Glen nu-i răspunse prin cuvinte. Făcu un mic gest concludent, ca şi cum ar fi apăsat un trăgaci cu arătătorul mâinii drepte, apoi bău repede ultima rămăşiţă de vin din sticlă.

- Mda, zise Stu. Hai să vedem ce-i de făcut. Te ascult.

Glen îşi închise ochii. Lumina zilei scotea tot mai mult la iveală ridurile de pe obrajii şi fruntea lui.

- Prea bine. Uite ce este, Stu. În primul rând: să recreăm America. Mica Americă. Prin orice mijloace, permise şi nepermise. Organizarea şi forma de guvernământ sunt pe primul loc. Dacă începem acum, putem să concepem guvernarea aşa cum ne dorim noi. Dacă aşteptăm până ce se triplează populaţia, ne vom lovi de piedici grave. Să spunem că vom convoca o întrunire de acum într-o săptămână, adică pe 18 august. Toată lumea să fie prezentă. Înainte de întrunire va trebui să existe un Comitet de Organizare ad-hoc. Să spunem, format din şapte persoane. Tu, eu, Andros, Fran, Harold Lauder, poate, şi încă doi. Treaba comitetului va fi să alcătuiască o agendă pentru întrunirea din 18 august. Pot să-ţi spun încă de pe acum ce fel de lucruri trebuie să apară pe agenda respectivă.

- Dă-i drumul.

- Mai întâi, citirea şi aprobarea Declaraţiei pentru Independenţă, în al doilea rând, citirea şi aprobarea Constituţiei. În al treilea, citirea şi aprobarea Declaraţiei Drepturilor Omului. Aprobarea se va face prin vot exprimat prin viu grai.

- Doamne, Glen, dar suntem cu toţii americani...

- Uite, aici greşeşti tu, îi spuse Glen, deschizându-şi ochii înfundaţi în orbite şi injectaţi. Noi suntem o ceată de supravieţuitori care nu are cârmuire. Suntem o colecţie pestriţă, în care este reprezentată fiecare categorie de vârstă, religie, clasă şi rasă. Cârmuirea este o idee, Stu. Atât rămâne din ea, dacă înlături birocraţia şi toate celelalte prostii. Voi merge mai departe. Nu este decât ceva ce a rămas înrădăcinat, o potecă de-a memoriei croită prin creier. Noi trecem acum printr-un proces de regres al culturii sociale. Majoritatea acestor oameni mai cred încă în guvernarea prin reprezentare - în Republică -, în ceea ce ei denumesc "democraţie". Dar acest decalaj cultural nu dăinuie niciodată foarte mult. După o vreme vor începe să aibă reacţii viscerale: preşedintele e mort, Pentagonul de închiriat, nimeni nu dezbate nimic în Cameră şi în Senat, poate cu excepţia termitelor sau a gândacilor. Oamenii noştri de aici se vor pomeni în curând că vechea ordine s-a dus pe apa sâmbetei şi că ei pot restructura societatea cum doresc. Noi vrem - de fapt, trebuie - să acţionăm înainte ca ei să se trezească şi să facă vreun gest necugetat, îşi îndreptă degetul spre Stu.

- Dacă se ridică cineva în timpul întrunirii din 18 august şi propune ca Mother Abagail să primească puteri absolute, iar tu, eu şi cu Andros să fim numiţi în funcţia de consilieri ai ei, oamenii ar adopta hotărârea cu aclamaţii, total inconştienţi că tocmai au votat cea dintâi dictatură americană reală de la Huey Long încoace.

- Vai, nu pot să cred una ca asta. Printre noi există absolvenţi de colegii, avocaţi, activişti politici...

- Asta au fost, poate. Acum n-a mai rămas decât o adunătură de oameni obosiţi şi speriaţi, care n-au habar ce se va întâmpla cu ei. Unii ar putea să murmure, însă s-ar abţine de îndată ce le-ai promite că Mother Abagail şi consilierii ei vor renunţa la prerogativele lor peste şaizeci de zile. Nu, Stu, este foarte important ca, în primul rând, să adoptăm spiritul vechii societăţi. La asta mă refeream atunci când spuneam să recreăm America. Aşa trebuie să se petreacă lucrurile, atât timp cât ne aflăm sub ameninţarea directă a omului pe care-l numim Adversarul.

- Continuă.

- Foarte bine. Următorul punct al agendei va fi să alcătuim un guvern după modelul municipalităţilor din New England, adică în spiritul unei democraţii perfecte. Atât timp cât rămânem la dimensiuni relativ mici, sistemul va funcţiona perfect. Numai că în locul unui comitet de înalţi funcţionari municipali vom avea şapte... reprezentanţi, presupun. Reprezentanţi ai Zonei Libere. Ce părere ai?

- Mi se pare foarte bine.

- Sunt de aceeaşi părere. Şi vom avea grijă ca oamenii aleşi să fie tot cei care au făcut parte din comitetele ad-hoc. O să băgăm viteză în toată lumea şi vom trece la vot înainte să apuce unul sau altul să ţină cine ştie ce discursuri bombastice în favoarea amicilor lor. Putem vorbi cu nişte oameni care să ne propună şi apoi să ne susţină. În felul acesta, alegerile or să meargă trăsnet.

- Bine ticluit, spuse Stu plin de admiraţie.

- Păi sigur că da, îi răspunse Glen ursuz. Dacă vrei să scurtcircuitezi un proces democratic, sfătuieşte-te cu un sociolog.

- Şi după asta ce urmează?

- Următorul punct se va bucura de aprecierea generală. Prevederea respectivă va suna astfel: "Hotărâre: Mother Abagail va avea drept de veto asupra oricărei acţiuni propuse de Comitet."

- Isuse! Crezi că va fi de acord?

- Consider că da. În schimb, nu cred că-şi va exercita vreodată dreptul de veto, cel puţin eu nu reuşesc să-mi imaginez vreo situaţie în care să se întâmple asta. În momentul de faţă, aici nu poate fi instalat un sistem de guvernare eficient, fără ca în fruntea lui să nu fie ea. Mother Abagail este acel element care ne leagă pe toţi. Am avut cu toţii o experienţă paranormală ce gravitează în jurul ci. Iar ca este înconjurată... de un fel de aură. Când vorbesc despre ea, oamenii folosesc cam aceleaşi adjective: bună, amabilă, bătrână, înţeleaptă, inteligentă, pătrunzătoare. Au avut un vis care i-a înspăimântat de moarte şi un altul care i-a făcut să se simtă în siguranţă. Acum iubesc şi au încredere în sursa visului bun cu atât mai mult cu cât a existat şi un vis care i-a băgat în sperieţi. Dar noi putem să-i explicăm foarte clar că este conducătoarea noastră pur formal. Presupun că asta-şi doreşte şi ea. E bătrână, obosită...

Stu clătină din cap.

- O fi bătrână şi obosită, dar priveşte problema Omului Întunecat ca pe o cruciadă religioasă, Glcn. Şi nici nu este singura. Doar ştii asta.

- Vrei să spui că ar fi dispusă să ia taurul de coarne?

- Poate nici n-ar fi cel mai rău lucru, remarcă Stu. Dacă stai să te gândeşti, pe ea am visat-o noi, nu un Consiliu al Reprezentanţilor.

Glen clătină din cap.

- Nu, nu pot accepta ideea că suntem cu toţii nişte pioni într-un soi de joc postapocaliptic dintre bine şi rău, cu sau fără vise. Să fie-al naibii, mi se pare iraţional!

Stu ridică din umeri.

- Bine, hai să nu ne împotmolim în chestia asta. Ideea ta de a-i acorda dreptul de veto mi se pare foarte bună. De fapt, consider că nu merge suficient de departe. Ar trebui să-i dăm şi puterea de a propune, nu numai aceea de a dispune.

- Însă în nici un caz puteri absolute dinspre partea asta, sări Glen imediat.

- Sigur că nu, ideile ei va trebui să fie ratificate de Consiliul Reprezentanţilor, zise Stu, apoi adăugă cu şiretenie: dar s-ar putea să ne trezim că am devenit un soi de ştampilă a ei, în loc să se întâmple invers.

Între ei se lăsă o lungă tăcere. Glen îşi sprijinise fruntea în palmă. În cele din urmă, spuse:

- Mda, ai dreptate. Ea nu poate să rămână un simplu om de paie... trebuie să acceptăm cel puţin posibilitatea ca ea să aibă ideile ei proprii. Iar eu mă văd nevoit să pun deoparte globul meu de cristal neclar, texanule. Pentru că ea face parte dintre cei pe care noi ăştia, care ne îndeletnicim cu sociologia, îi numim manipulaţi'.

- Şi cine îi manipulează?

- Dumnezeu? Thor? Allah? Pee-wee Herman? Nu contează. Ce vreau să spun este că ideile ei nu vor decurge neapărat din nevoile acestei societăţi sau din cum se vor dovedi căpeteniile. Ea îşi pleacă urechea la o cu totul altă voce. Ca şi Ioana d'Arc. Tu m-ai ajutat să-mi dau seama că nu-i exclus să ne trezim pe cap cu o teocraţie.

- Teoc... cum?

- Adică să picăm în bigotism, îi explică Glen, fără să pară prea fericit de perspectivă. Când erai tu mic, Stu, ai visat vreodată c-ai putea să devii unul dintre cei şapte mari preoţi şi/sau preoţesc ale unei bătrâne negrese de o sută opt ani, din Nebraska, de felul ei?

Stu se holbă la el şi, într-un târziu, îi răspunse:

- N-a mai rămas nici un strop din vinul ăla?

- S-a dus tot.

- Fir-ar să fie.

- Mda, făcu Glen.

Se priviră în tăcere şi apoi, brusc, izbucniră amândoi în râs.

Era, fără îndoială, cea mai frumoasă casă în care locuise vreodată Mother Abagail şi, stând aici, în veranda închisă cu geamuri, îşi aduse aminte de un comis-voiajor care trecuse prin Hemingford prin 1936 sau '37. Nu întâlnise în viaţa ei un om mai bun de gură, în stare să farmece până şi păsările cerului cu vorba lui dulce. Îl întrebase pe tânărul acela, domnul Donald King pe numele lui, ce treabă avea cu Abby Freemantle, iar el îi răspunsese: "Stimată doamnă, eu mă ocup de confort. De confortul dumneavoastră, adică. Vă place să citiţi? Să urmăriţi programul la radio, poate? Sau să vă sprijiniţi picioarele ostenite pe un scăunel şi să ascultaţi pur şi simplu cum se rostogoleşte lumea pe pista de popice a universului?"

Recunoscuse că toate acestea îi făceau plăcere, nu şi că aparatul de radio Motorola fusese vândut în urmă cu o lună, ca să poată cumpăra nouăzeci de baloturi de fân.

- Ei bine, exact acestea sunt lucrurile pe care vi le pot eu vinde, îi spusese comis-voiajorul cel priceput la vorbă. Chiar dacă pe obiect scrie aspirator Electrolux, prevăzut cu toate accesoriile, el reprezintă, de fapt, timp liber. Este suficient să-l puneţi în priză, şi înaintea dumneavoastră se deschid nebănuite perspective de relaxare. Cât despre rate, ele vor fi aproape la fel de uşor de achitat pe cât va deveni mai lesne de îndeplinit munca dumneavoastră în gospodărie.

Se aflau atunci în momentele cele mai grele ale Crizei, când nu era în stare să facă rost nici măcar de câte douăzeci de cenţi pentru panglicile de legat părul pe care să le dea în dar nepoatelor ei, de ziua lor, cât despre Electroluxul ăla, nici vorbă nu putea fi. Dar ce dulce vorbea domnul Donald King din Peru, Indiana! Doamne! Nu-l mai revăzuse, dar numele nu i-l uitase, însă ar fi pus rămăşag că, până la urmă, reuşise să frângă inima unei doamne albe. Ea n-a avut propriul ei aspirator decât la sfârşitul războiului cu naziştii, când, pe neaşteptate, toată lumea părea să-şi poată permite orice şi până şi cei mai săraci şi prăpădiţi albi aveau câte un Mercury ascuns în şopronul din spate.

Dar în casa asta, despre care Nick îi spusese că se află în cartierul Mapleton Hill din Boulder (Mother Abagail ar fi băgat mâna în foc că doar foarte puţini negri locuiseră aici înainte de cumplita epidemie), se găseau toate aparatele de care auzise ea, ba încă şi altele pe deasupra. Două aspiratoare, dintre care unul numai pentru curăţenia de la etaj. Aparat pentru preluarea gunoiului. Cuptor cu microunde. Maşină de spălat şi de uscat rufe. Mai exista un alt aparat în bucătărie, pe dinafară arăta ca o cutie din oţel, dar Ralph Brentner, prietenul lui Nick, îi explicase că era o "maşină pentru lături", în care puteai să arunci cinci sute de kilograme de resturi şi să scoţi de acolo un mic bloc compact de gunoi solid. Şirul minunilor nu mai contenea.

Ba, dacă se gândea mai bine la asta, unele încetaseră totuşi.

Stând şi legănându-se în balansoar, pe verandă, ochii îi căzură din întâmplare pe o priză montată în perete. Probabil ca oamenii să poată asculta vara radioul sau chiar să se uite la meciurile de baseball la televizorul acela mic şi frumos. Nu exista un lucru mai banal decât plăcuţele acelea negre, cu orificii rotunde, pe care le găseai în orice punct al ţării. Exista una până şi în toaleta ei de la Hemingford. Nici nu băgai în seamă prizele astea... decât atunci când nu mai funcţionau. De-abia atunci îţi dădeai seama că o mare parte a vieţii unei persoane izvora chiar din ele. Tot acel timp liber, plăcerile pe care i le ridicase odinioară în slăvi Don King... proveneau din plăcuţele montate în perete. O dată ce li se luase puterea, nu-ţi mai rămânea decât să foloseşti toată aparatura aceea complicată, cuptorul cu microunde şi cel pentru gunoaie, doar ca să-ţi agăţi de ele pălăria şi haina.