- Dă-mi foarfecele, Glen. Nu... nu alea. Perechea mai mică.
- Stu.
Îi acordă în sfârşit atenţie.
- Nu mai este nevoie, spuse ea, cu voce calmă şi blândă. A murit.
Stu se uită la ea, cu ochi din ce în ce mai mari.
- Acum aproape două minute, întări ea. Dar îţi mulţumesc foarte mult. Îţi mulţumesc pentru că ai încercat.
Stu rămase încremenit multă vreme.
- Eşti sigură? şopti el apoi.
Femeia îi făcu din nou semn, în tăcere. Lacrimile i se scurgeau pe obraji.
Stu se îndepărtă de ei, lăsând să-i scape din mână micul scalpel, şi-şi duse mâinile la ochi, cuprins de disperare. Glen se ridicase deja şi plecase, fără să se uite înapoi, cu umerii lăsaţi, ca şi cum ar fi primit o lovitură teribilă.
Frannie se apropie de Stu şi-l îmbrăţişă.
- Asta este, zise el. Repetă cele două cuvinte la nesfârşit, pronunţându-le încet şi monoton, într-un fel care o speria. Asta este. S-a terminat. Asta este. Asta este.
- Ai făcut tot ce ai putut, îl consolă ea, strângându-l şi mai tare, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi ia zborul.
- Asta este, repetă el pentru ultima oară, deprimat.
Frannie nu-l slăbea din strânsoare. În ciuda tuturor gândurilor ei din ultimele trei săptămâni şi jumătate, în ciuda faptului că se "îndrăgostise nebuneşte", nu făcuse nici măcar o singură mişcare făţişă. Se ferise cu cea mai mare grijă să nu-şi dezvăluie sentimentele. Din cauza lui Harold, situaţia era pe muchie de cuţit. De fapt, ea nu-şi arătase adevăratele ei simţăminte faţă de Stu nici măcar acum. Nu-l îmbrăţişa ca o iubită, ci mai degrabă ca un supravieţuitor care se agaţă de altul. Tot aşa păru şi Stu să înţeleagă gestul. Îşi puse mâinile pe umerii ei şi o strânse cu putere, lăsând urme însângerate pe bluza ei kaki, semne care păreau să pecetluiască faptul că fuseseră complici într-o crimă nefericită. Undeva, o gaiţă croncăni strident; lângă ei, Perion începu să plângă.
Harold Lauder, care nu putea deosebi îmbrăţişarea dintre o pereche de supravieţuitori de aceea dintre doi îndrăgostiţi, îi privea cu un început de bănuială şi teamă. După câteva clipe, porni furios şi dispăru în desiş; nu se întoarse decât târziu, cu mult după cină.
Dimineaţa următoare, Fran se trezi în zori. Cineva o scutura. Am să deschid ochii şi am să-l văd pe Glen sau pe Harold, îi trecu prin minte, adormită. Vom parcurge din nou aceeaşi poveste, de nenumărate ori, până ce vom proceda cum se cuvine. Cei ce nu învaţă din istorie... Dar era Stu. Se crăpase de ziuă; aurora se insinua învăluită în ceaţa începutului de zi ca o bijuterie din aur acoperită cu un strat subţire de vată. Ceilalţi păreau nişte movile adormite.
- Ce este? întrebă ca, ridicându-se. S-a întâmplat ceva?
- Am visat iarăşi. Nu pe bătrână, ci... pe celălalt. Pe Omul Întunecat. M-am speriat şi...
- Stai, îl opri ea, speriată de ceea ce se putea citi pe figura lui. Spune-mi ce s-a întâmplat, te rog.
- E vorba de Perion. Veronal. A luat Veronalul din bagajul lui Glen.
Fran respiră din greu.
- Vai, Doamne, continuă Stu şovăielnic. E moartă, Frannie. Ce nenorocire!
Ea încercă să spună ceva, însă constată că nu reuşeşte.
- Cred că ar fi mai bine să-i trezesc şi pe ceilalţi, zise Stu absent.
Îşi frecă obrazul, aspru din cauza bărbii nerase. Fran îşi amintea încă atingerea aceea înţepătoare de ieri, când îl îmbrăţişase. Bărbatul i se adresă din nou, tulburat:
- Oare când se va sfârşi totul?
- Nu cred că se va sfârşi vreodată, îi răspunse ea blând.
Privirile lor se întâlniră, în acel început de zi.
Din jurnalul lui Fran Goldsmith
12 iulie 1990
Ne-am făcut tabăra chiar la vest de Guilderland (NY) în seara asta, am ajuns în fine la Şoseaua cea Mare, US 80/90. Entuziasmul întâlnirii cu Mark şi Perion (nu eşti de părere că e un nume drăguţ? eu da) de ieri după-amiază s-a mai domolit, mai mult sau mai puţin. Au fost de acord să meargă cu noi... de fapt, chiar ei ne-au făcut propunerea, înainte să apucăm noi.
Nu sunt foarte sigură că Harold le-ar fi făcut propunerea respectivă. Ştii cum este el. Harold ezitase puţin (şi cred că şi Glen) din cauza mulţimii de arme pe care o cărau după ei, inclusiv puşti semiautomate (două). În primul rând însă, Harold ţine foarte mult să aibă rolul lui... să fie băgat în seamă, înţelegi cum vine chestia.
Cred că am umplut nenumărate pagini cu PSIHOLOGIA LUI HAROLD, iar dacă n-aţi reuşit să-l cunoaşteţi până acum, nu o veţi face niciodată. Sub fanfaronada şi sentinţele lui pompoase se ascunde un băieţel foarte nesigur pe el. Harold nu poate să creadă că lucrurile s-au schimbat cu adevărat. Parte din el - şi nu una neglijabilă - crede probabil în continuare că toţi cei care îl chinuiseră în liceu se vor ridica din mormintele lor într-o bună zi şi vor începe din nou să tragă în el cu biluţe de hârtie îmbăloşate sau să strige după el Lauder Nebunu', aşa cum îmi povestea Amy că se întâmpla. Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine pentru el (şi poate şi pentru mine) dacă n-am fi hotărât să plecăm împreună din Ogunquit. Eu fac parte din viaţa lui de dinainte, am fost odată foarte bună prietenă cu sora lui şi aşa mai departe. Ceea ce încununează relaţia asta stranie cu Harold este că, oricât ar părea de ciudat, ştiind ceea ce ştiu acum, l-aş prefera drept prieten pe Harold în locul lui Amy, care se dădea în vânt după tipi cu maşini frumoase, după haine de la Sweetie's şi care era (să mă ierte Dumnezeu că-i vorbesc de rău pe cei morţi, dar este purul adevăr) o adevărată snoabă de Ogunquit, de felul celor cum nu pot ajunge decât orăşencele get-beget. Harold, în schimb, în felul lui ciudat, este un băiat pe cinste. Dar numai atunci când nu-şi concentrează toată energia mintală ca să se facă de rahat. Problema este că Harold nu poate concepe cum l-ar putea considera cineva un băiat pe cinste. Parte din el insistă enorm să fie consecvent. E ferm decis să poarte după sine toate obsesiile lui în această lume nouă, nu chiar atât de minunată. Cel mai bine ar fi fost să renunţe la ele, ca şi la ciocolatele acelea Payday, după care se dădea în vânt.
Vai, Harold, chiar că nu ştiu prea bine ce să zic.
Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: Papagalul Gilette. "Vă rugăm să nu-l stoarceţi pe Prinţul Fermecat." Ulciorul umblător, plin de Kool-Aid, care zicea: Oh... YEAAAAHHH! "Tampoanele O.B.... create de o doctoriţă, specialistă în ginecologie." Ce înseamnă All-Stars? Noaptea Morţilor Vii. Brrr! Chestia asta nu mai sună deloc a glumă. O las baltă.
14 iulie 1990
Astăzi la prânz am avut o discuţie lungă şi serioasă despre visele astea, oprindu-ne în loc probabil mai mult decât s-ar fi cuvenit. Apropo, nu am ajuns decât până la nord de Batavia, New York.
Harold ne-a propus ieri într-un chip foarte timid (pentru el) să începem să ne facem un stoc de Veronal şi să luăm doze foarte mici, ca să vedem dacă nu cumva este posibil să "întrerupem ciclul de vise", după cum s-a exprimat el. Eu am fost de acord cu ideea, ca să nu-şi închipuie nimeni că ar fi ceva în neregulă cu mine, dar am de gând să nu iau pastilele respective, ca nu cumva să-i facă rău lui Lone Ranger" (sper că este singuratic; nu sunt convinsă că m-aş putea descurca cu gemeni).
O dată adoptată propunerea cu Veronalul, Mark a făcut un comentariu:
