- Mi se pare ciudat, spuse ea. Toţi cei de aici, cu excepţia lui Stu şi Harold, sunt absolvenţi de colegiu, ceea ce ai fi reuşit şi tu, dacă lucrurile îşi urmau cursul lor normal, Harold.
- Da, presupun că aşa s-ar fi întâmplat.
Peri se întoarse către Mark şi începu din nou să-l şteargă pe frunte, încet şi cu dragoste. Lui Frannie asta îi amintea de o imagine colorată din Biblia lor de familie, desenul reprezentând trei femei care pregăteau trupul lui Isus pentru înmormântare - îl ungeau cu uleiuri şi miresme.
- Frannie studia engleza, Glen era profesor de sociologie, Mark studia pentru doctoratul în istorie americană, Harold, tu aveai de gând să studiezi tot engleza, dorind să ajungi scriitor. Am putea organiza între noi nişte seminare foarte interesante. De altfel, cred că am şi făcut acest lucru, nu?
- Da, se arătă Harold de acord.
Vocea lui, de obicei penetrantă, acum abia se mai auzea.
- Educaţia în spiritul artelor liberale te învaţă cum să gândeşti - am citit lucrul acesta undeva. Disciplinele propriu-zise pe care le urmezi sunt de importanţă secundară. Cel mai important lucru pe care îl iei cu tine din şcoală este cum să gândeşti inductiv şi deductiv în chip constructiv.
- Corect, comentă Harold. Îmi place ideea asta.
Mâna lui coborî acum cu adevărat pe umărul lui Fran. Ea nu-l respinse de-a dreptul, deşi atingerea o deranja cât se poate de tare.
- De fapt, nu este bine, continuă Peri aprig.
Luat prin surprindere, Harold îşi luă mâna de pe umărul lui Frannie, care se simţi mult mai uşurată.
- Nu? întrebă el, timid.
- El moare! spuse Peri, nu tare, dar pe un ton necăjit şi neputincios. Moare, pentru că noi ne-am pierdut timpul învăţând cum să discutăm steril în cămine şi în saloanele apartamentelor ieftine din oraşele universitare. Vai, aş putea să vorbesc despre indienii midi din Noua Guinee, iar Harold ar putea să explice tehnica literară a poeţilor englezi moderni, dar la ce-i servesc toate astea lui Mark?
- Dacă am fi avut pe cineva care a urmat învăţământul medical..., încercă Fran s-o împace.
- Da, dacă am fi avut. Dar nu avem. Nu avem cu noi nici măcar un mecanic auto sau pe cineva care să fi urmat studii agricole şi măcar să fi fost de faţă când trata veterinarul o vacă sau un cal. Se uită spre ei, iar ochii indigo se făcură parcă şi mai întunecaţi. Oricât de dragi mi-aţi fi, cred că în clipa asta aş fi în stare să vă dau pe toţi în schimbul unui tip care să se priceapă. Vă e teamă să-l atingeţi, cu toate că ştiţi ce se va întâmpla, dacă nu interveniţi. Nu mă exclud nici pe mine - şi eu mă port la fel.
- Cel puţin cei doi...
Fran se opri. Era pe cale să spună Cel puţin cei doi bărbaţi au plecat după instrumente, apoi îşi dădu seama că formularea ar putea fi nefericită, având în vedere că Harold rămăsese pe loc.
- Cel puţin Stu şi cu Glen au făcut o mişcare. Şi asta e ceva, nu?
Peri oftă.
- Mda... şi asta e ceva. Dar hotărârea de a pleca a fost a lui Stu, aşa-i? Singurul dintre noi care a hotărât, în cele din urmă, că este mai bine să încerci ceva decât să stai şi să-ţi frângi mâinile. Continuă, adresându-i-se lui Frannie: ţi-a spus cum şi-a câştigat existenţa înainte?
- A muncit într-o fabrică, răspunse Fran prompt. Nu remarcă încruntarea lui Harold, pricinuită tocmai de viteza cu care reuşise să ofere această informaţie. Monta circuite în calculatoarele electronice. S-ar putea spune că era tehnician computerist.
- Ha! făcu Harold, zâmbind acru.
- Este singurul dintre noi care se pricepe să desfacă lucrurile în bucăţi, spuse Peri. Ceea ce vor face el şi domnul Bateman o să-l ucidă pe Mark, sunt convinsă de asta, dar e mai bine să moară fiindcă cineva a încercat să-l salveze decât să moară în timp ce noi stăm şi ne uităm la el... ca la un câine pe care l-a călcat maşina şi a rămas în mijlocul străzii.
Harold şi Fran nu găsiră nici o replică. Rămaseră tăcuţi în spatele ei, urmărind figura palidă şi imobilă a lui Mark. După o vreme, Harold îşi aşeză iarăşi palma transpirată pe umărul lui Fran. Fata se abţinu cu greu să nu urle.
Stu şi Glen se întoarseră la 3.45. Pe portbagajul motocicletei era prinsă o geantă neagră, cu instrumente medicale şi mai multe volume mari şi negre.
- Vom face o încercare, au fost singurele cuvinte ale lui Stu.
Peri îşi ridică privirile spre ei. Era palidă şi încordată, dar reuşi să se exprime cu mult calm:
- Vreţi? Vă rog. Amândoi dorim acest lucru.
- Stu..., spuse Perion.
Era ora 4.10. Stu stătea îngenuncheat pe un covor de cauciuc întins sub copac. Râuri de transpiraţie i se scurgeau pe obraji. Ochii îi străluceau, înnebuniţi, bântuiţi de imense temeri. Frannie ţinea o carte deschisă înaintea lui, dând pagina între două planşe colorate ori de câte ori Stu îşi ridica privirea şi-i făcea semn. Alături de el stătea Glen Bateman, îngrozitor de alb, ţinând în mână un mosor cu aţă subţire. Instrumentele erau acum stropite cu sânge.
- Am găsit! strigă Stu triumfător. Vocea lui căpătă deodată tonuri acute şi dure. Ochii i se îngustară, ca două lame. Uite-l pe păcătos! Aici! Chiar aici!
- Stu..., spuse Perion.
- Fran, arată-mi iarăşi cealaltă planşă! Repede! Repede!
- Poţi să-l scoţi? îl întrebă Glen. Isuse, Stu, chiar crezi că eşti în stare?
Harold dispăruse. Plecase dintre ei încă de la început, ţinându-şi mâna în dreptul gurii. De cincisprezece minute încoace stătea într-un mic crâng de copaci dinspre răsărit, cu spatele la ei. Acum se întoarse, cu speranţa zugrăvită pe figura lui mare şi rotundă.
- Nu ştiu, spuse Stu, dar s-ar putea. Cred că s-ar putea.
Cercetă planşa colorată pe care i-o ţinea Fran dinainte. Avea sânge până la coate, ca şi cum ar fi purtat nişte mănuşi de seară stacojii.
- Stu..., spuse Perion.
- Este separat de rest, atât deasupra, cât şi dedesubt, şopti Stu, iar ochii îi sclipiră teribil. Apendicele. E o mică piesă de sine stătătoare. Este... şterge-mi fruntea, Frannie, Isuse, năduşesc ca o vită... mulţumesc... Doamne, n-aş vrea să-l tai mai rău decât ar fi nevoie... aicea-s intestinele... pentru numele lui Dumnezeu, trebuie. N-am ce face.
- Stu..., spuse Perion.
