Fran nici măcar nu ştia că Mother Abagail plecase. Îşi petrecuse dimineaţa în bibliotecă, citind cărţi despre grădinărit. De altfel, nu era singura interesată să înveţe lucruri noi. Văzu două sau trei persoane cu volume despre grădinărit, un tânăr ochelarist de vreo douăzeci şi cinci de ani sorbind o carte intitulată Şapte surse independente de energie pentru casa dumneavoastră, şi o blondă frumoasă, cam de paisprezece ani, cu un volum broşat hărtănit, intitulat 600 de reţete simple.

Părăsi biblioteca pe la prânz şi o porni agale pe Walnut Street. La jumătatea drumului spre casă, o întâlni pe Shirley Hammett, femeia mai în vârstă care călătorise cu Dayna, Susan şi Patty Kroger. Shirley se schimbase mult şi părea alt om; acum arăta ca o doamnă energică, impunătoare şi frumoasă. Se opri şi o salută pe Fran:

- Când crezi că se va întoarce? Am întrebat pe toată lumea. Dacă oraşul ăsta ar avea un ziar, aş lansa întrebarea asta la rubrica Sondajul Popular. Ca pe vremuri: "Ce părere aveţi despre poziţia senatorului Bunghole în legătură cu epuizarea rezervelor de ţiţei?" Şi alte întrebări de acelaşi fel.

- Când se va întoarce cine anume?

- Mother Abagail, bineînţeles. Pe unde-ai stat până acum, în cămară?

- Ce-i cu toată povestea asta? se alarmă Frannie. Ce s-a întâmplat?

- Asta-i tot. Nimeni nu ştie cu exactitate.

Shirley îi povesti lui Fran tot ce se petrecuse cât stătuse ea în bibliotecă.

- Şi a plecat... pur şi simplu? se interesă Frannie, încruntată.

- Da. Dar se va întoarce, bineînţeles, adăugă Shirley cu încredere. Aşa scrie şi în bilet.

- "Dacă asa va fi voia Domnului"?

- Asta nu-i decât un fel de a vorbi, sunt sigură, zise Shirley, privind-o pe Fran cu o urmă de răceală.

- Păi... sper să fie aşa. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat de veste, Shirley. Mai ai dureri de cap?

- O, nu. Mi-au trecut de tot. Am să votez cu tine, Fran.

- Hmmm?

Mintea ei era departe, cântărind informaţia pe care tocmai o primise şi, pentru o clipă, nu înţelese la ce făcea Shirley aluzie.

- Pentru comitetul permanent!

- Ah. Îţi mulţumesc. Nu sunt prea sigură că-mi doresc cu adevărat funcţia asta.

- Ai să te descurci foarte bine. Atât tu, cât şi Susy. Acum trebuie să plec, Fran. La revedere.

Se despărţiră. Fran se grăbi să ajungă acasă, nerăbdătoare să vadă dacă Stu nu ştia cumva mai multe. Venind la timp atât de scurt după întâlnirea avută cu doar o seară în urmă, dispariţia bătrânei o umplu de un soi de teamă superstiţioasă. Nu-i făcea plăcere că hotărârile lor majore - cum era aceea de a trimite oameni în vest - nu puteau fi supuse judecăţii lui Mother Abagail. Prin plecarea bătrânei, Fran simţea că asupra umerilor ei apasă o responsabilitate prea mare.

Acasă, constată că apartamentul era pustiu. Stu plecase doar cu aproximativ un sfert de oră înaintea venirii ei. Biletul de sub borcanul cu zahăr îi comunica simplu: "Mă întorc până la 9.30. Sunt cu Ralph şi Harold. Nu fi îngrijorată. Stu."

Ralph şi Harold? gândi ea, şi o încercă un spasm de teamă care nu avea nimic de-a face cu Mother Abagail. Oare de ce m-aş teme pentru Stu? Doamne, dacă Harold încearcă să-i facă ceva... ei, cine ştie ce chestie ciudată... Stu l-ar face fărâme. Asta în caz... asta în caz că Harold nu-l ia prin surprindere şi...

Se apucă de coate, înfrigurată, întrebându-se ce anume-» pusese Stu la cale să facă împreună cu Ralph şi cu Harold.

Mă întorc până la 9.30.

Doamne, i se părea o veşnicie până atunci.

Rămase câteva clipe în bucătărie, privind cu încruntare la rucsacul de pe masă.

Sunt cu Ralph şi Harold.

Prin urmare, căsuţa lui Harold de pe Arapahoe avea să fie pustie până diseară la ora 9.30. Asta în caz că nu se ailau chiar acolo, dar atunci li se putea alătura şi ea, satisfăcându-şi curiozitatea. Pe bicicletă, ar fi străbătut foarte repede drumul. Iar dacă nu găsea pe nimeni, poate reuşea să găsească ceva care să-i calmeze cugetul... sau... dar la asta nu-şi permitea să se gândească.

Să-ţi calmeze cugetul? o certă vocea ei interioară. Sau să-l stârnească şi mai tare? Să presupunem că DESCOPERI ceva ciudat! Ce-ai să faci atunci? Ce te faci atunci?

Nu ştia ce să facă. Nu avea nici cea mai vagă idee cum ar fi trebuit să procedeze.

Nu fi îngrijorată. Stu.

Dar era îngrijorată. Amprenta din jurnal demonstra că îngrijorarea ei are un temei. Pentru că un om în stare să-ţi fure jurnalul şi să-ţi şterpelească gândurile este unul care nu are principii şi nu-şi face scrupule. Un om ca el ar fi putut să se strecoare în spatele unui semen pe care-l urăşte şi să-l împingă într-o prăpastie. Sau să-l lovească cu o piatră. Sau cu un cuţit. Sau să-l împuşte.

Nu fi îngrijorată. Stu.

Dar dacă Harold comitea o asemenea faptă, în Boulder nu mai avea ce căuta. Atunci ce i-ar mai rămâne de făcut?

În aceeaşi clipă, Fran înţelese ce s-ar fi întâmplat după aceea, încă nu putea fi sigură că Harold se potriveşte cu omul din ipoteza ei - nu încă, şi nu sigur - dar în inima ei ştia că există un loc pentru oamenii de teapa lui. Da, da, exista cu adevărat.

Îşi puse din nou rucsacul cu gesturi mici şi bruşte şi ieşi pe uşă. Peste nici trei minute pedala pe Broadway spre Arapahoe în soarele puternic al după-amiezei, gândind: Îi voi găsi în salonul lui Harold, bând cafea şi discutând în pace despre Mother Abagail şi totul va fi în regulă. Absolut în regulă.

Dar casa lui Harold era întunecată, pustie... şi încuiată.

Faptul în sine putea fi considerat de-a dreptul anormal în Boulder. Pe vremuri, când plecai de acasă încuiai preventiv, ca să nu-ţi fure careva televizorul, aparatura stereo sau bijuteriile nevestei. Dar acum aparatura muzicală şi televizoarele erau gratis, deşi oricum nu mai aveau nici o valoare, atât timp cât nu exista curent electric, cât despre bijuterii, puteai oricând să mergi la Denver şi să-ţi alegi un sac întreg, dacă aveai chef.

De ce-ţi încui uşa, Harold, când totul este gratis? Pentru că nimănui nu-i este mai frică să fie furat decât hoţului? Oare de asta ?

Nu se pricepea la spart uşi. Tocmai se resemnase şi voia să plece, când îi veni ideea să încerce ferestrele de la beci. Ele se aflau cu puţin deasupra nivelului solului şi erau opace de murdărie. Prima pe care-o încercă alunecă lateral pe şina în care fusese fixată, cedând greu şi cernând mizerie pe podeaua pivniţei.

Fran se uită în jur, constatând că e linişte. Nimeni, cu excepţia lui Harold, nu se stabilise încă în această secţiune îndepărtată a străzii Arapahoe. Şi asta i se păru o ciudăţenie. Harold putea să-şi întindă rânjetul până la urechi, să-i bată pe ceilalţi pe spate prietenos şi să stea toată ziua printre oameni, putea să-şi ofere ajutorul ori de câte ori i se pretindea, ba uneori chiar şi atunci când nimeni nu i-l cerca, putea şi reuşea sa se facă plăcut de ceilalţi - şi era adevărul curat că se bucura de multă stimă în Boulder. Dar dacă vedeai în ce loc îşi alesese locuinţa... asta era cu totul altceva, nu? Faptul trăda un aspect uşor diferit al opiniei pe care Harold o avea despre societate şi locul lui în ea... poate. Sau iubea liniştea, şi nimic mai mult.

Se strecură prin fereastră, murdărindu-şi bluza, şi sări înăuntru. Fereastra subsolului se afla acum la înălţimea ochilor ei. După cum nu se pricepea la spargeri, nici talente de gimnastă nu avea, prin urmare era nevoie să se urce pe ceva ca să iasă din nou la lumină.

Fran privi în jur. Subsolul fusese transformat într-un spaţiu de joacă şi distracţie. Despre un loc ca acesta îi vorbise întotdeauna şi tatăl ei, dar amenajările nu le începuse niciodată, se gândi ca cu tristeţe. Pereţii erau acoperiţi cu plăci de pin noduros, în care fuseseră încastrate boxele sistemului cuadrofonic, deasupra era suspendat un tavan Armstrong; în încăpere mai existau rafturi pline cu cărţi şi jocuri, un tren electric şi un set de maşinuţe de curse. Harold aşezase cu vădită neglijenţă o ladă cu Coca-Cola peste un joc de hochei. Fusese camera copiilor, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu postere - iar cel mai mare dintre ele, acum vechi şi îngălbenit, îl prezenta pe George Bush ieşind dintr-o biserică din Harlcm, cu mâinile ridicate şi zâmbind larg. Textul, scris în litere mari şi roşii, suna astfel: BAROSANU' E REGELE CĂPCĂUNILOR, NU AL ROCK AND ROLLULUI!

Asupra ei se lăsă o tristeţe cum nu mai simţise de... ei, nu mai ştia bine de când, ca să spunem adevărul. Trecuse prin şocuri, temeri şi momente de cumplită groază şi prin suferinţe crude, care îi adormiseră toate celelalte simţuri, dar acest sentiment de profundă şi dureroasă tristeţe era ceva nou. O dată cu el o încercă un val de dor după Ogunquit, cu oceanul şi frumoasele dealuri şi păduri de pin din Maine. Fără vreo pricină anume, îşi aminti deodată de Gus, paznicul parcării de la plaja publică Ogunquit, şi simţi cum i se frânge inima de jale şi pustiu. Ce căuta ea în locul acesta, pierdut printre câmpiile şi munţii care despărţeau ţara în două? Locul ci nu era aici. Nu avea ce căuta în locul acesta.

Scoase un suspin care stârni un ecou atât de înfricoşător şi de pustiu, încât îşi duse ambele mâini la gură, pentru a doua oară în ziua aceea. Zbaterea ta nu are nici un rost, Frannie, doar timpul le va rezolva pe toate. Peste ceva atât de dureros nu poţi trece foarte repede. Ci cu răbdare. Iar dacă-ţi vine să plângi, fă-o mai târziu, nu aici, în pivniţa lui Harold Lauder. Mai întâi munca.

În drum spre scară trecu pe lângă afiş; surâse amar când trecu pe lângă figura invadată de rânjetul vesel şi neobosit a lui George Bush. Căpcăun este un termen destul de potrivit, îi trecu prin minte.

Ajunsă spre capătul scării subsolului, se temu că avea să găsească uşa încuiată, dar reuşi s-o deschidă Ură probleme. Bucătăria strălucea de ordine şi curăţenie, farfuriile fuseseră spălate şi aşezate pe uscător, mica lampă Coleman cu gaz sclipea... În schimb în aer plutea încă mirosul de untură prăjită, ca o fantomă a vechiului Harold, cel care pătrunsese în această etapă a vieţii ei la volanul Cadillacului lui Roy Brannigan, tocmai când ea îşi îngropa tatăl.

Pe unde ai scoate cămaşa, dacă Harold ar apărea chiar acum ? îi veni în gând. Ideea asta o făcu să se uite repede peste umăr. N-ar fi fost mirată să-l descopere pe Harold zâmbindu-i din uşa ce se deschidea către salon. Acolo nu se afla nimeni, dar inima începuse să i se zbată neplăcut în coşul pieptului.

În bucătărie nu exista nimic interesant, prin urmare trecu în salon.

Întunericul ce domnea în cameră o nelinişti. Nu numai că-şi încuia casa, Harold trăgea şi jaluzelele la ferestre. Avu din nou senzaţia că a descoperit o manifestare exterioară inconştientă a personalităţii lui Harold. La ce bun să stai cu jaluzelele trase într-un orăşel unde viii recunoşteau şi marcau casele morţilor tocmai cu acest semn?