- O.K., sigur că da, îi răspunse Frannie, mai dezorientată ca oricând.

Bărbatul ridică pistolul cu ţeava lungă, care se dovedi a fi cu totul altceva: o sticlă de vin cu gâtul subţire. Ea înclină sticla în aşa fel încât să stea în bătaia luminii stelelor şi reuşi cu greu să descifreze literele mari - BORDEAUX din partea de sus şi ceva mai jos data: 1947.

- Cea mai bună recoltă de Bordeaux din secolul acesta, explică el. Cel puţin aşa spunea un vechi prieten de-al meu. Numele lui era Rudy. Dumnezeu să-l iubească şi să-l odihnească în pace.

- 1947... asta înseamnă de acum patruzeci şi trei de ani. Oare nu cumva... cum să spun, s-a stricat?

- Rudy zicea că la noi n-a ajuns niciodată vreun Bordeaux cu adevărat de soi. Oricum, eu l-am cărat tot drumul din Ohio şi până aici. Dacă este un vin prost, cel puţin se poate zice că a fost plimbat destul.

- Şi sticla este pentru Harold?

- Da, împreună cu astea.

Scoase ceva din buzunarul hainei şi-i întinse fetei. De această dată, Fran nu avu nevoie să citească la lumina stelelor. Izbucni în râs şi exclamă:

- Payday! Ciocolata lui favorită... dar cum de-ai ştiut?

- Păi e o poveste întreagă.

- Vreau s-o ştiu!

- Prea bine, atunci. A fost odată ca niciodată un tip pe care-l chema Larry Underwood şi care a venit din California la New York, ca să-i facă o vizită bătrânei lui mame. Acesta nu era unicul motiv pentru care făcuse călătoria, iar celelalte motive erau mai puţin plăcute, dar hai să ne oprim la versiunea băiat-bun, de acord?

- De ce nu? consimţi Fran.

- Şi, ce să vezi, Vrăjitoarea cea Rea a Occidentului, sau cine ştie ce găozar de la Pentagon, a abătut asupra ţării un cumplit flagel şi, până să apuci să zici "Uite-l pe Captain Trips", a murit cam toată lumea din New York. Inclusiv mama lui Larry.

- Condoleanţe. La fel şi mama, şi tatăl meu.

- Mda... mamele şi taţii tuturor. Dacă ne-am fi trimis unii altora cărţi poştale în care să ne exprimăm compasiunea, cred că am fi terminat tot stocul. Dar Larry a fost unul dintre puţinii norocoşi. A părăsit oraşul împreună cu o doamnă pe caro o chema Rita, care nu era prea bine dotată ca să înfrunte realitatea. Şi, din nefericire, nici Larry nu era suficient de dotat ca s-o ajute.

- Nimeni nu avea dotarea necesară.

- Dar unii au dobândit-o mai repede. În orice caz, Larry cu Rita s-au îndreptat spre litoralul Maineului. Ajunseseră în Vermont, când doamna a decedat din cauza unei supradoze de somnifere.

- Vai, Larry, îmi pare foarte rău.

- Larry a suferit o lovitură serioasă. De fapt, a interpretat cele petrecute ca pe o pedeapsă mai mult sau mai puţin divină atrasă de slăbiciunea caracterului său. Apoi, unul sau doi oameni care-l cunoşteau foarte bine îi spuseseră că trăsătura lui de caracter cea mai puternică era viguroasa lui vână de egoism, care ieşea în evidenţă ca o madonă din material plastic reflectorizant Day-Glo pe bordul unui Cadillac model '59.

Frannie se mişcă puţin pe locul ei de pe trotuar.

- Sper că nu te simţi prost din cauza mea, dar toate lucrurile acestea m-au apăsat de multă vreme încoace şi au cu adevărat o relaţie cu acea parte a poveştii legată de Harold. Bine?

- Bine.

- Îţi mulţumesc. Cred că de când am făcut astăzi cunoştinţă cu bătrâna şi până acum am tot căutat o figură prietenoasă, căreia să-i spun toate acestea. Am crezut că va fi Harold. În fine. Larry a mers mai departe, spre Maine, pentru că nu i se arăta nici o altă ţintă valabilă. În acel moment avea vise foarte rele, dar, fiind singur, nu avea de unde să ştie că ele li se arătau şi altora. A presupus, pur şi simplu, că nu erau decât un nou simptom al prăbuşirii lui mintale constante. În cele din urmă, a ajuns la un mic oraş de pe litoral, numit Wells, unde a întâlnit o femeie cu numele de Nadine Cross şi un băieţel straniu, al cărui nume s-a dovedit a fi Leo Rockway.

- Wells, se miră ea în şoaptă.

- Cei trei călători au dat cu banul, hotărând astfel în ce direcţie a autostrăzii US 1 s-o apuce şi sorţii au hotărât să meargă spre sud, unde în cele din urmă au întâlnit...

- Ogunquit! exclamă Frannie, încântată.

- Chiar aşa. Şi acolo, pe un hambar, scris cu litere uriaşe, am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu Harold Lauder şi Frances Goldsmith.

- Semnul lăsat de Harold! Vai, Larry, să ştii că-i va face multă plăcere!

- Am urmat indicaţiile înscrise pe hambar până la Stovington, apoi v-am urmat din Stovington până în Nebraska şi, în fine, după indicaţiile lăsate acasă la Mother Abagail, până la Bouldcr. Ne-am întâlnit şi cu alte persoane de-a lungul drumului. Una dintre ele este Lucy Swann, prietena mea. Mi-ar face plăcere să faceţi cunoştinţă. Cred că o să-ţi placă de ea.

Continuă după o pauză:

- Între timp însă, se întâmplase un lucru absolut nedorit de Larry. Micul lui grup de patru a crescut la şase. Cei şase au întâlnit alţi patru în nordul statului New York, grupul nostru înglobându-l pe al lor. În momentul în care am ajuns la mesajul lăsat de Harold în uşa casei lui Mother Abagail, eram şaisprezece la număr, şi am mai cules încă trei, chiar când plecam de acolo. Larry era şeful temerarei trupe. Nu a existat vreun vot sau altceva de genul acesta. Pur şi simplu aşa a fost să fie. Iar el nu-şi dorea o asemenea responsabilitate. Era o pacoste. Noaptea nu putea dormi de grijă. Începuse să înghită pastile Tunis şi Rolaid. Însă e foarte ciudat cum mintea reuşeşte să se biciuiască singură. Nu am putut să renunţ. A ajuns un lucru de care depindea respectul faţă de mine însumi. Iar eu - el - se temea tot timpul că o va da de-a dreptul în bară, că se va trezi într-o bună dimineaţă şi va descoperi pe careva mort în sacul de dormit, aşa cum se întâmplase cu Rita, în Vermont, şi că toţi îl vor arăta cu degetul şi vor spune: "E vina ta. Nu te-ai priceput mai bine, e doar vina ta." Despre acest lucru n-am putut vorbi cu nimeni, nici măcar cu Judele...

- Cine-i Judele?

- Judele Farris. Un bătrân din Peoria. Cred că a fost cu adevărat judecător la un moment dat, pe la începutul anilor cincizeci, judecător de circumscripţie sau ceva de genul acesta, dar ieşise la pensie de un amar de ani când a izbucnit gripa. Cu toate acestea, este foarte ascuţit la minte. Când te măsoară cu privirea, juri că-ţi face o radiografie. În orice caz, Harold este important pentru mine. Importanţa lui creştea, pe măsură ce sporea şi numărul celor din grup. În raport direct, s-ar putea spune. Râse scurt, apoi continuă: Când îmi amintesc de hambarul acela... Doamne! Ultimul rând al textului, cel care cuprindea numele tău, era atât de jos, încât mi-am făcut socoteala că a stat într-o poziţie absolut periculoasă atunci când l-a pictat.

- Da. Eu dormeam când s-a întâmplat, altfel l-aş fi oprit.

- Am început să aflu mai multe despre el. Am găsit un ambalaj de Payday în acoperişul hambarului din Ogunquit, apoi şi crestătura din bârnă...

- Ce crestătură?

Simţi că Larry o cercetează în întuneric şi-şi strânse veşmântul mai bine în jurul trupului... nu din sfială, pentru că nu se simţea câtuşi de puţin ameninţată, ci din nervozitate.

- Doar iniţialele lui, spuse Larry în treacăt. H.E.L. Dar dacă ar fi fost numai atât, nu m-aş afla acum aici. După aceea însă, la reprezentanţa de motociclete din Wells...

- E adevărat, am trecut pe acolo!

- Ştiu că aţi fost. Am observat dispariţia a două motociclete. Ceea ce mi-a lăsat o impresie chiar mai puternică a fost că Harold a pompat benzină dintr-un rezervor subteran. Probabil I-ai ajutat şi tu, Fran. Eu era să-mi pierd degetele acolo, fir-ar să fie.

- Nu, n-a fost nevoie. Harold a dat târcoale până ce a descoperit o chestie, căreia el îi zicea ventil de aerisire.

Larry gemu şi-şi trase o palmă peste frunte.

- Ventil de aerisire! Isuse! Mie nu mi-a dat prin minte să caut locul prin care aeriseau rezervorul! Vrei să spui că pur şi simplu a căutat... a tras de un cep... şi în locul acela a montat furtunul?

- Păi... da.

- O, Harold! exclamă Larry cu un ton de admiraţie pe care Fran nu-l mai auzise niciodată, cel puţin nu în legătură cu numele lui Harold Lauder. În orice caz, este una dintre şmecheriile care mi-a scăpat. În fine, am ajuns la Stovington. Iar Nadine a fost atât de tulburată, încât a leşinat.

- Eu am plâns, îi mărturisi Fran. Am bocit de ziceai că n-o să mai termin vreodată. Eram absolut convinsă că, o dată ajunşi acolo, cineva ne va ieşi în întâmpinare şi ne va spune: "Bine aţi venit! Poftiţi înăuntru, despăducherea e pe dreapta, cafeteria pe stânga." Clătină din cap şi apoi continuă: Acum pare un gând de-a dreptul prostesc.

- Eu nu m-am simţit descurajat. Neînfricatul Harold trecuse pe acolo înaintea mea, lăsase mesajul şi plecase mai departe. Mă simţeam ca un pionier novice, urmărindu-i pe indian în The Pathfinder. (Calauza)

Punctul lui de vedere referitor la Harold o fascină şi o uimi. Oare nu cumva Stu conducea deja grupul atunci când plecaseră din Vermont în direcţia Nebraska? Foarte cinstit, nu reuşea să-şi amintească. În zilele acelea erau cu toţii preocupaţi de vise. Larry îi trezea acum în amintire lucruri pe care le uitase... sau, mai rău, pe care le considerase de la sine înţelese. Harold riscându-şi viaţa ca să picteze anunţul acela pe hambar - ei i se păruse că riscase prosteşte, dar se dovedise că gestul lui avusese un rost. Şi extragerea benzinei din rezervorul acela subteran... pentru Larry fusese o operaţie nemaipomenită, se vedea, în schimb pentru Harold un simplu gest de rutină. Începuse să aibă sentimentul de micime şi de vinovăţie. Toată lumea îl considera pe Harold - mai mult sau mai puţin - un figurant care nu făcea decât să rânjească. Dar în ultimele şase săptămâni, lui Harold îi izbutiseră nu puţine lucruri minunate. Oare era atât de îndrăgostită de Stu încât trebuia ca un străin să-i atragă atenţia asupra unor adevăruri legate de Harold? Ceea ce-i lăsa o senzaţie de şi mai mare jenă era faptul că, o dată ce se pusese pe propriile lui picioare, Harold se purtase ca o persoană matură cu ea şi cu Stuart.

- Cum spuneam, dăm peste alt semn la Stovington, inclusiv cu şoselele pe care să le urmăm, corect? Iar în iarbă, alături, încă un ambalaj de ciocolată Payday. Ca şi cum, în loc să iau urma după beţe rupte şi fire de iarbă smulse, aş fi urmat dâra de ciocolate Payday lăsată în urmă de Harold. E adevărat, nu v-am urmat chiar pas cu pas. Am ocolit Gary, Indiana, pe la nord, pentru că avusese loc un incendiu teribil, care nici nu se stinsese definitiv, ici şi colo. Din câte se vedea, săriseră în aer toate rezervoarele de ţiţei ale oraşului. În orice caz, datorită ocolului l-am cules şi pe judecător, am poposit la Hemingford Home - între timp aflasem că nu mai e acolo, din vise, înţelegi ce vreau să spun, dar ţineam totuşi neapărat să vedem locul. Porumbul... leagănul din anvelopă... ştii la ce mă refer?