- Nu există frunze de ceai pe fundul unei sticle de vin.

- Aşa-i, dar am aflat de la ea ce ai fost tu înainte. Te ocupai de sociologie. Studiul interacţiunii dintre grupuri. Prin urmare, te rog să faci nişte aprecieri de specialist.

- Pune-mi o cruce de argint în palmă, o, tu, cel ce vrei să te iniţiezi în ştiinţă.

- Las-o jos cu argintul, cheliosule. Mâine cobor cu tine la First National Bank din Boulder şi-ţi dau un milion de dolari. Ce zici de asta?

- Acum, discutând serios - ce anume vrei să ştii?

- Din câte-mi dau eu seama, aceleaşi lucruri pe care doreşte să le afle şi băiatul ăla mut, Andros. Ce se va întâmpla de acum înainte. Nu ştiu cum să mă exprim mai bine de atât.

- Se va forma o societate, îi răspunse Glen măsurat. Ce fel de societate? Este imposibil să spunem în momentul acesta. Acum există aici aproape patru sute de oameni. Apreciind după numărul celor care sosesc - în fiecare zi mai mulţi - presupun că la 1 septembrie vom fi cam o mie cinci sute. Patru mii cinci sute până la 1 octombrie şi poate opt mii până în noiembrie, când începe să ningă şi drumurile sunt blocate. Poţi să notezi asta, drept prezicerea numărul unu.

Spre amuzamentul lui Glen, Stu scoase cu adevărat un carnet de notiţe din buzunarul de la spate al jeanşilor lui şi notă repede cuvintele.

- Îmi vine greu să cred, îi mărturisi Stu. Şi noi am străbătut toată ţara şi nu am văzut mai mult de o sută de persoane în total.

- Da, dar de venit, vin, nu-i aşa?

- Da... câte-un pic, câte-un poc.

- Cum ai zis? îl întrebă Glen, râzând.

- Câte-un pic, câte-un poc. Aşa zicea maică-mea. Adică ai ceva împotriva felului de a vorbi al lu' mama?

- Ziua în care să-mi pierd respectul faţă de propria-mi piele în aşa hal încât să mă leg de mama unui texan nu va veni niciodată, Stuart.

- Ei, cert este că sosesc mereu. Ralph se află în legătură cu cinci sau şase grupuri chiar în momentul ăsta, împreună cu care vom ajunge la cinci sute chiar la sfârşitul săptămânii.

Glen zâmbi iarăşi.

- Mda, iar Mother Abagail stă lângă el în "postul de radio", dar nu vrea cu nici un preţ să vorbească pe CB. Zice că-i este teamă să nu fie electrocutată.

- Frannie o iubeşte pe bătrână, zise Stu. În parte pentru că se pricepe atât de bine să moşească, pe de altă parte... pur şi simplu o iubeşte. Ştii?

- Da. Aproape toată lumea are acelaşi sentiment faţă de ea.

- Opt mii de oameni până la iarnă, reveni Stu la subiect. Păi asta înseamnă ceva, domnule!

- Nu-i decât o socoteală aritmetică simplă. Să admitem că gripa a şters de pe faţa pământului nouăzeci şi nouă la sută din populaţie. Poate că n-a fost chiar atât de rău, dar hai să plecăm de la cifra asta, ca să avem o bază de discuţie. Dacă gripa a provocat un indice de mortalitate de nouăzeci şi nouă la sută, ar însemna că a ucis aproape două sute optsprezece milioane de oameni numai la noi în ţară. Se uită posomorât la figura şocată a lui Stu şi-i confirmă ştirea şi printr-un gest. Poate că n-a fost într-atât de rău, în orice caz cifra avansată este pe-aproape de adevăr. Naziştii nu par decât nişte bieţi copii nevinovaţi, prin comparaţie, este?

- Doamne Dumnezeule, îi răspunse Stu cu voce uscată.

- Dar chiar şi aşa mai rămân peste două milioane de persoane, o cincime din populaţia din Tokio dinainte de epidemie, o pătrime din populaţia dinainte de epidemie din New York. Şi asta doar la noi în ţară. Acum, după părerea mea, zece la sută din aceste două milioane nu au supravieţuit, probabil, perioadei de după epidemie. Oamenii ăştia au căzut pradă fenomenului pe care eu l-aş denumi postşoc. Oameni ca bietul Mark Braddock, care a murit din cauza apendicitei, dar au fost şi accidente, sinucideri şi, desigur, crime. Nu mai rămân decât un milion opt sute de mii. Dar mai presupunem că există şi un Adversar, nu-i aşa? Omul întunecat, care ne-a apărut în vise. La vest de nu se ştie unde. De cealaltă parte a munţilor există şapte state, pe care el le-ar putea considera de drept propriul lui teritoriu... dacă există cu adevărat.

- Din câte cred eu, există cu adevărat.

- Şi eu am acelaşi sentiment, spuse Glen. Dar oare îi domină el pe toţi oamenii de dincolo? Nu-mi vine să cred, după cum nici Mother Abagail nu se află automat la conducerea oamenilor din toate celelalte patruzeci şi unu de state continentale americane. Consider că, până în momentul de faţă, evenimentele s-au desfăşurat lent, dar de acum încolo lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Oamenii se adună. Când am discutat noi doi pentru prima oară subiectul acesta în New Hampshire, îmi imaginam că se vor coagula foarte multe societăţi de buzunar. În acel moment n-am ţinut cont de forţa de atracţie, practic irezistibilă, a celor două vise opuse, din cauză că nici nu aveam cunoştinţă de existenţa lor. Este vorba de un element nou, pe care nimeni nu I-ar fi putut prevedea.

- Adică vrei să spui că noi ne vom alege cu nouă sute de mii de oameni şi el tot cu atâţia?

- Nu. În primul rând, iarna ce vine va face şi ea victime. Şi aici, dar situaţia va fi cu mult mai grea pentru micile grupuri care nu vor ajunge aici înainte de căderea primei zăpezi. Îţi dai seama că deocamdată nu avem nici măcar un doctor în Free Zone? Personalul nostru medical constă dintr-un veterinar şi Mother Abagail însăşi, care a apucat să uite mai multă medicină populară valoroasă decât vom învăţa noi doi vreodată. Cu toate astea, cum le-ar sta să încerce să-ţi monteze o placă din oţel în scăfârlie, după ce ai căzut şi ţi-ai distrus ceafa, ei, ce părere ai? Stu începu să chicotească:

- Păi cel mai bine ar fi dacă bătrânul Rolf Danncmont şi-ar scoate Remingtonul lui şi mi-ar face de petrecanie.

- După părerea mea, întreaga populaţie americană nu se va ridica decât la un milion şase sute de mii până la primăvară - şi estimarea mi se pare oarecum generoasă. Dintre aceştia, vreau să sper că un milion vor veni la noi.

- Un milion de oameni, repetă Stu, îngrozit. Aruncă o privire spre întinsul oraş Boulder de la picioarele lor, pustiu în cea mai mare parte a lui, luminat acum de soarele ce începuse să se ridice peste marginea netedă a orizontului, în dreptul răsăritului. Nu pot să-mi imaginez chestia asta. Întreg oraşul ar începe să plesnească pe la cusături.

- Boulder nu i-ar putea cuprinde. Te doare mintea, dacă te plimbi pe străzile pustii din centru şi dinspre Table Mensa, dar pur şi simplu nu este posibil. Va trebui să înfiinţăm şi alte aşezări, jur-împrejurul nostru. Vom forma o singură comunitate uriaşă, iar tot restul ţării, la est de aici, va rămâne pustiu.

- Ce te face să crezi că majoritatea vor veni la noi?

- Un argument foarte neştiinţific, răspunse Glen, zburlindu-şi tunsura scurtă cu o mână. Îmi place să cred că majoritatea oamenilor sunt buni. Şi mai cred că cel ce conduce ostilităţile la vest de noi este rău cu adevărat. Dar mă încearcă o bănuială...

Se opri.

- Haide, spune mai departe.

- O voi face pentru că sunt beat. Dar rămâne între noi, Stuart.

- Perfect.

- Îmi dai cuvântul tău?

- Îţi dau cuvântul meu, îl asigură Stu.

- Sunt de părere că se va alege cu majoritatea tehnicienilor, spuse Glen în cele din urmă. Să nu mă întrebi de ce; este o simplă bănuială. Mă gândesc doar că tehnicienilor le place să muncească într-o atmosferă de disciplină strictă şi având ţeluri clare, în general vorbind. Le place ca trenurile să vină la timp. În schimb aici, la Boulder, este o confuzie în masă, fiecare făcând în felul lui cam ce-i trece prin minte... prin urmare, trebuie "să ne-adunăm căcatul", aşa cum s-ar fi exprimat studenţii mei, adică să ne organizăm. Pe când individul acela... pun pariu că trenurile lui merg după plan şi că toate sunt orânduite cum se cuvine. Tehnicienii sunt şi ei oameni, ca şi noi: se duc acolo unde este mai multă nevoie de ei. Mă bate gândul că Adversarul nostru doreşte cât mai mulţi dintre ei. Ce-i trebuie lui fermieri, mai degrabă pune mâna pe câţiva băieţi care ştiu să şteargă praful de pe silozurile alea cu rachete din Idaho şi pot să le pună în funcţiune. Idem tancuri, elicoptere şi poate şi un bombardier B-52 sau două, aşa, de distracţie. Mă îndoiesc că a ajuns până acolo - ca să fiu drept, sunt sigur că nu. Oricum, o vom afla. În clipa de faţă se străduieşte încă să repună în funcţiune curentul electric, să restabilească comunicaţiile... ba poate a fost obligat să recurgă la o epurare a celor slabi de înger. Roma n-a fost construită într-o singură zi, ceea ce probabil ştie şi el. Dispune de timp. Dar eu când văd cum apune soarele seara - nu vorbesc prostii, Stuart - mi se face frică. Nu mai am nevoie de coşmaruri ca să mă sperii. Este suficient să mă gândesc la ei, cei de pe cealaltă parte a Stâncoşilor, muncind ca un roi de albine.

- Ce-ar trebui să facem?

- Să-ţi dau o listă? zise Glen, zâmbind.

Stuart făcu un gest spre carnetul lui hărtănit. Pe coperta lui roz-aprins se vedeau siluetele a doi dansatori şi cuvintele BOOGIE DOWN!

- Păi sigur, îi răspunse.

- Glumeşti?

- Da' de unde! Tu singur ai spus-o, Glen, trebuie să începem să ne-adunăm rahatul de undeva. Şi eu simt la fel. Cu fiecare zi pierdută devine mai greu. Nu putem să stăm aici arzând gazul şi ascultând la CB. Ne putem trezi într-o bună dimineaţă cu penalul intrând în Boulder în fruntea unei coloane blindate, sprijinită de forţe aeriene.

- Nu trebuie să te aştepţi să se întâmple mâine, remarcă Glen.

- Nu. Oare în mai, anul viitor?

- Posibil, spuse Glen aproape în şoaptă. Da, foarte posibil.

- Şi ce crezi că se va întâmpla cu noi?