Glen a zis că merge, iar Stu a adăugat:
- Intră şi tu, Fran. Aruncă o privire. Ca să-ţi satisfaci curiozitatea.
Aş fi vrut să-i zic că prefer să rămân afară, cu el, pentru că părea atât de încordat (şi pentru că, ştii, chiar nu-mi doream să intru), dar asta ar fi însemnat alte probleme cu Harold, aşa că am acceptat.
Dacă noi - adică Glen şi eu - am fi avut vreun dubiu faţă de relatarea lui Stu, încă de când am deschis uşa ne-am fi dat seama că am greşit. Ne-a întâmpinat duhoarea. Aceeaşi pe care o întâlneam în toate oraşele mai mari pe care le străbăteam, un miros de roşii stricate, vai, Doamne, iar m-a podidit plânsul, dar ţi se pare corect ca oamenii nu numai să moară, dar după aceea să şi pută ca nişte
Stai puţin
(mai târziu)
Uite, am tras a doua repriză de PLÂNS ZDRAVĂN a zilei. Oare ce s-a petrecut cu viteaza noastră Fran Goldsmith, care era în stare să mestece cuie şi să scuipe ţinte de tapiţer, ha-ha, după cum e vechea zicală? Gata, îţi promit că s-a terminat cu lacrimile pe seara asta.
Cert e că am intrat înăuntru, din curiozitate morbidă, presupun. Nu ştiu de ceilalţi, dar eu îmi doream să văd camera unde l-au ţinut prizonier pe Stu. Nu era doar mirosul, ci şi răcoarea de acolo, în comparaţie cu afară. Foarte mult granit şi marmură şi, probabil, o izolaţie absolut fantastică. Era ceva mai cald la ultimele două etaje, dar mai jos dădeai peste miros... şi frig... te simţeai ca-ntr-un mormânt. PFUI.
Pe urmă, era sinistru, ca într-o casă bântuită de fantome - noi trei mergeam aproape unul de celălalt, ca oile, şi mă bucuram că luasem arma cu mine, chiar dacă nu era decât o puşcă de 22. Ecoul paşilor ne însoţea ca şi cum după noi s-ar fi strecurat cineva, urmărindu-ne, ştii, iar eu am început să mă gândesc din nou la visul acela, în care rolul principal este jucat de bărbatul în rasă întunecată. Nu-i de mirare că Stu a refuzat să vină cu noi.
În cele din urmă am descoperit lifturile şi am urcat până la etajul al doilea. Nimic în afară de birouri... şi mai multe cadavre. Cel de-al treilea etaj era conceput ca un spital, dar toate uşile erau prevăzute cu uşi cu ecluze pneumatice (Harold şi Glen au căzut de acord că despre asta e vorba) şi geamuri speciale pentru urmărit ce se petrecea în camere. Aici existau o mulţime de cadavre, atât în saloane, cât şi pe culoare. Foarte puţine femei. Mă întreb dacă au încercat să le evacueze înainte de sfârşit? Există foarte multe lucruri pe care nu le vom şti niciodată. Dacă stai şi te gândeşti, de ce-am dori să le cunoaştem?
Oricum, la capătul sălii ce pornea din coridorul principal, unde se aflau lifturile, am descoperit o cameră cu uşa pneumatică deschisă. Înăuntru se afla un cadavru, dar acesta nu era unul dintre pacienţi (ei purtau haine albe specifice) şi cu siguranţă nu murise de gripă. Zăcea într-o băltoacă imensă de sânge uscat şi părea că ar fi vrut să se târască afară din cameră, înainte de a muri. Se mai vedea şi un scaun rupt, iar lucrurile erau în dezordine, ca şi cum s-ar fi dat o luptă.
Glen privi multă vreme în jur, apoi zise:
- Mai bine să nu-i vorbim lui Stu despre încăperea asta. Cred că aici el s-a aflat doar la un pas de moarte.
M-am uitat la trupul acela fără viaţă şi m-au trecut toţi fiorii.
- Ce vrei să zici?
Întrebarea lui Harold suna ca şi cum ar fi fost până şi el impresionat. A fost una dintre puţinele daţi când l-am auzit pe Harold vorbind normal, iar nu ca şi cum spusele lui urmau să fie difuzate pe un sistem de comunicare public.
- După părerea mea, domnul acesta venise ca să-l ucidă pe Stuart, spuse Glen, iar Stu a reuşit să-l înfrângă, într-un fel sau altul.
- Oare de ce? am întrebat eu. De ce-ar fi vrut să-l omoare pe Stu, dacă era imun? Nu are nici o raţiune!
Glen m-a privit speriat. Privirile lui erau aproape moarte, ca ale unui peşte.
- Asta nu mai contează, Fran, răspunse el. Raţiunea nu prea are de-a face cu locul acesta, după cum arată. Există o anumită mentalitate privind păstrarea secretului. Ei cred în asta cu sinceritatea şi fanatismul cu care membrii anumitor grupuri religioase cred în esenţa divină a lui Isus. Prin urmare, pentru unii oameni, necesitatea de a continua să păstreze secretul chiar şi după ce răul a fost produs are o importanţă absolută. Mă întreb acum câte persoane imune au pierit în Atlanta, în San Francisco şi la Topeka Viral Center înainte ca şi ei să moară de gripă, împiedicându-i să-şi continue măcelul. Ticălosul ăsta? Mă bucur că a murit. Nu-mi pare rău decât pentru Stu, care-şi va petrece probabil tot restul vieţii având coşmaruri legate de el.
Şi ştii ce-a făcut după aceea Glen Bateman? Omul ăsta drăguţ, care pictează tablouri oribile? S-a apropiat de cadavru şi i-a tras un şut în figură. Harold a scos un soi de geamăt, de parcă el primise lovitura. Apoi Glen s-a pregătit să mai lovească o dată.
- Nu! a intervenit Harold.
Dar Glen nu a ţinut cont, şi a izbit din nou. Apoi s-a întors cu spatele şi s-a şters la gură cu dosul palmei, dar cel puţin nu mai avea privirea aceea sinistră, de peşte mort.
- Hai să plecăm de aici, ne-a îndemnat. Stu a avut dreptate. Locul ăsta e un loc mort.
Am ieşit din clădire, iar Stu stătea cu spatele spre poarta de fier din zidul înalt ce înconjura tot locul, şi eu aş fi vrut să... vai, Frannie, mergi mai departe, dacă nu poţi să mărturiseşti jurnalului, atunci cui ai putea? Aş fi vrut să alerg la el, să-l sărut şi să-i spun că mă simt ruşinată, în numele nostru, al tuturor, pentru că nu l-am crezut. Ruşinată şi pentru că vorbeam tot timpul despre ororile prin care trecusem noi, cât bântuise flagelul, iar el nu spunea nimic, deşi e sigur că trăise mereu sub ameninţarea acelui bărbat.
Vai de mine, simt că mă îndrăgostesc nebuneşte de el, aş fi în stare să mă reped la el şi să-l strivesc în braţe, dacă n-ar fi Harold, şi aş risca orbeşte totul!
Totuşi (există întotdeauna un "totuşi", chiar dacă în clipa asta degetele mi-au amorţit atât de tare, încât aproape nu mă mai pot servi de ele), tot atunci Stu ne-a spus pentru prima oară că doreşte să mergem în Nebraska, ca să verifice veridicitatea visului. Pe faţa lui se citea îndârjire, dar şi un soi de stinghereală, poate la gândul că va mai trebui să suporte cine ştie ce aere de superioritate din partea lui Harold, dar acesta era prea turtit de "turul" instituţiei Stovington ca să opună mai mult decât o rezistenţă simbolică. Renunţă repede până şi la asta, atunci când Glen ne destăinui, altfel foarte reţinut, că o visase şi el pe bătrână, cu o noapte în urmă.
- Desigur, aş fi putut să fiu influenţat de faptul că Stu ne-a vorbit despre visul lui, completă el, roşu la faţă, altfel însă, similitudinile sunt cu adevărat remarcabile.
Harold profită, exprimându-şi părerea că sigur aşa se întâmplase, dar Stu îl opri:
- Stai puţin, Harold... am o idee.
Ideea lui era să luăm fiecare câte o foaie de hârtie şi să notăm pe ea tot ce ne aduceam aminte despre visele noastre din ultima săptămână, după care să le comparăm. Soluţia părea ştiinţifică, şi Harold a acceptat-o, după câteva proteste.
Singurul vis pe care l-am avut este cel pe care l-am relatat deja, şi nu-l voi repeta. Nu voi spune decât că l-am povestit, menţionând partea aceea cu tatăl meu, dar renunţând la episodul cu copilul şi nelipsitul umeraş pentru haine.
Am comparat notele noastre, iar rezultatele au fost de-a dreptul uimitoare.
Harold, Stu şi cu mine îl visaserăm, toţi trei, pe "Omul Întunecat", cum îi zic eu. Atât Stu cât şi eu îl vedeam ca pe un bărbat înveşmântat în haine de călugăr, din care nu i se ghiceau trăsăturile - figura lui rămânând întotdeauna în umbră. Harold scrisese că-l vedea în vis într-un intrând întunecat, poftindu-l acolo "ca un proxenet". Uneori putea să-i vadă picioarele şi strălucirea privirilor - "nişte ochi ca de nevăstuică" fiind expresia pe care o folosise.
Visele lui Stu şi Glen în care apare bătrâna sunt aproape identice. Punctele de similitudine sunt prea numeroase ca să le mai înşir (de fapt, este modul meu "literar" de a spune că scriu tot mai greu). Oricum, ei au căzut de acord că se află în Polk County, Nebraska, chiar dacă n-au reuşit să stabilească precis numele oraşului - Stu spune Hollingford Home, Glen, Hemingway Home. Deci, denumiri foarte apropiate. Amândoi sunt destul de convinşi că ar putea să găsească drumul într-acolo. (Ţine cont, jurnalule: după mine, corect este "Hemingford Home".)
Glen a spus următoarele:
- Mi se pare remarcabil. Din câte s-ar zice, trecem cu toţii printr-o adevărată experienţă psihică.
Bineînţeles, Harold a pufnit dispreţuitor, dar dacă e să-l judec după figură, căzuse pe gânduri. N-a fost de acord să ne-ndreptăm într-acolo decât în ideea că "undeva tot trebuie să mergem". Mâine de dimineaţă pornim. Sunt speriată, tulburată şi foarte fericită că părăsim Stovington, care este un adevărat loc al morţii. Iar pe bătrână o prefer oricând omului negru.
Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: "Hang loose" înseamnă să nu te enervezi. "Rad" şi "gnarly" sunt moduri de a exprima că un lucru este excelent. "No sweat" vrea să spună să nu-ţi faci griji. "To boogie down" înseamnă să te distrezi, iar o mulţime de persoane purtau tricouri pe care era imprimat textul SHIT HAPPENS, ceea ce era valabil... şi a rămas şi în prezent.
"I got grease", o expresie devenită uzuală (eu am auzit-o pentru prima oară chiar în anul ăsta, cu sensul că totul merge bine). "Digs", o veche expresie britanică, era pe cale să înlocuiască "pad" sau "crashpad", adică locuinţa proprie, chiar înainte să ne lovească Supergripa, era foarte la modă să zici "I dig your digs". O prostie, nu? Dar aşa era viaţa.
