să nu le înţepenească fundurile în iarna ce venea. Trebuia să-i lase să ia hotărâri şi să facă planuri, foarte bine. Ea nu-şi vâra nasul în treburile acelea. Nu-i rămânea decât să insiste ca Nick să fie şi el implicat în treburile obştii şi poate că şi Ralph. Texanul părea băiat de treabă, ştia să-şi ţină gura atunci când simţea că nu-l mai ajută mintea. Probabil că şi-l vor dori printre ei pe grăsan, Harold; ea nu urmărea să-i împiedice, dar de plăcut nu-i plăcea de el. Harold îi transmitea o stare de nervozitate. Rânjea tot timpul, dar zâmbetul lui nu ajungea până în priviri. Era un om plăcut, găsea întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, dar ochii lui erau ca două bucăţi de cremene rece, ivindu-se din pământ.
După părerea ei, Harold avea un secret al lui. Un lucru puturos şi urât, învelit într-o cataplasmă împuţită, şi ascuns chiar în mijlocul inimii. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce era vorba; nu era pe voia Domnului ca ea să ştie, prin urmare secretul nu avea influenţă asupra planurilor Lui cu această comunitate. Totuşi, o tulbura că grăsanul va face parte din înaltele lor consilii... dar de zis nu avea de gând să zică nimic.
Lucrarea ei, gândi împăcată cu sine, legănându-se în balansoar, participarea în consiliile şi la sfaturile lor avea să se limiteze la cele ce-l priveau pe Omul Întunecat.
Acela nu avea nume, deşi îi făcea plăcere să-şi spună Flagg... cel puţin pentru moment. De cealaltă parte a munţilor, întreprinderea lui era pe cale de a fi pusă pe roate. Nu-i cunoştea planurile; rămâneau la fel de ascunse privirilor ei ca secretele ce zăceau în inima grăsanului de Harold. Dar ca nu avea nevoie să cunoască amănunte. Scopul lui era limpede şi simplu, anume acela de a-i distruge pe toţi.
Modul în care-l înţelegea femeia era surprinzător de sofisticat. Oamenii care fuseseră atraşi către Free Zone veneau s-o viziteze aici, iar ea îi primea pe toţi, deşi uneori o oboseau... iar ei ţineau morţiş să-i explice că o visaseră pe ca şi pe el. Erau speriaţi de moarte din cauza lui, iar ea accepta spusele lor, îi potolea şi-i consola cât se pricepea mai bine, dar în sinea ei se gândea că majoritatea nu I-ar recunoaşte pe Flagg ăsta dacă l-ar întâlni pe stradă, decât dacă el dorea să fie remarcat. Nu era exclus să-l simtă - sub forma unui fior rece, de felul celui pe care-l simţi când îţi trece o gâscă peste mormânt, a unui val cald, ca un acces de febră, sau a unei dureri ascuţite, sfredelitoare, în urechi sau în tâmple. Dar oamenii aceştia greşeau crezând că avea două capete sau şase ochi, sau coarne mari şi ascuţite, crescând de la tâmple. Probabil nu se deosebea aproape prin nimic de lăptar sau de poştaş.
Din câte ghicea ea, în spatele răului conştient exista o obscuritate inconştientă. Aceasta era trăsătura distinctivă a vlăstarelor de întuneric ale pământului: nu erau în stare să facă ceva, ci doar să strice. Dumnezeu Atotputernicul îl crease pe ora după chipul şi asemănarea Lui, ceea ce însemna că fiecare bărbat sau femeie care trudeau sub lumina Domnului era un creator de un fel oarecare, o persoană dornică să pună mâna şi să dea lumii o formă raţională. Omul Întunecat nu dorea - şi nu era capabil - decât să strice forme. Anticrist? La fel de bine ai fi putut spune anti-creaţie.
Nu era de mirare că avea adepţii lui; nimic nou în asta. Era un mincinos, iar taică-său, Tatăl Minciunilor. Acestora, el avea să le apară ca un imens semn de neon, înălţându-se spre cer, orbindu-i cu nebunia jocurilor de artificii. Nu aveau să fie în stare să bage de seamă - ei, discipolii distrugerii - că, aidoma unui panou de neon, nu reuşea decât să repete mereu şi mereu aceleaşi formule simple. Nu aveau să fie în stare să-şi dea seama că, dacă dai drumul gazului ce umple reţeaua complexă de tuburi, cu ajutorul căreia era realizat şirul de formule simple, el avea să se risipească tăcut, nelăsând în urma lui absolut nimic, nici măcar o urmă de miros.
