Viteza ruinei. Vai, ar fi putut umple de două ori pe atâtea pagini despre subiectul acesta, devenind mai obscur, mai ascuns, până când în cele din urmă avea să se piardă în propria lui mecanică, fără să se apropie câtuşi de puţin de izvorul acela. Poate că... se viola pe sine însuşi? Asta era? Oricum, nimerise destul de aproape. Un soi de sodomizare obscenă şi continuă.

Avea să părăsească Boulder curând. Peste cel mult o lună sau două. După ce stabilea în ce fel să-şi regleze conturile. După aceea pornea spre vest. Iar o dată ajuns acolo, avea să-şi dea drumul la gură şi să povestească tot ce se întâmpla aici. Avea să povestească tot ce se petrecea la întrunirile publice şi, cu mult mai important, tot ce se petrecea la întâlnirile particulare. Era convins că va face parte din Free Zone Committee, Comitetul Zonei Libere. Va fi întâmpinat bine şi răsplătit cum se cuvine de cel ce stăpânea acolo... Se va lăsa mânat de ura lui profundă, ca de un cumplit vehicul al morţii. El şi cu Flagg vor distruge această aşezare mizeră, ca pe un muşuroi de furnici. Dar mai întâi se va socoti cu Redman, care-l minţise şi-i luase femeia.

Bine, Harold, dar de ce urăşti?

Nu, la această întrebare nu exista un răspuns satisfăcător, ci doar un fel de... de gir pentru ura însăşi. Oare întrebarea era cinstită? Considera că nu. Ca şi cum ai întreba o femeie de ce a dat naştere unui copil anormal.

A fost o vreme, o oră sau o clipă, când i-a trecut prin minte să arunce ura peste bord. Asta s-a întâmplat după ce terminase de citit jurnalul lui Fran şi descoperise că ea îi aparţinea definitiv lui Stu Redman. Ceea ce avusese asupra lui efectul pe care-l are un jet de apă rece asupra unui melc fără cochilie, făcând să se contracte carnea lui lăbărţată, obişnuită să se mişte doar în minuscula lui casă. În acea oră sau clipă fusese conştient că putea pur şi simplu să accepte ceea ce era, iar asta-i bucurase şi-l îngrozise, totodată. Atunci a avut conştiinţa că s-ar putea transforma într-o nouă persoană, un Harold Lauder proaspăt, clonat din cel vechi prin intervenţia năprasnică a epidemiei de Supergripă. Simţi, mai limpede ca oricare altul, că acesta era rostul lui Boulder Free Zone. Oamenii nu mai erau cei de dinainte.

Microsocietatea orăşenească de aici nu se asemăna cu nici o comunitate de dinaintea epidemiei. Ceilalţi nu înţelegeau, deoarece ei nu se aflau în afara graniţelor, ca el. Bărbaţii şi femeile trăiau împreună, fără a simţi, aparent, nevoia de a reinstitui ceremonia căsătoriei. Grupuri întregi de oameni trăiau împreună, în mici subcomunităţi asemănătoare unor comune. Existau puţine fricţiuni. Oamenii păreau să se înţeleagă bine unii cu ceilalţi. Dar lucrul cel mai straniu era că ei păreau să nu pună la îndoială implicaţiile profund teologice ale visului... şi ale epidemiei înseşi. Boulder în întregime reprezenta o societate clonată, o tabula atât de rasa, încât nu putea să simtă propria ei splendoare şi noutate.

Harold o simţea şi o ura.

Departe, dincolo de munte, exista o altă creatură clonată. Un fragment din răul întunecat, o singură celulă răzleaţă luată din trupul muribund al vechiului corp politic, un reprezentant singuratic al carcinomului ce mâncase de vie vechea societate. O singură celulă, care începuse însă să se reproducă şi să zămislească alte celule răzleţe. Societatea avea să fie confruntată cu vechea luptă, efortul ţesutului sănătos de a respinge invaziile maligne. Dar pentru fiecare celulă luată în parte se punea întrebarea aceea străveche, apărută pentru prima oară în Grădina Raiului - e mai bine să muşti din măr sau să-l laşi în pom? Acolo, în vest, mâncau în neştire plăcintă cu mere şi beau cidru. Asasinii Edenului, soldaţii întunericului se aflau acolo.

Cât despre el, fiind absolut conştient că avea libertatea să accepte ceea ce era, respinsese noua cale. A o fi urmat ar fi echivalat cu o sinucidere. Stafia fiecărei umiliri la care fusese supus se ridica împotrivă. Visele şi ambiţiile lui ucise se trezeau la o viaţă de strigoi şi îl cercetau dacă poate să le uite cu atâta uşurinţă. În noua societate din Free Zone nu putea fi decât Harold Lauder. Dincolo, avea şansa de a deveni un prinţ.

Răul îl atrăgea. Înaintea ochilor i se desfăşura carnavalul negru - roţi Ferris rotindu-se cu luminile lor deasupra unui teritoriu întunecat, un spectacol secund fără de sfârşit, populat cu personaje de aceeaşi teapă cu el, iar în cortul principal leii îi mâncau de vii pe spectatori. Ceea ce-l atrăgea ca un magnet era acea muzică disonantă a haosului.

Îşi deschise jurnalul şi scrise cu hotărâre, la lumina stelelor:

12 august 1990 (dimineaţa devreme).

Se spune că două mari păcate omeneşti ar fi mândria şi ura. Oare aşa să fie ? Eu prefer să le consider două mari virtuţi. A renunţa la mândrie şi la ură înseamnă a te schimba, spre binele lumii. A le îmbrăţişa, a le da frâu liber este mai nobil; cu alte cuvinte, lumea trebuie să se schimbe spre binele tău. Sunt îmbarcat într-o măreaţă aventură.

HAROLD EMERY LAUDER

Închise caietul. Intră în casă, îl aşeză la locul lui, în peretele cuptorului, şi puse cu grijă cărămida la loc. Apoi intră în baie, fixă lampa Coleman pe cadă, în aşa fel încât să lumineze oglinda şi, timp de cincisprezece minute, îşi exersă zâmbetul. Devenise un adevărat expert în domeniu.

CAPITOLUL 51

PESTE TOT în Boulder apăruseră afişele lui Ralph care anunţau adunarea din 18 august. Aveau loc o mulţime de discuţii înfierbântate, cele mai multe legate de calităţile şi defectele comitetului ad-hoc format din şapte persoane.

Mother Abagail se culcă sfârşită de oboseală, înainte ca lumina să fi dispărut de pe cer. Toată ziua primise un şir nesfârşit de vizitatori, dorind cu toţii să-i afle părerea. Ea le declară că, după părerea ei, cei aleşi în comitet erau în majoritate foarte buni. Oamenii erau dornici să afle dacă avea de gând să facă parte dintr-un comitet cu caracter oarecum permanent, dacă se va constitui un astfel de organism cu prilejul adunării. Ea le răspundea că lucrul acesta avea să se dovedească puţin prea obositor, dar că urma să acorde tot ajutorul de care era în stare unui comitet de reprezentanţi aleşi, dacă oamenii îi cereau acest ajutor. Primi nenumărate asigurări că orice comitet permanent care i-ar refuza ajutorul ar fi răsturnat de îndată. Mother Abagail se duse la culcare obosită, însă mulţumită.

La fel de mulţumit era în seara respectivă şi Nick Andros. Într-o singură zi, folosind un unic afiş tipărit cu un mimeograf acţionat manual, grupul răzleţ de refugiaţi care se aşezaseră în Free Zone se transformase într-unul de potenţiali alegători. Asta le plăcea, le dădea sentimentul că descoperiseră un teren ferm, după o lungă perioadă de cădere liberă. În după-amiaza aceea, Ralph îl dusese cu o maşină la uzina electrică. El, Ralph şi Stu se înţeleseseră să ţină o întâlnire preliminară în locuinţa lui Stu şi Frannie peste două zile. Aveau astfel la dispoziţie două zile, în care să asculte ce ziceau ceilalţi.

Nick zâmbise şi-şi făcuse mâinile pâlnie la urechi, ceea ce, se ştie, nu-i servea la nimic.

- Cititul buzelor mi se pare chiar mai bun, spuse Stu. Ştii, Nick, cred că vom reuşi să reparăm motoarele acelea explodate. Brad Kitchner munceşte ca un urs. Dacă am avea zece ca el, toate ar funcţiona în oraş ca pe roate, înainte de 1 septembrie.

Nick făcu gestul lui specific, descriind un cerc cu degetul mare şi arătătorul, apoi intrară împreună.

În aceeaşi după-amiază, Larry Underwood şi Leo Rockway mergeau spre vest, pe Arapahoe Street, în direcţia casei lui Harold. Larry purta rucsacul pe care-l cărase pe umeri în timpul întregii călătorii, numai că de data asta nu avea în el decât o sticlă de vin şi şase ciocolate Payday.

Lucy se alăturase unei echipe de şase oameni, pornite cu două camioane speciale să deblocheze străzile şi drumurile din oraş şi din împrejurimi de vehicule. Partea proastă era că munceau cam aiurea, pe apucate, se strângeau numai când le venea cheful câtorva să se apuce de lucru. Albinuţa demolează, în loc să ţeasă, îi trecu prin minte lui Larry; ochii i se opriră asupra unuia dintre posterele pe care scria ADUNARE GENERALĂ, cel în cauză fiind prins în cuie pe un stâlp de telefon. Poate că acesta era răspunsul. Păi sigur că da, oamenii de aici doreau să muncească; le lipsea doar cineva care să coordoneze acţiunile şi să le spună ce au de făcut. După părerea lui, mai întâi de toate doreau să înlăture dovezile celor întâmplate aici la începutul verii (iată, era deja sfârşitul verii!), ca şi cum ai folosi un burete ca să ştergi nişte cuvinte porcoase de pe tablă. Poate că nu suntem în stare să o facem de la un capăt al Americii la celălalt, cugetă Larry, dar ar fi bine măcar aici, la Boulder, înainte de căderea primei zăpezi, dacă Mama Natură este de partea noastră.

Un zgomot de cioburi îl făcu să se întoarcă. Leo spărsese geamul din spate al unui Ford vechi, cu o piatră mare din grădina cuiva. Pe un abţibild lipit pe capacul portbagajului se putea citi următorul text: GET YOASS UP THEPASS - COLD CREEK CANYON.

- Să nu mai faci, Joe.

- Leo mă cheamă.

- Leo, se corectă el. Să nu mai faci.

- De ce nu? se interesă Leo cu blândeţe, iar Larry nu reuşi să născocească pe loc un răspuns potrivit.

- Pentru că face un zgomot urât, zise el în cele din urmă.

- Aha. Foarte bine.

Merseră mai departe. Larry îşi vârî mâinile în buzunare. Leo îl imită. Larry trase un şut într-o cutie de conserve. Leo se abătu din drum ca să dea cu piciorul într-o piatra. Larry începu să fluiere o melodie. Leo îl acompanie cu un sunet gâjâit şi şoptit. Larry îi zburli părul puştiului, iar Leo îşi ridică spre el ochii lui ciudaţi, ca de chinez, şi-i zâmbi. Larry gândi: Pentru numele lui Dumnezeu, pur şi simplu mă îndrăgostesc de el. E nemaipomenit.

Ajunseră la parcul despre care-i vorbise Frannie, iar vizavi văzu o casă verde cu transperante albe. Pe poteca cimentată ducând spre uşa din faţă se afla o roabă cu cărămizi, iar lângă ea un capac de tomberon plin cu mortar gata pregătit, din cel la care nu mai ai de adăugat decât apă. Un filfizon cu spatele lat stătea pe vine, lângă mortar; pe spatele lui gol se vedeau ultimele semne ale unei arsuri rele, de la soare. Într-o mână ţinea mistria. Construia un zid scund şi curb în jurul unui strat de flori.

Larry îşi aduse aminte de cuvintele lui Fran: S-a schimbat... Nu ştiu cum şi de ce, sau chiar dacă e spre binele lui... iar uneori mi-este teamă.

Apoi făcu un pas înainte şi pronunţă cuvintele exact aşa cum plănuise în lungile zile ale călătoriei:

- Eşti Harold Lauder, nu-i aşa?

Harold tresări surprins, apoi se întoarse, cu o cărămidă într-o mână, şi în cealaltă cu mistria din care picura încă mortarul, ţinând-o pe jumătate ridicată, ca pe o armă. Cu coada ochiului, Larry crezu că-l surprinde pe Leo trăgându-se înapoi. Primul lui gând fu acela că, într-adevăr, Harold nu arăta câtuşi de puţin cum şi-l imaginase. Cel de-al doilea gând era legat de mistrie: Doamne, oare o să-mi dea la cap cu obiectul acela? Harold era posomorât, ochii lui, apropiaţi, căutau sumbru. Părul moale şi lung îi cădea pe fruntea transpirată. Îşi ţinea buzele atât de strânse, încât aproape se albiseră.

Atunci se petrecu o transformare atât de bruscă şi totală, încât, mai târziu, de câte ori îşi amintea, lui Larry nu-i venea să creadă că văzuse cu ochii lui un Harold crispat şi nezâmbitor, adică pe cineva mai degrabă capabil să folosească o mistrie pentru a zidi un om de viu în nişa unei pivniţe decât să facă o împrejmuire la un strat de flori, în grădină.

Zâmbi senin şi nevinovat, iar la colţurile gurii îi apăru câte o gropiţă. Din ochi pieri unda de ameninţare (pupilele lui erau verzi ca sticla, limpezi şi blânde - oare cum de reuşiseră ochii lui să pară primejdioşi, sau chiar şi întunecaţi, numai?). Înfipse mistria în masa de mortar - cianc! - îşi şterse mâinile de jeanşi şi se apropie cu mâna întinsă. Larry gândi astfel: Doamne, nu-i decât un copil, mai mic decât mine. Dacă are mai mult de optsprezece ani, îi mănânc toate lumânările de pe ultimul tort aniversar.

- Nu cred că ne-am cunoscut, spuse Harold, rânjind, în timp ce-şi dădeau mâna.

Harold i-o strânse pe a lui cu putere, scuturând-o exact de trei ori, eliberând-o apoi la fel de brusc. Larry avu prilejul să-şi aducă aminte cum dăduse odată mâna cu George Bush atunci când bătrânul haiduc se afla în campanie electorală. Asta se petrecuse cu prilejul unei întruniri electorale, la care participase sfătuit de mama lui cu mulţi ani în urmă. Dacă n-ai bani de film, du-te la grădina zoologică. Dacă nu-ţi permiţi să mergi nici la grădina zoologică, du-te să vezi un politician.

Dar rânjetul lui Harold era contagios şi Larry îi răspunse la fel. Indiferent că era sau nu un copil, că strângea sau nu mâna ca un politician, surâsul îi lăsă impresia că ar fi absolut sincer, şi apoi, după atâta aşteptare şi ambalaje goale de ciocolată, iată-l în sfârşit pe Harold Lauder, în carne şi oase.

- Aşa este, recunoscu Larry. Deşi eu te cunosc pe tine.

- Ce spui? exclamă Harold, iar zâmbetul lui se lăţi şi mai mult.

Dacă se lărgeşte şi mai mult, se amuză Larry în sinea lui, colţurile gurii au să i se întâlnească la ceafa, iar cele două treimi superioare ale capului pur şi simplu vor cădea pe jos.

- Te-am urmat de-a lungul şi de-a latul ţării, începând din Mâine, îi explică Larry.

- Nu glumeşti? Chiar aşa s-a întâmplat?

- E purul adevăr. Desfăcu rucsacul şi scoase sticla de Bordeaux, pe care i-o întinse lui Harold. Poftim, am ceva pentru tine.

- Vai, nu era nevoie să te deranjezi, îi răspunse Harold, privind sticla oarecum uimit. O mic nouă sute patruzeci şi şapte?

- A fost un an bun. Poftim şi astea.