- Ştiţi, la chestii de genul ăsta nu e bine să te gândeşti prea mult. Altfel, riscăm să ne trezim convinşi că am fi Moise ori Iosif şi că primim telefoane de la Dumnezeu.
- Omul Întunecat nu sună din Rai, zice Stu. Dacă e o convorbire interurbană, consider că mai degrabă vine din străfunduri.
- Adică Stu vrea să spună că însuşi Scaraoţchi s-a pus pe urmele noastre, ciripeşte Frannie.
- Mi se pare o explicaţie cât se poate de bună, zice Glen, la care am devenit cu toţii atenţi. Ei bine, a continuat el, codindu-se puţin, din câte mi-am dat eu seama, dacă priveşti problema din punct de vedere teologic, parcă ne-am afla în centrul unei lupte dintre Rai şi Iad, nu sunteţi de părere? Dacă există cumva iezuiţi care au supravieţuit Supergripei, cu siguranţă că şi-au ieşit pur şi simplu din minţi.
Poanta asta l-a făcut pe Mark să râdă în hohote. Eu nu prea m-am prins, dar mi-am ţinut gura.
- Mie unul, toată situaţia mi se pare ridicolă, a intervenit Harold. În ritmul ăsta, o să ajungem să vorbim despre Edgar Cayce şi metempsihoză.
Pronunţase Cayce Cheis, iar atunci când l-am corectat (se pronunţă de fapt Cheisi), m-a învrednicit cu o privire încruntată, de tipul HAROLD-CEL-CUMPLIT. Nu e Harold genul care să-ţi mulţumească atunci când îi atragi atenţia asupra micilor lui defecte, dragul meu jurnal!
- Ori de câte ori se petrece ceva indiscutabil paranormal, zise Glen, singura explicaţie cu adevărat potrivită şi care susţine logica interioară este cea teologică. De aceea supranaturalul şi religia au mers întotdeauna mână în mână, până la vindecătorii prin credinţă din zilele noastre.
Harold bodogăni ceva, dar Glen nu-l luă în seamă şi continuă:
- Sentimentul meu este că toţi posedăm puteri metapsihice... iar lucrul acesta face atât de intim parte din noi, încât nu-l observăm decât rareori. Talentul respectiv poate avea în mare măsură un rol preventiv, ceea ce îl face şi mai greu de remarcat.
- De ce? am întrebat eu.
- Pentru că este un factor negativ, Fran. A citit careva dintre voi studiul lui James D.L. Staunton din 1958 asupra accidentelor feroviare şi aviatice? A apărut iniţial într-un jurnal de sociologie, dar ziarele de senzaţie îl reactualizează când şi când.
Am clătinat cu toţii din cap.
- Nu v-ar fi stricat. James Staunton a fost ceea ce elevii mei de acum douăzeci de ani ar fi numit "un cap cu adevărat strălucit" - un analist sociolog, al cărui hobby era ocultismul. A scris un mare număr de articole despre interferenţele celor două domenii, după care a trecut de cealaltă parte şi a început efectuarea unor cercetări directe.
Harold pufni dispreţuitor, în vreme ce Stu şi Mark zâmbeau. Mi-e teamă că şi eu făceam la fel.
- De-abia aşteptăm să auzim cum e cu trenurile şi cu avioanele, a zis Peri.
- Ei bine, Staunton a adunat datele statistice despre douăzeci şi cinci de prăbuşiri de avioane, începând cu 1925, şi peste două sute de accidente feroviare, începând din 1900. A introdus toate datele în computer. În esenţă, a stabilit corelaţiile dintre trei factori: numărul celor prezenţi la bordul unui asemenea mijloc de transport care a suferit dezastrul, numărul celor ucişi şi capacitatea vehiculului.
- Nu-mi dau seama ce încerca el să demonstreze, comentă Stu.
- Ca să ne dăm seama de asta, trebuie să ţinem cont că a mai introdus în computer o a doua serie de cifre - respectiv un număr egal de avioane şi trenuri cărora nu li s-a întâmplat nimic.
Mark făcu un semn din cap.
- Un lot de control şi unul experimental. Mi se pare corect.
- Ceea ce a descoperit el pare foarte simplu, dar implicaţiile sunt fantastice. E o jale că trebuie să te strecori anevoios printre şaisprezece tabele ca să ajungi la adevărul statistic dezvăluit.
- Ce adevăr? am sărit eu.
- Avioanele şi trenurile pline nu suferă accidente decât rareori, veni răspunsul.
- N-am pomenit un căcat mai mare! strigă Harold.
- Câtuşi de puţin, i-a răspuns Glen calm. Exact asta era şi teoria lui Staunton, pe care computerul l-a ajutat s-o demonstreze. În cazurile în care avioanele sau trenurile sunt implicate în accidente, vehiculele respective nu sunt ocupate decât la 61% din capacitate, în ceea ce priveşte numărul de pasageri. În restul cazurilor, vehiculele circulă cu 76% din capacitate. Asta reprezintă o diferenţă de 15%, demonstrată pe baza unui număr mare de date, prelucrate pe computer, iar o deviaţie de un asemenea ordin este semnificativă. Staunton are dreptate când ne atrage atenţia că, din punct de vedere statistic, şi o diferenţă de 3% ar trebui să ne pună pe gânduri. E o anomalie mare cât Texasul. De aici, Staunton a tras concluzia că oamenii ştiu care anume avioane şi trenuri vor fi implicate în accidente... că ei prevăd viitorul, în mod inconştient... Pe mătuşa Sally o apucă pântecăraia exact înainte de plecarea Cursei 61 de la Chicago spre San Diego. Iar atunci când avionul se prăbuşeşte în deşertul Nevada, toată lumea spune: "Vai, mătuşă Sally, durerea aia de burtă a fost un semn al lui Dumnezeu." Dar până la apariţia lui James Staunton, nimeni nu băgase de seamă că au existat treizeci de persoane cu dureri de stomac... sau de cap... sau pur şi simplu având senzaţia aceea ciudată din picioare, atunci când trupul încearcă să-i comunice capului că un lucru anume este pe cale s-o ia razna rău de tot.
- Eu pur şi simplu refuz să cred aşa ceva, a zis Harold, foarte pătruns.
- Stai să-ţi povestesc, a continuat Glen. Cam la o săptămână după ce citisem articolul lui Staunton pentru prima oară, un avion al lui Majestic Airlines s-a prăbuşit lângă Logan Airport. N-a rămas nici un supravieţuitor. Ei bine, am sunat la biroul Majestic din Logan, după ce lucrurile se mai liniştiseră puţin. Le-am spus că sunt reporter la Union-Leader din Manchester - o mică minciună pentru o cauză nobilă. I-am informat că pregătim un raport despre accidentele aviatice şi lc-am cerut să-mi spună, dacă doresc, câte persoane nu s-au prezentat la zbor. Bărbatul respectiv a părut surprins, spunându-mi că angajaţii liniei aeriene fuseseră frapaţi de acest aspect. Era vorba de şaisprezece persoane. Şaisprezece neprezentări. L-am întrebat care era media pentru zborurile avioanelor 747 dintre Denver şi Boston, iar el mi-a răspuns că este de trei.
- Trei, a repetat Perion, minunându-se.
- Chiar aşa. Dar funcţionarul a mers şi mai departe. Mi-a spus că au mai avut şi cincisprezece renunţări, media fiind de opt. Prin urmare, chiar dacă ziarele au urlat atunci că ACCIDENTUL AVIATIC DE LA LOG AN UCIDE 94 DE PERSOANE, la fel de bine ar fi putut scrie că 31 DE PERSOANE EVITĂ MOARTEA ÎN DEZASTRUL DE LA AEROPORTUL LOGAN.
Ei... discuţiile despre fenomenele astea paranormale au continuat foarte mult, dar ne-am abătut destul de tare de la tema viselor noastre şi dacă ele ne vin sau nu de la Atotputernicul din Ceruri. Un lucru interesant a apărut (după ce Harold ne părăsise, cuprins de un dezgust total) atunci când Stu l-a întrebat pe Glen:
- Dacă posedăm asemenea capacităţi, cum se face că nu ştim când o persoană iubită a murit, sau că ne-a fost măturată casa de o tornadă, sau ceva de genul ăsta?
- Există şi asemenea cazuri, l-a asigurat Glen, dar trebuie să recunosc că nu sunt nici pe departe la fel de comune... sau la fel de uşor de dovedit cu ajutorul unui computer. E un aspect foarte interesant. Eu am o teorie...
(Dar când nu are el, jurnalule?)
- ... legată de evoluţie. Ştii, pe vremuri, oamenii - sau strămoşii lor - aveau coadă şi întregul corp acoperit cu păr, precum şi simţuri mult mai ascuţite decât ale noastre, celor de acum. Oare de ce nu le mai avem şi acum? Repede, Stu! Ai şansa să treci în fruntea clasei, primeşti şi o tocă din cele pătrate şi tot ce se mai cuvine.
- Păi exact din motivul pentru care oamenii nu mai poartă ochelari speciali şi impermeabile atunci când conduc maşina, din câte presupun. Uneori se întâmplă să renunţi la anumite lucruri, tocmai pentru că atingi punctul în care nu mai simţi nevoia de ele.
- Exact. La ce bun un simţ, dacă nu răspunde nici unei cerinţe de ordin practic? La ce bun să stai la tine în birou şi deodată să ştii că nevastă-ta a fost omorâtă într-un accident de maşină, când se întorcea de la piaţă? Oricum cineva are să te sune la telefon ca să-ţi comunice, nu? Simţul respectiv s-a atrofiat cu mult timp în urmă, asta dacă l-am posedat vreodată cu adevărat. Probabil că s-a pierdut, o dată cu coada şi cu blana. Ceea ce-mi stârneşte interesul, continuă el, este că aceste vise par să prevestească o luptă viitoare. Din câte se pare, vedem imagini vagi ale unui protagonist... şi ale unui antagonist. Un adversar, dacă vreţi. Dacă este aşa, mi se pare că e ca şi cum am vedea un avion cu care urmează să călătorim... şi ne-ar apuca durerea de burtă. Poate că ni se oferă mijloacele cu ajutorul cărora putem să dăm formă propriului nostru viitor... Un soi de liberă voinţă cvadri-dimensională: şansa de a putea alege înainte ca evenimentele să se declanşeze.
- Dar nu ştim care este semnificaţia viselor, am zis eu.
- Nu, într-adevăr n-o cunoaştem. Dar poate vom reuşi. Nu ştiu dacă un strop de abilitate metapsihică înseamnă că am fi divini; există mulţi oameni care pot să accepte miracolul premoniţiei fără să creadă că el dovedeşte existenţa lui Dumnezeu, dintre ei făcând şi eu parte; în schimb cred că aceste vise reprezintă o forţă constructivă, în ciuda faptului că ne sperie. Prin urmare, m-am răzgândit în ceea ce priveşte Veronalul. Gestul mi se pare mult prea asemănător cu cel de a lua Pepto-Bismol ca să-ţi potoleşti durerile de stomac şi apoi să te sui totuşi în avion.
Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Recesiune, lipsuri, prototipul Ford Growler, care era în stare să parcurgă nouăzeci de kilometri pe autostradă cu mai puţin de cinci litri de benzină. O maşină-minune. Asta-i totul; am terminat. Dacă nu fac notiţe mai scurte, jurnalul ăsta va arăta curând ca Pe aripile vântului, înainte să vină pe lume Lone Ranger (rugămintea mea ar fi să nu apară pe un cal alb, numit Silver). A, da, încă un lucru pe care să nu-l uit. Edgar Cayce. Nici nu poate fi uitat. Din câte se zice, vedea viitorul în vis.
