În timp ce scria cele câteva cuvinte, s-ar fi uitat totuşi cu dragă inimă peste umăr, la Harold - curios să afle ce făcea acesta în timp ce nu se ştia privit, ce anume expresie se putea citi în ochii lui.

Harold ceruse şi-i fusese repartizată porţiunea de drum întortocheat dintre Boulder şi Nederland, deoarece o considera zona cea mai puţin probabilă. Nu era convins nici măcar că el însuşi ar fi în stare să străbată pe jos distanţa dintre Boulder şi Nederland într-o singură zi, darămite baba aia bătrână şi nebună. Dar călătoria pe motocicletă era plăcută şi-i oferea răgazul să gândească.

Acum, la 6.45, se găsea pe drumul de întoarcere. Honda lui era parcată într-o zonă rezervată picnicurilor, iar el şedea la o masă, bând o Cola şi mâncând câteva Slim Jim. Din aparatul care atârna de coarnele motocicletei, cu antena scoasă la poziţia maximă, începu să se audă vocea slabă a lui Ralph Brentner, însoţită de un pârâit. Radiourile respective erau proiectate pentru distanţe mici, iar Ralph se afla undeva pe culmile Muntelui Flagstaff.

- ... Sunrise Amphitheater... nici urmă... aici, sus, s-a terminat furtuna.

Apoi vocea lui Stu, mai puternică şi mai apropiată. El se afla în Chautauqua Park, la doar şase kilometri de Harold.

- Repetă, Ralph.

Vocea lui Ralph se auzi din nou, de această dată urlând din răsputeri. Poate-l lovea damblaua. Nici că s-ar fi putut un final mai bun pentru ziua aceea.

- Nici urmă de ea aici, la înălţime! Cobor înainte să mă prindă întunericul! Terminat!

- Zece-patru, se auzi vocea lui Stu, aparent descurajat. Harold, eşti acolo? Harold se ridică, ştergându-şi mâinile unsuroase pe jeanşi. Harold? Harold Lauder, recepţie! Mă auzi, Harold?

Harold îşi îndreptă degetul mijlociu - degetul de fut, după cum îl numeau neanderthalezii de liceu din Ogunquit - spre walkie-talkie; apoi apăsă butonul şi spuse volubil, având însă grijă să strecoare nota cuvenită de descurajare în discurs:

- Sunt aici. Eram de cealaltă parte a drumului... am crezut că văd ceva în şanţ. Dar nu era decât o jachetă veche. Terminat.

- Mda, foarte bine. De ce nu vii şi tu în Chautauqua, Harold? Îl aşteptăm împreună pe Ralph.

Îţi place la nebunie să dai ordine, nu-i aşa, găozarule? S-ar putea să am ceva pentru tine. Da, da, să ştii că s-ar putea.

- Harold, mă auzi?

- Da. Te rog să mă scuzi, Stu, picasem pe gânduri. Ajung acolo în cincisprezece minute.

- Ai auzit, Ralph? urlă Stu.

Harold tresări şi repetă gestul la adresa lui Stu, rânjind scurt. Sper să fii pe recepţie, sălbatic afurisit ce eşti.

- Am înţeles, vă găsesc în Chautauqua Park, se strecură vocea lui Ralph cu greu, printre paraziţi. Am pornit. Terminat.

- Plec şi eu la drum, interveni Harold. Terminat.

Închise aparatul de radio, împinse antena la locul ei şi-l atârnă din nou de ghidon, însă rămase călare pe motocicletă fără să-i aprindă încă motorul. Purta o jachetă din surplusurile armatei; căptuşeala groasă era foarte bună, atunci când mergeai cu viteză, la peste două mii de metri altitudine, chiar şi în august. Dar haina servea şi unui alt scop. Avea o mulţime de buzunare cu fermoar, iar într-unul din ele se afla un Smith & Wesson calibru 38. Harold îl scoase şi începu să-l studieze pe toate părţile. Pistolul era încărcat şi-l simţea greu în mână, ca şi cum arma ar fi fost şi ea conştientă că avea de împlinit lucruri dintre cele mai grave, cum sunt moartea, distrugerea şi asasinatul.

Chiar în seara aceea?

De ce nu?

Lansase ideea acestei expediţii tocmai cu gândul că-i era poate dat să rămână suficient timp singur cu Stu. Iar acum planul lui avea sorţi să izbândească, peste nici cincisprezece minute, în Chautauqua Park. Călătoria mai servise totuşi şi unui alt scop.

Nu intenţionase să bată tot drumul până la Nederland, un orăşel mizerabil, cocoţat la mare înălţime deasupra Boulderului, a cărui unică pretenţie de mărire şi faimă se întemeia pe faptul că Patty Hearst înnoptase acolo o dată, în timpul fugii ei. Şi nici asta nu era absolut sigur. Dar, pe măsură ce urca tot mai sus, cu motorul Hondei bătând cu regularitate, ca ceasul, străbătând aerul rece, care-l tăia la faţă ca o lamă, simţea că se petrece ceva.

Dacă plasezi un magnet la un capăt al mesei şi un cilindru din oţel la celălalt, nu se întâmplă nimic. Aducând cilindrul tot mai aproape de magnet, etapă cu etapă (savură această imagine în minte timp de câteva secunde, făcându-şi notă să nu uite să o treacă în jurnalul lui în seara aceea), vine o vreme când impulsul pe care i-l dai cilindrului pare să-l propulseze ceva mai departe decât s-ar cuveni. Obiectul se opreşte, dar pare să facă aceasta în silă, ca şi cum ar fi prins viaţă, iar parte a acestei animaţii este resentimentul faţă de legea fizicii referitoare la inerţie. Încă un mic impuls sau două şi vei bănui că vezi - sau chiar vei vedea poate cu propriii tăi ochi - cum cilindrul tremură şi vibrează pe masă, ca o fasole mexicană săltăreaţă, din cele care au început să se vândă în magazinele de curiozităţi, nişte seminţe cu aspectul unor noduri din lemn, groase cât un deget, în interiorul cărora locuieşte de fapt un vierme viu. Un ultim brânci şi echilibrul dintre frecare şi forţa de atracţie a magnetului începe să se încline de cealaltă parte. Cilindrul învie de tot şi se mişcă din proprie iniţiativă, tot mai repede, până ce se loveşte de magnet şi rămâne lipit de el.

Fenomen oribil şi fascinant.

Când lumea se sfârşise, în iunie, forţa magnetică încă nu fusese înţeleasă, deşi Harold (mintea lui nu avusese niciodată cine ştie ce înclinaţie către zona raţional-ştiinţifică) credea că fizicienii care studiaseră problema ajunseseră la concluzia că este strâns legată de fenomenul gravitaţiei, iar gravitaţia era piatra de boltă a universului.

În drumul spre Nederland, mergând spre vest şi urcând, înfruntând aerul tot mai rece, urmărind cum se adună încet norii încărcaţi de fulgere deasupra piscurilor şi mai înalte din depărtare, dincolo de Nederland, Harold simţi declanşarea aceluiaşi proces în el însuşi. Se apropia de punctul de echilibru... şi, nu cu mult mai departe, ar fi întâlnit punctul de schimbare a raportului. El era în postura cilindrului de oţel aliat la acea distanţă de magnet la care un mic impuls îl trimite mai departe decât ar face-o în condiţii normale. Simţea în el un tremur nervos.

Nu trecuse în viaţa lui printr-un moment care să semene mai mult decât acesta cu o experienţă sacră. Cei tineri resping sacrul, deoarece a-l accepta înseamnă să recunoşti moartea, în cele din urmă, a tuturor obiectelor empirice, iar Harold nu făcea excepţie de la regulă. Bătrâna era înzestrată cu cine ştie ce puteri psihice, gândise el, la fel ca Flagg, Omul Întunecat. Erau un soi de staţii radio umane, nimic mai mult. Puterea lor reală avea să se măsoare în forţa societăţilor ce se coagulau ca urmare a semnalelor - atât de diferite între ele - lansate de cei doi. Aşa îşi închipuise el.

Dar când rămăsese călare pe motocicleta lui la capătul anostei străzi principale, cu lumina de poziţie a Hondei licărind ca ochiul unei pisici, ascultând scâncetul iernatic al vântului în pini şi în plopii-de-munte, simţise ceva mai mult decât o simplă atracţie magnetică. Simţise o forţă uimitoare, iraţională venind dinspre vest, o atracţie atât de mare, încât a o contempla acum prea atent ar fi echivalat cu pierderea minţilor. Căci dacă s-ar mai fi aventurat puţin pe braţul balanţei, l-ar fi părăsit şi ultima urmă de voinţă. Şi ar fi plecat aşa cum se afla, cu mâna goală.

Gest pentru care Omul Întunecat, pe deplin justificat, l-ar fi ucis.

Se întoarse atunci din cale cu sentimentul rece de uşurare al candidatului la sinucidere care tocmai a privit îndelung hăul morţii. În schimb putea să plece la noapte, dacă dorea. Da, i-ar fi fost lesne să-l ucidă pe Rcdman cu un singur foc, tras de la distanţă minimă. Iar apoi să aştepte calm apariţia nătărăului din Oklahoma. Încă o împuşcătură, drept în tâmplă. Nimeni nu s-ar fi alarmat din cauza bubuiturilor; vânat exista din belşug şi o mulţime de oameni luaseră obiceiul să tragă în cerbii care coborau până în oraş.

Se făcuse 6.50. Până la 7.30 reuşea să-i lichideze pe amândoi. Fran nu avea să dea alarma mai devreme de 10.30, iar până atunci el ar fi fost departe, croindu-şi drum spre vest pe Honda, cu jurnalul în rucsac. Dar dacă rămânea în continuare aici, lăsând timpul să-i scape printre degete, pierdea ocazia.

Motorul Hondei se aprinse la a doua cheie. Era o motocicletă foarte bună. Harold zâmbi. Zâmbetul se transformă apoi în rânjet. Radia o bună dispoziţie perfectă. Pomi apoi în direcţia Chautauqua Park.

Stu auzi când motocicleta lui Harold pătrunse în parc, la încheierea amurgului. Peste câteva clipe văzu farul motocicletei printre copacii care străjuiau aleea în pantă. Apoi distinse silueta lui Harold, cu cască pe cap, răsucindu-se spre stânga şi spre dreapta şi căutându-l.

Stu, care stătea pe marginea de piatră a unei gropi pregătite pentru grătar, îi făcu semne şi-l strigă. Harold îl văzu şi el, flutură din mână şi se apropie în viteza a doua.

După această zi în care acţionaseră împreună, sentimentele lui Stu faţă de Harold se îmbunătăţiseră considerabil... de fapt, erau mai bune ca niciodată. Chiar dacă nu ieşise nimic din asta, ideea lui Harold fusese extrem de bună. Pe urmă, Harold insistase să meargă pe drumul spre Nederland... unde suferise probabil de frig, în pofida jachetei lui groase. Când tânărul se apropie, Stu constată că zâmbetul veşnic arăta mai degrabă a grimasă şi că faţa îi era încordată si prea albă. Din cauza dezamăgirii insuccesului, presupuse Stu. Îl cuprinse deodată un val de vinovăţie, gândindu-se la felul în care el şi Frannie îl trataseră pe Harold, de parcă surâsul lui constant şi purtarea exagerat de prietenoasă cu oamenii ar fi fost doar un paravan. Oare se gândiseră vreodată, cu toată seriozitatea, că băiatul încearcă într-adevăr să se schimbe şi că felul în care o face pare puţin ciudat tocmai pentru că este pentru prima oară când întreprinde o asemenea tentativă? Din câte ştia Stu, nu făcuseră acest efort.

- Absolut nimic, hm? îl întrebă pe Harold, ridicându-se, înţepenit, de pe marginea de piatră.

- De nada.

Zâmbetul îi reapăru, dar era automat şi lipsit de energie, ca un rictus. Rămânea în continuare palid ca moartea şi avea un aer straniu. Îşi ţinea mâinile înfundate în buzunarele jachetei.

- Nu face nimic. Ideea a fost bună. Mai ştii, poate că acum se află deja la ea acasă. Dacă nu, mâine putem s-o luăm de la capăt cu cercetările.

- Nu-i exclus să pornim în căutarea unui cadavru. Stu oftă.

- Poate... mda, se poate. Nu vrei să vii să luăm cina împreună, Harold?

- Cum?

Avu impresia că Harold tresare, chiar dacă, sub copaci, întunericul devenise profund. Iar surâsul lui era mai încordat ca niciodată.

- Să cinăm, repetă Stu. Ştii, şi Frannie s-ar bucura să te vadă. Nu este o simplă vorbă de politeţe. S-ar bucura cu adevărat.

- Ei, poate, spuse Harold, în continuare stânjenit. Dar eu sunt... adică, am fost legat de ea. Poate ar fi mai bine dacă... mai amânăm o vreme. Nu are nici o legătură cu tine. Voi doi vă înţelegeţi bine. Ştiu lucrul acesta.

Zâmbetul lui prinse din nou să strălucească, plin de sinceritate şi molipsitor, în acelaşi timp; Stu începu şi el să surâdă.

- Tu decizi, Harold. Dar uşa îţi rămâne oricând deschisă.

- Mulţumesc.