- Da, îi răspunse Frannie în şoaptă. Da, sigur că da.

- Iar eu simţeam tot timpul că înnebunesc, tot gândindu-mă că se va întâmpla ceva, că vom fi atacaţi de o bandă de motociclişti, că o să rămânem fără apă şi cine mai ştie câte altele. Avea maică-mea o carte, moştenită de pe la bunică-mca. In His Steps, aşa se chema. Era cu nişte mici povestiri despre oameni cu probleme îngrozitoare. De natură etică, cele mai multe. Iar individul care scrisese cartea zicea că, pentru a rezolva treaba respectivă, nu aveai decât să pui întrebarea "Ce ar face Isus în locul tău?" Şi necazul dispărea ca prin farmec. Ştii care-i părerea mea? E un fel de formulă zen, adică nu o întrebare în adevăratul înţeles al cuvântului, ci o metodă de a-ţi limpezi mintea, ca şi cum ai prpnunţa Om şi te-ai uita la vârful nasului.

Fran zâmbi, gândindu-se la ce-ar fi avut de replicat maică-sa dacă ar fi auzit o asemenea bazaconie.

- Prin urmare, atunci când dădeam cu adevărat de greu, Lucy - ea este prietena mea, nu ştiu dac-am apucat să-ţi spun?- Lucy îmi zicea: "Repede, Larry, pune întrebarea aceea."

- Ce ar face Isus în locul tău? interveni Fran, amuzată.

- Nu, ce ar face Harold în locul tău? îi răspunse Larry cu toată seriozitatea.

Fran rămase aproape cu gura căscată. Îşi dorea acum foarte mult să fie martoră la întâlnirea celor doi. Oare ce reacţie va avea Harold?

- Într-o seară am poposit în curtea unei ferme şi rămăsesem cu adevărat aproape fără apă. Exista un puţ, dar nu aveai cum să faci ca apa să urce, pentru că nu exista curent electric, iar pompa nu funcţiona fără. Iar Joe - Leo, scuză-mă, numele lui adevărat este Leo -, Leo tot trecea pe lângă mine şi-mi zicea: "Sete, Larry, sete rău." Pur şi simplu mă scotea din minţi. Simţeam cum fierbe sângele în mine şi probabil că dacă mai venea încă o dată, l-aş fi lovit. Ce om drăguţ, nu? Gata să lovească un copil cu minţile tulburate. Dar un om nu se poate transforma dintr-o dată. Am avut destul timp ca să descopăr subterfugiul acesta.

- Bine, dar ai reuşit să-i aduci pe toţi neatinşi, din Maine şi până aici, îi atrase Frannie atenţia. Dintre ai noştri, unul a murit. A făcut o infecţie la apendice. Stu a încercat să-l opereze, dar nu i-a ajutat cu nimic. Una peste alta, Larry, aş zice că te-ai descurcat foarte bine.

- Harold şi cu mine ne-am descurcat foarte bine, o corectă el. Atunci, Lucy m-a îndemnat: "Repede, Larry, pune întrebarea aceea." Aşa am făcut. La ferma respectivă exista şi o moară de vânt, care ridica apa până la hambar. Deşi se rotea destul de repede, pe robinetele din hambar nu venea nici o picătură. Atunci am deschis cutia de la picioarele moriştii, unde se afla întregul mecanism, şi am constatat că axul principal sărise din locaşul lui. L-am pus la loc şi bingo! Curgea apă câtă vroiai. Rece şi bună. Mulţumită lui Harold.

- Ba mulţumită ţie. Harold nici nu se afla acolo, Larry.

- Oricum, eu îl aveam pe el în cap. De-asta am venit aici şi i-am adus vinul şi ciocolata. O privi, cu fereală. Ştii, eu mă gândeam că s-ar putea să fie omul tău.

Ea clătină din cap şi căută în jos, spre degetele ei încleştate.

- Nu. El... nu Harold.

Nu spuse nimic multă vreme, dar simţea că se uită la ea. În cele din urmă, Larry sparse tăcerea:

- Okay, unde am greşit? Atunci când l-am judecat pe Harold?

Fran se ridică în picioare.

- E vremea să intru. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Larry. Treci şi mâine pe aici, ca să faci cunoştinţă cu Stu. Adu-o şi pe Lucy a ta, dacă nu este ocupată.

- Ce este cu el? insistă bărbatul, ridicându-se şi el.

- O, nu ştiu, spuse ea cu voce gâtuită, gata să izbucnească în lacrimi. Mă faci să mă simt ca şi cum... ca şi cum m-aş fi purtat foarte urât cu Harold, iar eu n-am habar... de ce sau cum am făcut-o... este vina mea că nu-l iubesc aşa cum îl iubesc pe Stu? Sunt eu de vină pentru asta?

- Nu, sigur că nu, îi răspunse Larry, surprins. Uite ce este, te rog să mă ierţi. Am dat buzna peste tine. Plec îndată.

- S-a schimbat! izbucni Frannie. Nu ştiu cum şi de ce, uneori consider că înspre binele lui... dar nu ştiu... nu ştiu exact. Iar alteori mi-este teamă.

- Teamă de Harold?

Nu-i răspunse, îşi coborî doar privirile în jos. Considera că spusese prea mult.

- Aveai de gând să mă îndrumi cum să ajung la el? o întrebă Larry cu blândeţe.

- E foarte simplu. Mergi drept înainte pe Arapahoe, până ajungi la un scuar... Eben G. Fine Park, cred că aşa se cheamă. Parcul este pe dreapta. Iar căsuţa lui Harold este pe stânga, chiar vizavi.

- Am înţeles, îţi mulţumesc. Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, Fran, n-am să uit vaza spartă şi toate celelalte.

Fran îi zâmbi, însă doar formal. Tot farmecul şi veselia acelei seri dispăruseră.

Larry înălţă sticla de vin şi-i răspunse cu micul lui zâmbet discret.

- Iar dacă te întâlneşti cu el înaintea mea... păstrează secretul, da?

- Sigur că da.

- Noapte bună, Frannie.

Se întoarse pe drumul pe care venise. Îl urmări până ce dispăru, apoi urcă scările şi se strecură în pat, lângă Stu, care dormea în continuare ca un buştean.

Harold, gândi ea, trăgând păturile până la bărbie. Cum ar fi putut să-i mărturisească lui Larry, care părea o persoană simpatică, în felul lui atât de straniu şi de pierdut (dar oare nu erau pierduţi cu toţii, acum?), că Harold Lauder era gras şi copilăros şi pierdut, la rândul lui? Se cădea să-i spună că într-o bună zi, nu cu mult în urmă, dăduse peste Harold cel atât de înţelept şi întreprinzător, Harold ce-ar face Isus în locul tău, tăind gazonul din spatele casei şi bocind, îmbrăcat doar în costumul lui de baie? Că Harold cel uneori posomorât şi adesea speriat, pe drumul de la Ogunquit şi până la Boulder se transformase într-un politician robust, dintre cei care îţi trag palme pe spate şi se bucură teribil că te-au întâlnit şi care, cu toate acestea, te măsoară cu nişte priviri goale şi lipsite de surâs, ca de şopârlă?

Îi trecu prin minte că va adormi cu mare greutate în seara respectivă. Harold se îndrăgostise de ea, iar ea se îndrăgostise de Stu Redman, pe lumea asta nu există milă. Iar acum, de câte ori dădea ochii cu Harold, o treceau fiori. Cu toate că mai slăbise vreo cinci kilograme şi nu mai avea atâtea coşuri, o încerca sentimentul...

Respiraţia i se opri în gât şi se ridică într-un cot, cu ochii mari.

Ceva se mişcase înlăuntrul ei.

Pipăi cu mâinile uşoara umflătură de la mijloc. Nu, imposibil, era cu mult prea devreme. Imaginaţia îi jucase o festă. Doar că...

Doar că într-adevăr mişca.

Se întinse din nou cu grijă, iar inima îi bătea mai să-i sară din piept. Fu la un pas să-l trezească pe Stu, apoi se răzgândi. Vai, dacă copilul ar fi fost al lui şi nu de la Jess! Da, atunci l-ar fi sculat din somn şi s-ar fi bucurat de moment împreună cu el. Aşa avea să procedeze la următorul copil. Desigur, cu condiţia să mai existe un altul.

Atunci mişcarea se repetă, atât de discret, încât ar fi putut fi o simplă mişcare internă obişnuită. Dar ea era perfect conştientă de ce simte, nu putea fi vorba decât de copil. Copilul trăia!

- Slavă Ţie! murmură ea pentru sine.

Uită de Larry Underwood şi de Harold Lauder. Uită tot ceea ce se petrecuse cu ea de când se îmbolnăvise maică-sa. Aşteptă să se mişte iarăşi, ascultând prezenţa aceea din interiorul ei şi adormi ascultând. Copilul ei trăia.

Aşezat pe un scaun, în mijlocul pajiştii casei pe care şi-o alesese, Harold se uita la cer şi se gândea la un vechi rock and roll. Ura rockul, dar cântecul acesta reuşea să şi-l aducă aminte aproape vers cu vers, ba chiar şi numele formaţiei care îl interpreta: Kathy Young and the Innocents. Vocalistul, de fapt o cântăreaţă, probabil, avea o voce înaltă, fierbinte, stridentă, care, fără să înţeleagă foarte bine de ce, îl captivase. O Melodie de Aur, ar fi zis un DJ. Un Hit Niciodată Învechit. Un Şlagăr Minunat şi de Neuitat. Judecând după voce, fata care cânta avea şaisprezece ani, era palidă, blondă şi urâţică. Ai fi zis că interpretează cântecul ţinând în mână o fotografie care stă de obicei ascunsă în fundul sertarului unui dulap, scoasă doar noaptea târziu, când toţi ceilalţi din casă dorm profund. În vocea ei se ghicea deznădejdea. Imaginea înaintea căreia cânta fusese probabil decupată din almanahul surorii ei mai mari, portretul lui Big Jock local - căpitanul echipei de fotbal şi preşedinte al Consiliului elevilor. Big Jock i-o trăgea şefei galeriei în cine ştie ce ulicioară doar de îndrăgostiţi ştiută, în timp ce fata asta urâţică, fără ţâţe şi cu un coş în colţul buzelor cânta:

O mie de stele pe cer... iar acum înţeleg... eşti singura mea dragoste... spune-mi că mă iubeşti... spune-mi că eşti al meu, doar al meu...

În seara asta existau mai mult de o mie de stele pe cer, dar nu pentru îndrăgostiţi. Calea Lactee nu dădea semne de blândeţe sau de bunăvoinţă. Aici, la o mie şase sute de metri deasupra nivelului mării, stelele erau ascuţite şi crude, un miliard de orificii în catifeaua neagră, cu pioletul lui Dumnezeu. Erau stele ale urii şi, din acest motiv, Harold se simţi îndreptăţit să-şi pună o dorinţă. O dorinţă să-mi primeşti, o dorinţă în astă seară să-mi îndeplineşti. Să vă ia dracu', oameni buni.

Stătea tăcut, cu capul lăsat pe spate, ca un astronom căzut pe gânduri. Îşi lăsase părul mai lung ca niciodată, dar acum era curat şi îngrijit. Nici nu mai puţea ca un dihor. Nu mai era nici atât de plin de pete acum, după ce renunţase la ciocolată. Apoi, munca grea şi mersul pe jos îl ajutaseră să slăbească. Începuse să arate foarte bine. În ultimele câteva săptămâni, întâmplându-se să treacă pe lângă o suprafaţă reflectantă oarecare, se vedea silit să întoarcă repede capul peste umăr, din cauză că surprinsese cu coada ochiului o siluetă absolut străină.

Îşi schimbă poziţia pe scaun. Ţinea în braţe un caiet voluminos, cu legătura de un albastru-marmorat şi coperte imitând pielea. Când nu pleca de acasă, îl ascundea sub o cărămidă a cuptorului, care ieşea de la locul ei. Dacă descoperea cineva caietul, nu avea ce să mai caute la Boulder. Pe coperta acestuia era un singur cuvânt, tipărit cu foiţă aurie: REGISTRU. De fapt, conţinea jurnalul pe care-l începuse după ce-l citise pe-al lui Fran. Umpluse deja primele şaizeci de pagini cu scrisul lui mărunt, ocupând întreaga lăţime a foii. Nu existau alineate, doar un singur bloc solid de cuvinte, ca o erupţie de puroi revărsându-se dintr-un abces deschis al pielii. Nu-şi închipuise că are atâta ură în el. Din câte şi-ar fi imaginat, de acum izvorul ar fi trebuit să sece, dar constatase că de-abia reuşise să-l capteze.

Şi de unde provenea ura lui?

Se îndreptă în scaun, ca şi cum întrebarea ar fi venit din afara lui. O întrebare la care răspunsul era greu de dat, cu excepţia a puţini, foarte puţini aleşi. Nu spusese Einstein că nu existau pe lume decât şase persoane care înţelegeau implicaţiile formulei E-mc2? Dar ecuaţia din scăfârlia lui? Relativitatea lui Harold.