Nick se bătu pe frunte cu un aer grav, apoi zâmbi.
Cele două femei se întoarseră la rufele lor, pe care acum le întindeau pe sârmă. Gina reveni la jucării, ţopăind sprinten într-un picior. Nick traversă curtea, urcă treptele verandei şi se aşeză nu departe de bătrâna care dormea. Îşi aruncă privirea peste lanul de porumb, întrebându-se ce avea să se aleagă din toate acestea.
Dar dacă vrei tu aşa, Nick, e-n regulă.
Au făcut ce-au făcut şi iată că devenise liderul lor şi nu putea pricepe în ruptul capului de ce. Era imposibil să primeşti ordine de la un surdomut, chestia asta suna ca un banc prost. Dick ar fi trebuit să fie şeful. Iar el, Nick, ar fi fost purtătorul de lance, al treilea din stânga, de neam prost, recunoscut doar de maică-sa. Dar de când îl întâlniseră pe Ralph Brentner, care-şi irosea vremea pe şosea cu camionul lui, fără să aibă vreo ţintă precisă, acesta începuse să se uite la Nick ori de câte ori zicea câte ceva, ca şi cum ar fi căutat o confirmare din partea lui. O aură de nostalgie începuse deja să se aştearnă asupra celor câteva zile de drum între Shoyo şi May, înainte să-l întâlnească pe Tom şi să înceapă răspunderile. Nu-i era greu să uite cât de singur fusese şi cum îl chinuia teama ca nu cumva visele rele ce-l bântuiau tot timpul să nu fie un semn că înnebuneşte. În schimb îşi amintea că atunci nu trebuia să se îngrijească de nimeni altcineva decât de el însuşi, un simplu purtător de lance, al treilea din stânga, un actor de duzină în această piesă teribilă.
Am ştiut de cum te-am văzut. Eşti chiar tu, Nick, aceia. Domnul a pus degetul Lui pe inima ta...
Nu, nu accept. Nu-l accept nici pe Dumnezeu, de altfel. Bătrâna n-are decât să se agaţe liniştită de Dumnezeul ei, Dumnezeu le e necesar femeilor în vârstă ca spălaturile intestinale sau punguţele cu ceai Lipton. El se va concentra rând pe rând asupra obstacolelor ce aveau să le iasă în cale, fără să se grăbească. Mai întâi trebuia să-i ducă la Boulder şi pe urmă mai vedea ce rămâne de făcut. Bătrâna spunea că Omul Întunecat era un bărbat în carne şi oase, nu un simplu simbol născut din teama lor, şi nici asta nu voia să creadă... deşi în inima lui ştia că este adevărat. În inima lui credea tot ceea ce auzise de la ea, şi era speriat. Nu dorea să fie liderul lor.
Eşti chiar tu, Nick, acela.
O mână îl atinse pe umăr. Sări în sus, apoi se uită în spate. Dacă bătrâna dormise cu adevărat, între timp se trezise. Îi zâmbea din balansoarul ei fără rezemătoare pentru mâini.
- Stăteam aici şi mă gândeam la marea criză, spuse ea. Ştii că tatăl meu a stăpânit odată tot pământul ăsta, kilometri întregi, în toate direcţiile? E purul adevăr. Pentru un negru, n-a fost deloc simplu. Iar eu cântam la chitară şi din voce la Grange Hall, în 1902. Acum multă vreme, Nick. Acum multă, multă vreme.
Nick făcu un semn din cap.
- Au fost nişte zile foarte bune, Nick - cele mai multe dintre ele, în orice caz. Dar nimic nu ţine o veşnicie. Doar dragostea lui Dumnezeu. Tata a murit, iar pământul a fost împărţit între fiii lui, o bucată primind-o şi primul meu soţ, adică şaizeci de acri, nu foarte mult. Casa asta a fost clădită chiar pe o parte din cei şaizeci de acri, ştii? Patru acri, asta-i tot ce-a mai rămas. O, acum aş putea să ridic din nou pretenţii asupra întregii suprafeţe, dar parcă n-ar mai fi acelaşi lucru, dintr-un anumit punct de vedere.
Nick o bătu uşor peste mâna uscăţivă, iar ea oftă din fundul inimii.
- Fraţii nu se înţeleg întotdeauna foarte bine între ei; ba aproape mereu se ceartă. Gândeşte-te numai la Cain şi Abel! Toţi voiau să fie şefi, nimeni nu dorea să pună osul la treabă! în 1931, ne-am trezit acasă cu hârtia de la bancă. De-abia atunci s-au gândit să tragă toţi în aceeaşi direcţie, dar era prea târziu. Până în 1945 se topise tot pământul, cu excepţia celor şaizeci de acri ai mei şi a încă patruzeci sau cincizeci, unde se află acum lotul familiei Goodell.
Gânditoare, se scotoci în buzunarul rochiei şi scoase o batistă, cu care se şterse încet la ochi.
- În cele din urmă, n-am mai rămas decât eu, fără un ban, fără nimic. În fiecare an, când era de plătit impozitul, îmi mai luau câte o bucăţică drept compensaţie, iar eu veneam aici şi mă uitam la părticica aceea care nu-mi mai aparţinea şi plângeam aşa cum plâng şi acum. Câte puţin în fiecare an, aşa s-a întâmplat. O palmă de ici, o palmă de colo. Am dat în arendă ce mai rămăsese, dar niciodată nu scoteam destul ca să acopăr suma pe care mi-o cereau ei pentru taxele lor afurisite. Apoi, când am împlinit o sută de ani, m-au scutit de taxe pe viaţă. Da, au renunţat după ce-au luat totul, în afară de peticul ăsta de aici. Mărinimos din partea lor, nu?
El îi strânse uşor mâna şi o privi în ochi.
- Vai, Nick, continuă Mother Abagail, am tăinuit în inima mea ură faţă de Domnul. Orice bărbat sau femeie care Îl iubeşte, Îl şi urăşte, pentru că El este un Dumnezeu necruţător, un Dumnezeu intolerant, El este Cel ce este, iar pe lumea asta El e în stare să răsplătească prin durere pe cei care-L slujesc, în timp ce răufăcătorii se plimbă în Cadillacuri. Chiar şi bucuria de a-L sluji este amară. Eu fac voia Lui, dar partea omenească din mine L-a blestemat, în inima mea. "Abby", îmi spune Domnul, "tu ai de împlinit o lucrare, peste multă vreme. Aşa că te voi lăsa să trăieşti şi să tot trăieşti, până ce ţi se amărăşte carnea pe oase. Te voi lăsa să-ţi vezi toţi copiii murind înaintea ta, iar tu vei călca mai departe pe pământ. Te voi lăsa să vezi ogorul părintelui tău luat bucată cu bucată. Iar la urmă, răsplata ta va fi că vei fi silită să te îndepărtezi, alături de nişte străini, de toate lucrurile pe care le iubeşti cel mai mult, şi vei muri într-o ţară străină, fără să fi apucat să-ţi termini lucrarea. Aceasta este voia Mea, Abby", îmi spune El, iar eu îi răspund: "Da, Doamne. Facă-se voia Ta", dar în inima mea îl blestem şi mă întreb: "De ce, de ce, de ce?" şi singurul răspuns cu care mă aleg este: "Unde ai fost când am făcut lumea?"
Valul amar al lacrimilor se revărsă acum din ea, scurgându-i-se pe obraji şi udându-i pieptul rochiei, iar Nick se minună că puteau să se adune atâtea lacrimi într-o femeie atât de bătrână, de-ai fi zis că-i o creangă uscată.
- Ajută-mă pe calea pe care o urmez, Nick, îl rugă ea. Eu nu vreau să fac decât ceea ce se cuvine făcut.
El îi strânse mâna cu putere. În spatele lor, Gina chicotea şi înălţa spre cer una dintre maşinile de jucărie, în care razele soarelui străluceau şi scânteiau.
Dick şi Ralph se întoarseră la amiază, cu Dick la volanul unui furgon Dodge nou şi Ralph conducând o maşină roşie pentru intervenţii speciale, cu plug în faţă şi o macara cu cârlig în partea din spate. Tom stătea lângă macara, făcând gesturi largi din mână. Traseră înaintea verandei, iar Dick coborî din furgon.
- În maşina specială există un CB nemaipomenit, îi spuse el lui Nick. Are patruzeci de canale. Din câte-mi dau seama, Ralph s-a îndrăgostit de el.
Nick zâmbi. Între timp se apropiaseră şi femeile şi se uitau la maşini. Abagail înregistră felul în care Ralph o conduse pe June până la camion, ca să-i arate echipamentul radio, bucurându-se de ceea ce vedea. Femeia era înzestrată cu o pereche de şolduri impresionante, iar între ele exista probabil o poartă de toată frumuseţea. Ar fi putut să aibă câţi plozi dorea.
- În concluzie, când plecăm? întrebă Ralph.
"De îndată ce mâncăm", scrise Nick. "Ai încercat CB-ul?"
- Mda, îi răspunse Ralph. L-am lăsat să meargă pe tot drumul de întoarcere. Paraziţi îngrozitori; există şi un buton pentru eliminarea lor, dar nu funcţionează prea bine, din câte se pare. Dar, să ştii, cred că am auzit totuşi ceva, cu toţi paraziţii ăia. Venind de foarte departe. Poate că nici nu erau voci. Dar am să-ţi spun adevărul, Nick, nu mi-a păsat prea mult de chestia asta. Cum nu-mi pasă nici de vise.
Între ei se aşternu tăcerea.
- Ei, sparse Olivia liniştea, am să pun ceva la fiert. Sper să nu se supere nimeni dacă mâncăm porc două zile la rând.
Nimeni nu se arătă deranjat. Până la ora 1 tot calabalâcul pentru camping - la care se adăugaseră balansoarul şi chitara lui Abagail - fusese aranjat în furgonetă şi porniră la drum, cu maşina specială în frunte, care să înlăture din calea lor tot ceea ce bloca şoseaua. Se îndreptară spre vest, pe US 30. Abagail stătea pe bancheta din faţă a furgonetei. Nu plângea. Stătea cu bastonul între genunchi. Se sfârşise vremea plânsului. Asta era voinţa Domnului, iar voinţa Lui avea sa se împlinească. Voinţa lui avea să se împlinească, dar ea se gândea la acel ochi roşu, deschizându-se în inima întunecată a nopţii, şi se temea.
CAPITOLUL 46
ERA spre sfârşitul zilei de 27 iulie. Îşi ridicaseră tabăra chiar în apropierea indicatorului - acum pe jumătate distrus de furtunile acelei veri - care anunţa că se aflau pe terenul iarmarocului Kunkle. Kunkle propriu-zis, oraşul Kunkle, Ohio, se afla la sud de ei. Din câte se vedea, acolo izbucnise un incendiu, care răsese de pe faţa pământului aproape toată localitatea. Stu era de părere că oraşul se aprinsese de la un trăsnet. Ca de obicei, Harold făcu din asta o întreagă discuţie. Dacă Stu Redman afirma, de exemplu, că o maşină de pompieri e de culoare roşie, Harold Lauder sărea imediat şi, pe baza faptelor şi cifrelor, demonstra că majoritatea maşinilor de pompieri, de la o vreme încoace, sunt verzi.
Fran oftă şi se întoarse pe partea cealaltă. Nu reuşea să doarmă. Se temea de vise.
La stânga, cele cinci motociclete ale lor stăteau aliniate, fiecare pe suportul ei, iar ţevile de eşapament şi ornamentaţiile sclipeau în lumina lunii. Ai fi zis că o bandă de Hell's Angels hotărâse să facă tabără chiar în locul acela. Asta nu înseamnă că Hell's Angel s-ar fi pretat să meargă pe nişte motociclete atât de gingaşe ca Honda şi Yamaha, se gândi ea. Ei călăreau pe "scroafe"... sau, nu cumva asta era o chestie cu care rămăsese de la vechile filme cu motociclişti turnate de American-International Pictures, pe care ea le văzuse la televizor? The Wild Angels. The Devil's Angels. Hell's Angels on Wheels.
Când era liceană, contempla imensele imagini ale motocicletelor de pe panourile publicitare din faţa cinematografelor în aer liber, la Wells Drive-In, la Sanford Drive-In, sau la South Portland Twin, unde dai banii şi, dacă ai noroc, te şi distrezi. Dar acum se sfârşise cu toate acestea, cinematografele erau la pământ, ca să nu mai vorbim despre Hell's Angels şi American-International Pictures.
Să treci asta în jurnalul tău, Frannie, îşi zise, răsucindu-se iarăşi în culcuş. Nu în seara asta. Acum avea de gând să doarmă, fără să-i mai pese dacă o să viseze sau nu.
La douăzeci de paşi de locul unde se afla, îi vedea pe ceilalţi, nemişcaţi în sacii lor de dormit, ca Hell's Angels după un chef cu bere, în filmul acela în care toţi se drogau, cu excepţia lui Peter Fonda şi Nancy Sinatra. Harold, Stu, Glen Bateman, Mark Braddock, Perion McCarthy. Ia o pilulă de Sominex şi dormi...
De fapt, înghiţiseră cu toţii câte o jumătate de pastilă de Veronal, nu Sominex. Fusese ideea lui Stu, când visul acela începuse să-i chinuie cu adevărat şi deveniseră cu toţii nervoşi şi insuportabili. Îl luase mai întâi pe Harold deoparte, înainte de a le vorbi şi celorlalţi despre ideea lui, pentru că, dacă voiai să-l flatezi pe Harold, cea mai bună metodă era să-i ceri părerea cu cea mai mare seriozitate; şi apoi, Harold ştia cu adevărat tot soiul de lucruri. Era foarte bine că ştia, dar pe de altă parte îţi lăsa o impresie cam stranie, ca şi cum alături de ei ar fi călătorit un zeu de mâna a cincea, atoateştiutor, dar instabil din punct de vedere emoţional şi din partea căruia te-ai fi putut aştepta la absolut orice. Harold luase cu sine o a doua armă în Albany, acolo unde îi întâlniseră pe Mark şi pe Perion, iar acum purta cele două pistoale pe şolduri, ca un Johnny Ringo de modă nouă. Fran nutrea o anumită afecţiune pentru Harold, dar începuse s-o şi sperie. Îşi punea serios problema dacă nu cumva băiatul avea s-o ia razna într-o noapte şi să înceapă să tragă la întâmplare cu revolverele lui. Se surprindea adesea gândindu-se la ziua în care-l găsise pe Harold în curtea din spatele casei lui, cu întreg sistemul de apărare emoţională distrus, doar în costum de baie, tăind gazonul şi bocind.
Îşi imagina cu uşurinţă cum îi vorbise Stu despre subiectul respectiv, foarte calm şi cu un aer aproape conspirativ: Harold, visele astea devin o problemă. Am o idee, dar nu ştiu foarte bine cum s-o duc la îndeplinire... un sedativ slab... dar trebuie neapărat să dozăm corect cantitatea. Dacă luăm prea mult, nu s-ar mai trezi nimeni în caz că apare vreun bucluc. Tu ce părere ai?
Harold fusese de părere să încerce cu o pastilă întreagă de Veronal, de găsit în orice farmacie, iar dacă reuşeau astfel să scape de vise, reduceau doza la trei sferturi şi apoi la jumătate. Stu obţinuse o părere similară şi de la Glen, şi experimentul fusese aplicat, în cele din urmă. La un sfert de pastilă, visele începuseră să apară iarăşi, prin urmare rămăseseră la doza de o jumătate de pastilă.
Era vorba de ceilalţi.
