- Harold mi-a spus că are apendicită, tu ce zici? se interesă ea.
- Nu ştiu prea bine, răspunse Glen, speriat şi supărat. În orice caz, asta ar indica simptomele; are febră, abdomen umflat şi tare, dureros la atingere...
- Trebuie să-l ajutăm, repetă Perion, izbucnind în lacrimi.
Glen îi atinse pântecele şi Mark deschise larg ochii, până atunci pe jumătate acoperiţi de pleoape şi sticloşi. Ţipă. Glen îşi retrase mâna, de parcă ar fi atins o sobă fierbinte, apoi se uită pe rând la Stu şi la Harold, cuprins de o panică de-abia stăpânită.
- Voi doi ce părere aveţi, domnilor?
Lui Harold i se mişcau convulsiv muşchii de la gât, ca şi cum ceva i-ar fi rămas înţepenit acolo, sufocându-l. În cele din urmă reuşi să bolborosească:
- Să-i dăm nişte aspirină.
Perion, care până atunci îl privise printre lacrimi pe Mark, se răsuci şi-şi aţinti privirile asupra lui Harold.
- Aspirină? întrebă ea cu o mirare în care se ghicea furia. Aspirină? ţipă ea. Asta-i tot ce eşti în stare să propui cu fanfaronadă, cu gura aia mare a ta? Aspirină?
Harold îşi înfipse mâinile în buzunare şi se uită la ea ruşinat, acceptându-i reproşurile.
Stu interveni, extrem de calm:
- Dar Harold are dreptate, Perion. În momentul de faţă, aspirina este singurul medicament pe care i-l putem administra. Cât e ceasul?
- Nu ştiţi ce să-i faceţi! le aruncă ea în faţă. De ce nu recunoaşteţi?
- E 2.45, spuse Frannie.
- Şi dacă moare!
Peri îşi trase o buclă de păr castaniu închis de pe faţa ei umflată de atâta plâns.
- Lasă-i în pace, Peri, se auzi vocea surdă şi obosită a lui Mark, făcându-i pe toţi să tresară. Vor face tot ce pot. Dacă mă doare în continuare la fel de rău, oricum prefer să mor. Daţi-mi nişte aspirină. Orice.
- Aduc eu, se oferi Harold, dornic să facă un serviciu. Am nişte pilule în rucsac. Extra Strength Excedrin, adăugă el, ca şi cum ar fi sperat să audă vreo aprobare din partea lor, apoi fugi s-o aducă.
- Trebuie să-l ajutăm, zise Perion, vorbind din nou ca în transă.
Stu îi trase pe Glen şi pe Frannie deoparte.
- Aveţi idee ce-am putea face? îi întrebă el încet. Eu, unul, nu am, trebuie să vă mărturisesc. Ideea lui Harold cu aspirina e singura bună până acum. Degeaba s-a supărat.
- E şi ea speriată, încercă să explice Fran!
Glen oftă.
- Poate că răul vine de la stomac. O fi o indigestie. După ce dă afară, se linişteşte.
Frannie clătină din cap.
- Nu cred. O simplă indigestie nu provoacă o asemenea febră. Şi nici nu-ţi umflă stomacul în asemenea hal.
Ai fi zis că-i crescuse o tumoare, peste noapte. Doar acest gând era suficient ca să-i facă rău. Nu îşi aducea aminte s-o fi speriat ceva atât de rău (cu excepţia viselor acelea). Cum se exprimase Harold. Nu există doctor în casă. Mare adevăr. Teribil adevăr. Doamne, toate se prăbuşeau deodată în jurul ei. Cât de îngrozitor de singuri erau. Ca nişte acrobaţi care s-au aventurat să pornească pe sârmă, la mare înălţime, fără să aibă dedesubt o plasă de protecţie. Se uită pe rând la figurile încordate ale lui Glen şi Stu. Pe ambele se citea îngrijorarea, însă nici măcar umbra vreunei soluţii.
În spatele lor, Mark răcni iarăşi, iar Perion ţipă şi ea, ca şi cum ar fi chinuit-o aceleaşi dureri. Într-un fel, chiar aşa şi era, îi trecu lui Fran prin minte.
- Ce putem face? se întrebă Fran, disperată.
Se gândea la copil, iar întrebarea ce-şi croia obsesiv şi copleşitor drum spre mintea ei era următoarea: Şi dacă va fi nevoie de o cezariană? Şi dacă va fi nevoie de o cezariană? Şi dacă...
În spatele ei, Mark strigă iarăşi, ca un profet al spaimelor, iar ea simţi că-l urăşte.
Se uitară unul la celălalt, în întunericul şovăielnic.
Din jurnalul lui Fran Goldsmith
6 iulie 1990
După oarece discuţii, domnul Bateman s-a lăsat convins să meargă cu noi. A zis că după toate articolele publicate de el ("Folosesc o mulţime de cuvinte pompoase, ca să nu-şi dea seama nimeni cât de simpliste sunt de fapt") şi douăzeci de ani în care i-a plictisit de moarte pe elevii din SY-1 şi SY-2, ca să nu mai pomenească de Sociologia Comportamentului Deviaţionist în Sociologia Rurală, a ajuns la concluzia că nu-şi poate permite să refuze o asemenea ocazie.
Stu a dorit să afle despre ce ocazie era vorba.
- Mi se pare limpede ca lumina zilei, zice Harold în nesuferitul lui stil OBRAZNIC (uneori Harold poate să fie un dulce, dar la fel de bine reuşeşte să se poarte de-a dreptul ca un nesuferit, aşa ca astă-seară). Domnul Bateman...
- Te rog să-mi spui Glen, zice el, calm, deşi judecând după cum se holba Harold la el, ai fi zis că băiatul fusese acuzat că are o boală ruşinoasă.
- Glen, ca sociolog, continuă Harold, consideră că are ocazia să studieze formarea unei societăţi prin contact nemijlocit, cred. Doreşte să constate în ce mod faptele se aseamănă cu teoria.
Ei bine, ca să nu lungesc vorba, Glen (aşa am să-l numesc de acum înainte, de vreme ce aşa preferă el) a fost de acord, spunând că era vorba chiar despre asta, adăugând însă:
