- Ca să nu poată nimeni vedea înăuntru, cred. Ca să poată face lucruri secrete. E ca la oamenii morţi, nu?

Poc! Poc!

Merseră mai departe, ajunseră la intersecţia cu Broadway şi o luară spre sud. Acum întâlneau şi alţi oameni pe stradă. Femei care se uitau la vitrinele cu rochii, un bărbat cu un târnăcop, întorcându-se de undeva, un alt bărbat care căuta nepăsător ceva printre materialele de pescuit din vitrina spartă a unui magazin cu articole sportive. Dick Vollman, unul dintre membrii grupului său, trecu pe bicicletă, mergând în direcţia opusă, şi le făcu semn. Larry şi Leo îi răspunseră.

- Lucruri secrete, gândi Larry cu voce tare, fără să încerce să-l implice mai departe pe băiat în gândurile lui.

- Poate că i se roagă Omului Întunecat, spuse Leo degajat, iar Larry tresări din nou, ca şi cum ar fi atins o sârmă prin care trecea curent electric.

Leo nu băgă de seamă. Se juca în continuare cu mingea de ping-pong, izbind-o de trotuar şi prinzând-o de-abia după ce se lovea şi de peretele din cărămidă pe lângă care treceau... poc-poc!

- Chiar crezi? îl întrebă Larry, făcând efortul să nu-şi trădeze tulburarea.

- Nu ştiu. Dar nu este ca noi. Zâmbeşte foarte mult. Dar după mine are în el viermi, care-l fac să zâmbească. Viermi mari şi albi, care-i mănâncă creierii. Ca nişte omizi.

- Joe... Leo, vreau să spun...

Ochii lui Leo - întunecaţi, străini, ca de chinez - se limpeziră dintr-o dată. Surâse..

- Uite-o pe Dayna. Îmi place de ea. Hei, Dayna! strigă, fluturând din mână. Ai nişte gumă?

Dayna, care ungea roata de lanţ a unei biciclete cu zece viteze construită din ţeavă delicată ca pânza de păianjen, se întoarse şi-i zâmbi. Îşi vârî mâna în buzunarul cămăşii şi răsfiră cinci lame de Juicy Fruit, ca o mână de pocher. Râzând fericit, Leo fugi spre ea, cu părul lui lung fluturându-i în vânt, cu mingea de celuloid într-o mână, în vreme ce Larry se uita lung în urma lui. Ideea unor viermi albi în spatele rânjetului lui Harold... de unde-i venise lui Joe (ba nu, Leo, el este Leo, sau cel puţin aşa îmi închipui) o idee atât de sofisticată - şi de oribilă - ca asta? Băiatul se afla în stare de semitransă. Şi nu doar el; oare de câte ori nu văzuse Larry în puţinele zile de când se afla aici oameni care se opreau şi rămâneau neclintiţi în mijlocul drumului, privind câteva secunde în gol, pentru ca apoi să plece mai departe? Lucrurile se schimbaseră. Întreaga gamă a percepţiilor umane părea să fi progresat cu un pas.

Era absolut de speriat.

Larry se puse în mişcare şi se apropie de locul în care Leo şi Dayna îşi împărţeau guma de mestecat.

În aceeaşi după-amiază, Stu o găsi pe Frannie spălând rufe în minuscula curte din spatele casei lor. Umpluse o copaie micuţă cu apă, presărase deasupra aproape o jumătate de cutie de Tide şi amestecase totul cu o cârpă fixată pe un băţ până ce obţinuse o compoziţie neplăcută la vedere. Nu era sigură că procedează cum trebuie, dar era de preferat decât să se ducă la Mother Abagail şi să-şi recunoască ignoranţa. Aruncă hainele în apa rece ca gheaţa, apoi sări şi ea cu hotărâre înăuntru şi începu să agite apa şi să bată din picioare, ca un sicilian care zdrobeşte strugurii. Iată noul dumneavoastră model, Maytag 5000, îi trecu prin minte. Metoda de Agitaţie cu Două Picioare, perfectă pentru rutele dumneavoastră colorate, pentru lenjeria lină şi...

Se întoarse şi dădu cu ochii de omul ei, urmărind-o amuzat chiar de lângă poarta curţii din spate. Frannie se opri, gâfâind uşor.

- Ha, ha, foarte comic, ce să spun! De când te afli aici, priceputule?

- De câteva minute. Cum se numeşte ce faci tu acolo, de fapt? Dansul de împerechere al gâştei sălbatice de pădure?

- Ha, ha, încă o dată. Îl măsură cu o privire rece. Încă o glumă ca asta şi poţi să-ţi petreci noaptea pe canapea, sau sus, pe Flagstaff, cu prietenul tău, domnul Glen Bateman.

- Ei, n-am vrut să...

- Sunt şi hainele tale, domnule Stuart Redman. Oi fi Părinte Fondator şi aşa mai departe, dar uneori mai laşi şi tu câte o urmă de căcat pe izmene.

Stu zâmbi, apoi zâmbetul i se lăţi şi mai mult şi în cele din urmă izbucni în râs.

- Eşti foarte grosolană, draga mea.

- În momentul ăsta nu mă simt deloc înclinată spre delicateţe.

- Bine, ieşi o secundă de acolo. Trebuie să vorbim.

Se bucură de acest răgaz, deşi avea să fie silită să se spele pe picioare înainte de a intra la loc. Inima o îndemna să se grăbească, nu radiind de fericire, ci mai degrabă trist, ca un mecanism credincios, greşit întrebuinţat de cineva total lipsit de bun-simţ. Dacă acesta era felul în care trebuia să se descurce stră-stră-străbunica mea, se gândi Fran, atunci poate era îndreptăţită să pretindă camera, devenită în cele din urmă nepreţuitul salon al mamei mele. Poate că îl considera un soi de primă pentru periculozitate sau ceva de acest gen.

Se uită la picioarele ei oarecum descurajată. Un strat subţire de spumă, bătând în cenuşiu, se lipise de ele. Încercă să-l înlăture cu mâna, în silă.

- Când spăla nevastă-mea cu mâna, îi explică Stu, folosea o... cum se cheamă? O scândură pentru frecat, cred. Iar maică-mea avea vreo trei bucăţi, din câte mi-aduc aminte.

- Atâta lucru ştiu şi eu, spuse Frannie, iritată. June Brinkmeyer şi cu mine am bătut jumătate din Boulder căutând, dar n-am găsit nici măcar una. Tehnologia avansată şi-a făcut încă o dată de cap.

Bărbatul zâmbea iarăşi.

Frannie îşi puse mâinile în şolduri.

- Urmăreşti să mă scoţi din sărite, Stuart Redman?

- Nu, doamnă. Mă gândeam doar că ştiu de unde să-ţi fac rost de o scândură pentru spălat. Şi lui Juney, dacă doreşte.

- De unde?

- Lasă-mă să mă duc şi să văd, mai întâi. Zâmbetul i se şterse de pe faţă, o îmbrăţişă şi-şi sprijini fruntea de a ei. Ştii că-ţi sunt recunoscător pentru că-mi speli rufele şi sunt conştient că o femeie însărcinată ştie mai bine decât omul ei ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. Însă, zău, Frannie, de ce-ţi baţi capul?

- De ce? îl măsură, perplexă. Păi ce-ai de gând să porţi? Vrei să umbli murdar?

- Frannie, magazinele sunt pline de haine. Iar pe măsura mea, o mulţime.

- Cum adică, să aruncăm hainele pentru simplul motiv că s-au murdărit!

El ridică din umeri, puţin stingherit.

- Nici vorbă, da, da. Aşa se întâmpla pe vremuri, Stu. Cum erau cutiile acelea în care îţi împachetau Big Macul sau sticlele pentru care nu lăsai garanţie şi nici nu mai trebuia să le aduci înapoi. Sub nici un motiv nu trebuie s-o luăm de la capăt.

O sărută uşor şi-i spuse:

- Foarte bine, numai că data viitoare este rândul meu la spălat, m-ai înţeles?

- Sigur că da, răspunse ea surâzând puţin viclean. Şi cât durează asta? Până ce nasc?

- Până ce reuşim să repunem în funcţiune uzina electrică, îi răspunse Stu. Atunci am să-ţi aduc cea mai mare şi mai grozavă maşină de spălat pe care ai văzut-o tu vreodată şi pe care o voi monta chiar eu.

- Oferta se acceptă.

Îl sărută apăsat, iar el îi răspunse la sărut, în timp ce mâinile lui puternice îi mângâiau fără încetare părul. Rezultatul a fost un val de căldură (înfocare, mai degrabă, de ce m-aş ruşina, sunt înfierbântată, cum mi se întâmplă ori de câte ori face aşa) care mai întâi îi trezea la viaţă sfârcurile, apoi se tot întindea, până în partea de jos a pântecelui.

- Dacă ai de gând să te mulţumeşti doar cu vorbe, ai face bine să te opreşti, îi spuse ea, respirând precipitat.

- Poate stăm de vorbă mai târziu.

- Dar hainele...

- Le face bine să stea la înmuiat după câtă murdărie a intrat în ele, spuse el serios.