- Nu ştiu...
- Consideri cumva că-i datorezi recunoştinţă?
- Cred că da. Noi doi am fost singurii supravieţuitori din Ogunquit şi...
- Asta nu înseamnă decât că ai avut noroc, şi atât, Frannie. Dar nu are nici un rost să permiţi cuiva să aibă asupra ta vreun ascendent pentru un lucru ce ţine doar de norocul fiecăruia.
- Presupun că ai dreptate.
- Cred că te iubesc, zise el. Nu-mi vine prea uşor să-ţi spun asta.
- Cred că şi eu te iubesc. Dar mai este ceva...
- Am ştiut.
- M-ai întrebat de ce am încetat să mai iau tabletele. Îşi potrivea bluza, neîndrăznind să-l privească în ochi, şi-şi simţea buzele teribil de uscate. Am considerat că ar putea să-i facă rău copilului, şopti ea.
- Să-i facă rău. Se opri brusc, apoi o prinse şi o întoarse cu faţa spre el. Eşti însărcinată?
Îi făcu semn că da.
- Şi nu ai spus nimănui?
- Nu
- Harold. Harold ştie?
- Nimeni în afară de tine.
- Dumnezeule Atotputernic!
O cercetă de aproape şi concentrat, într-un fel care o sperie. Ea se gândise că existau două posibilităţi: fie avea s-o părăsească imediat (după cum ar fi procedat Jess, fără doar şi poate, descoperind că rămăsese însărcinată cu un alt bărbat), fie o va îmbrăţişa, îi va spune să nu se teamă de nimic şi că el se va ocupa de totul. Dar la acest studiu uimit şi amănunţit nu se aşteptase; se surprinse gândindu-se la seara când îi mărturisise tatălui ei, în grădină. Privirea lui se asemăna foarte tare cu felul de a o privi al lui Stu. Acum regretă că nu-i spusese lui Stu înainte de a face dragoste. Poate că atunci nu s-ar mai fi întâmplat, dar cel puţin el nu ar mai fi avut cum să se simtă oarecum înşelat, din cauză că ea era... oare cum suna expresia aceea veche? Stricată. Oare gândea astfel? Pur şi simplu nu-şi dădea seama ce se petrece în mintea lui.
- Stu? i se adresă ea, cu voce temătoare.
- Nu ai spus nimănui, repetă el.
- Nu am ştiut cum.
Acum era doar la un pas de lacrimi.
- Şi când vine sorocul?
- În ianuarie, spuse ea, plângând.
O prinse în braţe şi o făcu să înţeleagă că totul era bine fără a-i spune nimic. Nu i-a spus că nu trebuie să se teamă sau că el se va ocupa de toate, ci o iubi încă o dată, făcând-o mai fericită decât fusese ea vreodată.
Nici unul dintre ei nu-l văzu pe Harold stând printre tufişuri şi urmărindu-i, la fel de spectral şi tăcut ca Omul Întunecat în persoană. Nici unul dintre ei nu avu cunoştinţă cum ochii lui se transformă în două triunghiuri mici, ucigătoare, atunci când Fran îşi strigă plăcerea ei supremă, la sfârşit, înfiorată de orgasm.
Întunericul se înstăpânise deplin când ei terminară.
Harold se îndepărtă pe nesimţite.
Din jurnalul lui Fran Goldsmith
1 august 1990
Ieri seara nu am mai scris nimic, am fost prea agitată, prea fericită. Stu şi cu mine suntem împreună.
A fost de acord să păstrez secretul lui Lone Ranger cât mai mult cu putinţă, sperând că între timp ne-am fi stabilit undeva. De va fi Colorado, nu am nimic împotrivă. După cum mă simt eu acum, aş fi de acord şi cu munţii de pe lună. Oare par o şcolăriţă ameţită? Păi... dacă o şcolăriţă nu poate să pară ameţită nici în jurnalul ei propriu, atunci unde?
Dar înainte de a părăsi subiectul Lone Ranger, trebuie să mai spun un lucru. Este vorba despre "instinctul matern". Oare există aşa ceva? Cred că da. Probabil ţine de hormoni. De câteva săptămâni încoace mă simt altfel decât de obicei, dar este foarte greu să separi schimbările provocate de sarcină de cele cauzate de teribilul dezastru care s-a abătut asupra lumii. EXISTĂ totuşi un anume sentiment de precauţie ("precauţie" este departe de a fi cuvântul potrivit, dar în seara asta nu găsesc altul mai nimerit), sentimentul că te-ai mai apropiat puţin de centrul universului şi că trebuie să-ţi protejezi poziţia dobândită. De aceea Veronalul mi se pare a reprezenta un risc mai mare decât coşmarurile, chiar dacă, raţional cântărind lucrurile, cred că Veronalul nu i-ar face nici un rău micuţului, mai ales dacă aş fi rămas la dozele foarte scăzute folosite şi de ceilalţi. Mai cred că precauţia face şi ea parte din dragostea faţă de Stu Redman. Am sentimentul că iubesc, aşa cum mănânc, pentru două persoane.
Trebuie să închei repede. Am nevoie de somn, indiferent ce vise au să mă viziteze. Nu am reuşit să traversăm Indiana atât de repede pe cât sperasem, un teribil talmeş-balmeş de vehicule de lângă răscrucea Elkhart ne-a întârziat. O mare parte dintre maşini au aparţinut armatei. Erau şi mulţi soldaţi morţi. Glen, Susan Stern, Dayna şi Stu au strâns câte arme au putut, vreo două duzini de puşti, nişte grenade şi... da, oameni buni, e purul adevăr, un lansator de rachete. Chiar acum, când scriu, Harold şi Stu încearcă să vadă cum funcţionează lansatorul, pentru care există şaptesprezece sau optsprezece rachete. Mă rog la Dumnezeu să nu li se întâmple vreun accident.
Că veni vorba de Harold, trebuie să-ţi spun, dragul meu jurnal, că el NU BĂNUIEŞTE ABSOLUT NIMIC (sună ca o replică dintr-un film vechi, cu Bette Davis). Când vom ajunge din urmă grupul lui Mother Abagail, cred că va trebui să afle; nu ar fi corect să ne ascundem în continuare, indiferent de consecinţe.
Dar astăzi a fost mai senin şi mai vesel decât l-am văzut eu vreodată. A zâmbit aşa de mult, încât mă gândeam să nu-i apară cumva crăpături pe obraji! Tot el a avut ideea să-l ajute pe Stu cu lansatorul ăla periculos de rachete şi
Iată, se întorc. Voi termina mai târziu.
Frannie se scufundă într-un somn greu şi fără vise. La fel şi toţi ceilalţi, cu excepţia lui Harold Lauder. La un moment dat, cu puţin după miezul nopţii, se ridică şi se apropie pe furiş de locul unde dormea Frannie şi o privi îndelung. Zâmbetul pe care-l arborase întreaga zi i se ştersese acum de pe faţă. De mai multe ori simţise că zâmbetul avea să-i crape capul în două, lăsând să se reverse creierii lui tulburaţi. Poate că aşa şi-ar fi găsit pacea.
O privi îndelung, ascultând târâitul greierilor de vară. Ne aflăm în zilele câinelui, îi trecu prin minte. Zilele câinelui, dintre 25 iulie şi 28 august, potrivit dicţionarului Webster's. Denumite astfel pentru că, după cum se zice, atunci ar apărea cel mai adesea câinii turbaţi. O privi îndelung pe Fran, care dormea dulce, folosindu-şi puloverul drept pernă. Alături se afla rucsacul fetei.
Fiecărui câine îi vine ziua lui, Frannie.
Îngenunche, îngheţând la pocnetul propriilor lui încheieturi, dar nimeni nu se mişcă. Desfăcu clapeta rucsacului şi-şi vârî mâna înăuntru. Îndreptă raza subţire a unei lanterne asupra conţinutului. Din adâncul somnului ei, Frannie mormăi ceva, se mişcă, iar Harold îşi ţinu respiraţia. Descoperi ceea ce-l interesa aproape de fund, sub trei bluze curate şi un mic atlas al drumurilor, hărtănit. Un carnet de însemnări marca Spiral. Îl extrase, îl deschise la prima pagină şi lumină scrisul mărunt dar citeţ al lui Frannie.
