- Pe mine nu mă cheamă aşa! Leo! Leo! Acesta-i numele meu!

Mica ceată de noi pelerini se potoli din nou, conştienţi că erau martorii unui fapt neaşteptat care se petrecuse sau urma poate şă se petreacă, incapabili însă de a înţelege cu exactitate ce anume.

Cele două femei îşi încrucişară iarăşi privirile ca pe nişte săbii.

Ştiu cine eşti, grăiau ochii lui Abby.

Nadine răspundea: Da. Şi eu te cunosc pe tine.

Dar de această dată, Nadine cedă prima.

- Foarte bine, spuse ea. Leo, sau cum vrei tu. Numai haide să mergem înainte s-o oboseşti şi mai tare.

Plecă, în silă, din braţele lui Mother Abagail.

- Să vii să-mi faci vizite ori de câte ori vrei, spuse Abby, dar nu-şi ridică privirile, ca să o includă şi pe Nadine.

- Okay, spuse băiatul, trimiţându-i o bezea.

Figura Nadinei era ca săpată în piatră. Nu mai scoase nici un cuvânt. Coborând treptele verandei, braţul aşezat de Nadine pe umărul lui părea mai degrabă un lanţ decât o mângâiere. Mother Abagail îi urmări cu privirea, conştientă că îşi pierdea încă o dată capacitatea de a se concentra. O dată ce figura femeii dispăruse din raza ei vizuală, sentimentul că avusese o revelaţie începu să se piardă. Deveni nesigură pe ceea ce crezuse că simte. De fapt, se întâlnise cu o altă femeie şi nimic mai mult... oare?

Tânărul acela, Underwood, aştepta la capătul treptelor, negru la faţă ca un nor de furtună.

- De ce te-ai purtat aşa? o întrebă pe femeie şi, deşi rostise cuvintele cu voce scăzută, Mother Abagail îl auzi perfect.

Femeia nu-l băgă în seamă. Trecu pe lângă el nctulburată. Băiatul se uită rugător înspre Underwood, dar femeia era stăpână pe situaţie, cel puţin pentru moment, iar copilul o lăsă să-l tragă după ea, îndepărtându-l din locul acela.

Se aşternu liniştea pentru o clipă, iar ea se simţi pusă în încurcătură, dacă s-o întrerupă sau nu, deşi era conştientă că s-ar fi cuvenit să spună ceva...

...oare?

Nu era de datoria ei să spună ceva?

Iar o voce o întrebă în şoaptă: Oare? Asta este treaba ta? De asta te-a adus Dumnezeu aici, femeie? Ca să devii Întâmpinător Oficial la porţile Zonei Libere?

Nu pot să gândesc, protestă ea. Femeia avea dreptate: sunt cu ADEVĂRAT obosită.

El se înfăţişează sub mai multe forme decât cele ştiute, insistă mica voce interioară. Lup, cioară, şarpe... femeie.

Ce însemna asta? Ce se petrecuse aici? Ce, pentru numele lui Dumnezeu?

Stăteam aici, mulţumită de mine, aşteptând să se prosterneze oamenii înaintea mea - da, chiar asta făceam, n-are nici un rost să mă ascund - şi acum a apărut femeia asta şi s-a întâmplat ceva, iar cu nu-mi dau seama ce-a fost. Dar exista ceva anume în femeie... oare? Eşti sigură? Eşti sigură?

Urmă un moment de tăcere, când toată lumea părea să se uite spre ea, aşteptând ca ea să dovedească ce poate. Iar ea nu făcea nimic. Femeia şi băiatul dispăruseră din vedere; plecaseră ca şi cum ei ar fi fost adevăraţii credincioşi, iar ca doar un Sanhedrin rânjind prefăcut, pe care aceia îl cântăriseră de la bun început câte parale face.

Vai, dar sunt bătrână! Nu este cinstit!

Dar replica veni imediat din partea unei voci scăzute şi lucide, o voce care nu-i aparţinea ei: Nu suficient de bătrână ca să nu-ţi dai seama că femeia este...

Dar acum se apropiase de ea un alt bărbat, într-un fel ezitant şi respectuos.

- Bună, Mother Abagail, i se adresă el. Mă cheamă Zellman. Mark Zellman. Din Lowville, New York. Te-am visat.

Iar ea se văzu pusă pe neaşteptate în faţa unei decizii care nu i se înfăţişă limpede decât pentru o clipă minţii ei ce dibuia în întuneric. Putea să răspundă la salutul acestui om, să discute puţin cu el ca să-i redea pacea (însă nu total; nu asta urmărea ea de fapt), pentru ca apoi să continue cu următorul şi următorul şi aşa mai departe, primind omagiul lor ca pe nişte frunze de laur, sau îl putea ignora pe el şi pe ceilalţi. Ar fi avut astfel ocazia să-şi urmeze firul gândului până în străfundurile ei, în căutarea acelui lucru pe care Domnul dorise ca ea să-l cunoască.

Femeia este...

... ce?

Oare avea vreo importanţă? Femeia plecase.

- Am avut un strănepot care a locuit o vreme în nordul statului New York, îi spuse ea volubil lui Mark Zellman. Oraşul se numeşte Rouse's Point. Se învecinează cu Vermontul, care-i dincolo de Lacul Champlain. Probabil n-ai auzit de localitatea asta, nu?

Mark Zellman îi răspunse că era de la sine înţeles că auzise de ea; nu era om din tot statul New York care să nu fi auzit de oraş. Fusese vreodată acolo? Figura lui căpătă trăsături tragice. Nu, nu a fost niciodată. Dar întotdeauna îşi dorise.

- Din câte-mi scria Ronnie în scrisori, n-ai pierdut prea mult, îl asigură ea, iar Zellman se îndepărtă strălucind de mulţumire.

Apoi veniră pe rând şi ceilalţi ca să se prezinte, la fel cum procedaseră şi celelalte grupuri înaintea lor şi la fel cum aveau să procedeze şi alţii în zilele şi săptămânile următoare. Un adolescent numit Tony Donahue. Un tip, Jack Jackson, care era de meserie mecanic auto. O tânără infirmieră, Laurie Constable - care le putea fi de mare folos. Un bătrân, purtând numele de Richard Farris, căruia toată lumea îi spunea Judele; o măsurase cu o privire profundă, care o făcuse din nou să nu se simtă la largul ei. Dick Vollman. Sandy DuChiens - frumos nume, franţuzesc. Harry Dunbarton, care, cu doar trei luni în urmă, îşi câştiga existenţa din vânzarea ochelarilor. Andrea Terminello. Un Smith. O Rennett. Şi mulţi alţii. Le vorbi tuturor, le zâmbi şi îi linişti pe toţi, dar plăcerea pe care o trăia într-alte zile dispăruse acum şi nu mai simţea decât durerea din încheieturi, degete şi genunchi şi, în plus, bănuiala chinuitoare că trebuia să meargă la toaleta Port-O-San şi că, dacă nu ajungea acolo cât se poate de repede, avea să-şi păteze rochia.

Peste toate acestea, o stăpânea şi gândul din ce în ce mai vag (care avea să-i iasă cu totul din minte spre seară) că-i scăpase ceva de mare importanţă şi că va regreta amarnic mai târziu.

Gândea mai bine când scria, prin urmare îşi notă un rezumat al tuturor lucrurilor care i se păreau însemnate, utilizând două creioane cu vârful din pâslă: unul negru şi celălalt albastru. Nick Andros se afla în biroul din casa de pe Baseline Drive în care locuia împreună cu Ralph Brentner şi prietena acestuia, Elise. Se lăsase întunericul. Era o frumuseţe de casă, aşezată chiar la poalele lui Flagstaff Mountain, dar deasupra oraşului Boulder propriu-zis; de la fereastra mare a salonului se vedeau străzile şi uliţele oraşului întinse ca o gigantică tablă de joc. Pe suprafaţa exterioară a geamului respectiv fusese aplicată o substanţă de culoare argintie, prin care stăpânul putea să se uite afară, în care trecătorii nu vedeau, în schimb, decât o imagine reflectată. După presupunerea lui Nick, clădirea valora cam 450 până la 500 de mii de dolari... iar proprietarul şi familia lui dispăruseră în mod misterios.

În lunga lui călătorie de la Shoyo la Boulder, mai întâi singur, apoi alături de Tom Cullen şi de ceilalţi, trecuse prin zeci şi sute de orăşele şi oraşe, fără excepţie transformate în imense cavouri rău mirositoare. În mod normal, Boulder n-ar fi trebuit să constituie o excepţie... aşa cum era. Şi aici se găseau cadavre, da, cu miile, în legătură cu care trebuia făcut ceva înainte să se termine zilele fierbinţi şi uscate şi să înceapă ploile de toamnă, provocând descompuneri mai rapide şi eventual boli... dar numărul cadavrelor era insuficient. Nick se întrebă dacă mai remarcase cineva acest lucru, în afară de el şi de Stu Redman... Lauder, poate. Lauder observa aproape orice.

La fiecare casă sau clădire publică pe care le găseai înţesate de cadavre existau zece altele absolut pustii. La un moment dat, în timpul ultimului spasm al flagelului, majoritatea cetăţenilor din Boulder, bolnavi sau sănătoşi, plecaseră din oraş. De ce? Păi, de fapt nu avea importanţă şi probabil nu aveau să afle vreodată ce se petrecuse. Faptul extraordinar rămânea că Mother Abagail, nu se ştie cum, reuşise să-i călăuzească spre unicul orăşel din Statele Unite unde exista un număr infim de victime ale epidemiei. Chiar şi un agnostic ca el se vedea silit să se întrebe în cel mai serios mod cam de unde-şi lua ea informaţiile de felul acesta.

Nick îşi rezervase trei camere la parterul casei; încăperile erau frumoase, cu mobilă din pin noduros. Nici un îndemn din partea lui Ralph nu-l convinsese să-şi aleagă un spaţiu de locuit mai generos - deja se simţea un intrus, însă îi plăcea de ei... şi, până la călătoria din Shoyo şi până la Hemingford Home, încă nu-şi dăduse seama în ce măsură ducea dorul prezenţei altor oameni. Iar până în clipa de faţă nu ieşise din această pasă.

Iar el nu locuise, oricum, şi nici nu-şi dorea un loc mai frumos decât acesta. Avea intrarea lui separată, prin spate, şi-şi ţinea bicicleta cu zece viteze parcată sub cornişa joasă dinaintea uşii, unde stătea îngropată până la butuc în generaţii de frunze putrezite şi aromate de plop. Aici avea începutul unei biblioteci, un lucru pe care şi-l dorise din suflet şi nu reuşise să-l aibă în anii de pribegie. În zilele acelea fusese un cititor pasionat (acum, în schimb, nu avea decât rareori răgaz să poarte o lungă conversaţie cu un volum), iar unele dintre cărţile de pe rafturi - rămase goale, în cea mai mare parte - erau prieteni vechi, pe care pe vremuri le împrumuta de la biblioteci, în schimbul a doi cenţi pe zi; în ultimii câţiva ani nu petrecuse niciodată destul timp într-un oraş ca să poată obţine un permis obişnuit de cititor. Altele erau cărţi pe care încă nu le citise, cărţi spre care îl îndrumaseră cele luate cu împrumut şi citite. Chiar şi acum, pe lângă hârtia şi creioanele pe care le avea în faţă, lângă mâna dreaptă se afla Set This House on Fire de William Styron. În loc de semn de carte, pusese o bancnotă de zece dolari găsită pe stradă. Pe drumuri puteai găsi mulţi bani, suflaţi de vânt de-a lungul rigolelor; surprinzător şi amuzant, foarte mulţi oameni - nici el nu făcea excepţie - se aplecau încă şi-i culegeau de la pământ. Oare de ce? Cărţile erau acum gratis. Ideile erau gratis. Uneori acest gând îl înveselea. Alteori îl speria.

Foile pe care scria proveneau dintr-un caiet cu inele de prindere a hârtiilor, în care-şi rânduia toate, gândurile - caietul era pe jumătate jurnal, pe jumătate listă de cumpărături. Îşi descoperise o plăcere profundă în alcătuirea de liste; începuse să aibă bănuiala că unul dintre strămoşii lui fusese contabil. Din câte descoperise el, când avea o tulburare, cel mai bun leac era să alcătuiască o listă oarecare.

Se concentră din nou asupra foii albe de dinaintea lui, mâzgălindu-i un colţ.

I se părea că toate lucrurile din viaţa veche pe care şi le doreau sau de care aveau nevoie stăteau ascunse în uzina electrică East Boulder, aidoma unei comori prăfuite în fundul unui sipet întunecat. Oamenii care se adunaseră la Boulder erau urmăriţi de un sentiment neplăcut, pe care reuşeau cu greu să şi-l ascundă, ca nişte copii speriaţi, porniţi să cerceteze casa cu stafii, după ce s-a lăsat întunericul. În multe privinţe, Boulder era chiar un rânced oraş al fantomelor. Domnea sentimentul că şederea lor acolo era strict provizorie. Printre ei exista un tip, numit Impening, care la un moment dat locuise la Boulder şi făcuse parte din echipa de pază a uzinei IBM de pe Boulder-Longmont Diagonal. Ai fi zis că Impening era hotărât să stârnească nelinişte. Se învârtea peste tot şi le spunea oamenilor că în 1984 zăpada era la Boulder deja de cinci centimetri pe 14 septembrie şi că în noiembrie gerul era atât de mare, încât le îngheţau boaşele până şi statuilor. Nick dorea să pună foarte repede capăt acestui soi de discuţii. Ce contează că, dacă Impening ar fi făcut parte din cadrele armatei, ar fi fost trecut în rezervă pentru genul acesta de discuţii; logica unui asemenea gând, dacă exista, era găunoasă. Nu conta decât faptul că vorbele lui Impening nu aveau nici o greutate atât timp cât oamenii se puteau muta în nişte case în care luminile funcţionau şi aerotermele suflau aer fierbinte printr-o simplă apăsare de buton. Dacă asta nu se întâmpla până la primul îngheţ, Nick se temea că oamenii vor începe pur şi simplu s-o ia din loc, fără să le mai pese de toate întrunirile, aleşii şi ratificările din lume.

După cum credea Ralph, uzina electrică nu suferise stricăciuni prea mari, sau cel puţin defecţiunile vizibile nu erau esenţiale. Echipele care lucraseră aici opriseră o parte din utilaje; alte utilaje se opriseră singure. Două sau trei dintre turbinele principale explodaseră, poate din cauza unei mari creşteri de tensiune. Ralph susţinea că o parte din cablaje vor trebui să fie înlocuite, dar că o echipă de vreo doisprezece oameni, în frunte cu el şi cu Brad Kitchner, s-ar putea descurca. Era nevoie de o echipă de lucru cu mult mai mare ca să demonteze sârma de cupru topită şi arsă de pe generatoarele turbinelor ieşite din funcţiune, pentru ca apoi să le rebobineze. În depozitele de la Denver exista suficientă sârmă de cupru pentru această întreprindere; Ralph şi Brad făcuseră ei înşişi un drum acolo, săptămâna trecută, ca să se convingă. Dacă dispuneau de forţa de muncă necesară, considerau că pot să aprindă luminile din nou înainte de Labor Day.

- Şi după aia organizăm cea mai straşnică petrecere pe care a cunoscut-o vreodată oraşul ăsta, spusese Brad.

Lege şi Ordine. Un alt lucru care-l frământa. Oare va reuşi să-l convingă pe Stu Redman să se ocupe de asta? Nu avea să-i convină, dar Nick spera să-l poată convinge, totuşi... iar dacă presiunea se dovedea prea mare, putea să-l convingă şi pe Glen, prietenul lui Stu, să-i dea o mână de ajutor. Ceea ce-l deranja de fapt era amintirea, cu mult prea proaspătă şi dureroasă ca să zăbovească asupra ei, a scurtei şi teribilei perioade cât fusese temnicer la Shoyo. Vince şi Billy murind, Mike Childress ţopăind pe ceea ce primise de mâncare şi urlându-i jalnic şi sfidător: Greva foamei! Sunt în greva foamei, ţi-am zis!

Îl durea gândul că s-ar putea să aibă nevoie de judecătorii şi de închisori... poate chiar şi de un călău. Doamne, doar ei erau oamenii lui Mother Abagail, nu ai Omului Întunecat! Omul Întunecat însă, îşi zicea Nick, nu avea să-şi bată capul cu asemenea mărunţişuri, judecătorii şi închisori. Pedepsele lui erau probabil hotărâte în grabă, fără şovăială şi, cu siguranţă, grele. Nu avea nevoie de ameninţarea cu puşcăria, atât timp cât cadavrele atârnau pe stâlpii de telefoane de-a lungul lui 1-15, unde să le poată ciuguli păsările.

Nick spera ca majoritatea infracţiunilor să fie dintre cele neînsemnate. Câteva cazuri de beţie şi tulburarea liniştii se petrecuseră deja. Un copil, cu mult prea mic ca să conducă, se suise într-un camion mare, de tractare, şi se plimbase în sus şi-n jos pe Broadway, speriindu-i pe oameni şi făcându-i să fugă din calea lui. În cele din urmă, intrase într-o maşină de pâine oprită în drum şi se rănise la frunte - după părerea lui Nick, era un adevărat noroc că se alesese doar cu atât. Cei care-l văzuseră ştiau că era prea mic să se suie la volan, însă nimeni nu crezuse că ar avea autoritatea de a-l opri.

Autoritate. Organizare. Îşi notă cuvintele pe carnet şi le înconjură cu un cerc dublu. Faptul că erau oamenii lui Mother Abagail nu le conferea nici un fel de imunitate faţă de slăbiciuni, prostie sau companii de proastă calitate. Nick nu ştia dacă şi aceştia sunt sau nu copiii Domnului, însă în orice caz era sigur că, atunci când Moise coborâse de pe Munte, cei care nu se ocupau cu închinatul la viţelul de aur jucau barbut. Prin urmare, nu trebuia exclusă posibilitatea ca, după un joc de cărţi, să se işte o bătaie cu cuţite sau cineva să fie împuşcat, din pricina vreunei femei.