Acum să fim cinstiţi! Propria ei căsuţă fusese mai bine pregătită ca să facă faţă morţii prizelor decât aceasta. Aici trebuia să-i aducă cineva apă, tocmai de la râul Bouldcr Creek şi trebuia s-o fierbi înainte s-o bei, pentru orice eventualitate. Acasă avea pompa ei proprie. Aici, a trebuit ca Nick şi Ralph să-i aducă cu camionul, nu se ştie de unde, o toaletă mobilă urâtă, din cele numite Port-O-San, pe care i-o montaseră în curtea din spate. Acasă la ea avusese privata ei. Ar fi schimbat la orice oră, fără să se gândească, maşina de spălat şi uscat Maytag pe copaia pentru rufe; oricum, îl pusese pe Nick să-i găsească alta, iar Brad Kitchner îi adusese de undeva o scândură de frecat şi o bucată de săpun de rufe din cel mai bun. Ei o considerau, probabil, o pacoste, care ţine morţiş să-şi spele cu mâna ei - în definitiv, era treaba ei -, dar ea ştia bine că evlavia şi curăţenia merg mână în mână, nu-şi dăduse niciodată rufele la spălat, de când se ştia ea, şi nu avea de gând să înceapă tocmai acum. Păţea mici accidente din când în când, după cum li se întâmplă tuturor bătrânilor, dar atât timp cât era în stare să spele cu mâinile ei, micile incidente nu interesau pe nimeni în afara ei.

Fără îndoială, aveau să pună din nou în funcţiune cantralele de curent electric. Era unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu i le dezvăluise în vis. Ştia destul de multe despre ce avea să se întâmple aici - unele din vise, altele prin propria ei judecată. Cele două lucruri se împleteau prea strâns ca să poată fi deosebite între ele.

Curând, toţi oamenii aceştia aveau să înceteze să mai fugă în toate părţile, ca nişte pui cu capul tăiat, adunându-se la un loc. Ea nu era sociolog, ca Glen Bateman (care o măsura întotdeauna aşa cum un agent de pariuri măsoară o bancnotă falsă de zece dolari), dar ea ştia că oamenii se adună întotdeauna, după o vreme. Blestemul şi binecuvântarea rasei omeneşti este tocmai că se arată prietenoasă. Păi, dacă şase oameni plutesc la vale pe Mississippi pe un acoperiş de biserică luat de inundaţii, o să-i vezi făcând o partidă de bingo de îndată ce acoperişul s-ar împotmoli într-un banc de nisip.

Mai întâi vor dori să alcătuiască o formă oarecare de guvernare, în centrul căreia să se afle ea. Ea nu putea permite aşa ceva, fără doar şi poate, oricât de mult şi-ar fi dorit; ar fi încălcat astfel voia Domnului. Ei erau cei care trebuia să se ocupe de toate lucrurile lumeşti. Vroiau să repună în funcţiune centrala electrică? Foarte bine. Primul lucru pe care avea ea de gând să-l facă era să încerce aparatul ăla pentru gunoaie. Să dea drumul la gaze, ca să nu le înţepenească fundurile în iarna ce venea. Trebuia să-i lase să ia hotărâri şi să facă planuri, foarte bine. Ea nu-şi vâra nasul în treburile acelea. Nu-i rămânea decât să insiste ca Nick să fie şi el implicat în treburile obştii şi poate că şi Ralph. Texanul părea băiat de treabă, ştia să-şi ţină gura atunci când simţea că nu-l mai ajută mintea. Probabil că şi-l vor dori printre ei pe grăsan, Harold; ea nu urmărea să-i împiedice, dar de plăcut nu-i plăcea de el. Harold îi transmitea o stare de nervozitate. Rânjea tot timpul, dar zâmbetul lui nu ajungea până în priviri. Era un om plăcut, găsea întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, dar ochii lui erau ca două bucăţi de cremene rece, ivindu-se din pământ.

După părerea ei, Harold avea un secret al lui. Un lucru puturos şi urât, învelit într-o cataplasmă împuţită, şi ascuns chiar în mijlocul inimii. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce era vorba; nu era pe voia Domnului ca ea să ştie, prin urmare secretul nu avea influenţă asupra planurilor Lui cu această comunitate. Totuşi, o tulbura că grăsanul va face parte din înaltele lor consilii... dar de zis nu avea de gând să zică nimic.

Lucrarea ei, gândi împăcată cu sine, legănându-se în balansoar, participarea în consiliile şi la sfaturile lor avea să se limiteze la cele ce-l priveau pe Omul Întunecat.

Acela nu avea nume, deşi îi făcea plăcere să-şi spună Flagg... cel puţin pentru moment. De cealaltă parte a munţilor, întreprinderea lui era pe cale de a fi pusă pe roate. Nu-i cunoştea planurile; rămâneau la fel de ascunse privirilor ei ca secretele ce zăceau în inima grăsanului de Harold. Dar ca nu avea nevoie să cunoască amănunte. Scopul lui era limpede şi simplu, anume acela de a-i distruge pe toţi.

Modul în care-l înţelegea femeia era surprinzător de sofisticat. Oamenii care fuseseră atraşi către Free Zone veneau s-o viziteze aici, iar ea îi primea pe toţi, deşi uneori o oboseau... iar ei ţineau morţiş să-i explice că o visaseră pe ca şi pe el. Erau speriaţi de moarte din cauza lui, iar ea accepta spusele lor, îi potolea şi-i consola cât se pricepea mai bine, dar în sinea ei se gândea că majoritatea nu I-ar recunoaşte pe Flagg ăsta dacă l-ar întâlni pe stradă, decât dacă el dorea să fie remarcat. Nu era exclus să-l simtă - sub forma unui fior rece, de felul celui pe care-l simţi când îţi trece o gâscă peste mormânt, a unui val cald, ca un acces de febră, sau a unei dureri ascuţite, sfredelitoare, în urechi sau în tâmple. Dar oamenii aceştia greşeau crezând că avea două capete sau şase ochi, sau coarne mari şi ascuţite, crescând de la tâmple. Probabil nu se deosebea aproape prin nimic de lăptar sau de poştaş.

Din câte ghicea ea, în spatele răului conştient exista o obscuritate inconştientă. Aceasta era trăsătura distinctivă a vlăstarelor de întuneric ale pământului: nu erau în stare să facă ceva, ci doar să strice. Dumnezeu Atotputernicul îl crease pe ora după chipul şi asemănarea Lui, ceea ce însemna că fiecare bărbat sau femeie care trudeau sub lumina Domnului era un creator de un fel oarecare, o persoană dornică să pună mâna şi să dea lumii o formă raţională. Omul Întunecat nu dorea - şi nu era capabil - decât să strice forme. Anticrist? La fel de bine ai fi putut spune anti-creaţie.

Nu era de mirare că avea adepţii lui; nimic nou în asta. Era un mincinos, iar taică-său, Tatăl Minciunilor. Acestora, el avea să le apară ca un imens semn de neon, înălţându-se spre cer, orbindu-i cu nebunia jocurilor de artificii. Nu aveau să fie în stare să bage de seamă - ei, discipolii distrugerii - că, aidoma unui panou de neon, nu reuşea decât să repete mereu şi mereu aceleaşi formule simple. Nu aveau să fie în stare să-şi dea seama că, dacă dai drumul gazului ce umple reţeaua complexă de tuburi, cu ajutorul căreia era realizat şirul de formule simple, el avea să se risipească tăcut, nelăsând în urma lui absolut nimic, nici măcar o urmă de miros.

Unii aveau să tragă concluzia logică după o vreme - anume că în împărăţia lui nu va domni niciodată pacea. Santinelele şi sârma ghimpată de la graniţele ţării lui nu vor avea doar rolul de a-i ţine departe pe invadatori, ci şi de a-i împiedica să plece pe prozeliţi.

Avea el oare să învingă?

Nu putea să fie sigură că nu. Mai ştia că el trebuie să fie la fel de conştient de existenţa ei pe cât ea de a lui şi că nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere decât să vadă trupul său negru şi chircit înălţat sus, pe o cruce făcută din stâlpi de telefon, ciupită de ciori. Era conştientă că doar câţiva în afara ei visaseră despre crucificări. Cei care visaseră îi spuseseră şi ei, nimănui altcuiva, din câte îşi putea da seama. Dar nimic din toate acestea nu dădea un răspuns la întrebarea:

Oare avea să învingă?

Nici asta nu-i era dat să ştie. Dumnezeu lucra discret şi pe căile care-l făceau Lui plăcere. Fusese voia Lui ca Fiii lui Israel să geamă şi să se istovească sub jugul egiptean timp de mai multe generaţii. Fusese voia Lui să-l trimită pe Iosif în sclavie, după ce straiul lui multicolor îi fusese smuls cu de-a sila. Fusese voia Lui ca asupra nefericitului Iov să se abată o sută de nenorociri şi a fost voia Lui să lase ca singurul Lui Fiu să fie ridicat pe Cruce, cu o glumă proastă scrisă deasupra capului Său.

Dumnezeu era un jucător - dacă ar fi fost un muritor de rând, l-ai fi văzut mereu aplecat asupra tablei de dame, în faţa magazinului universal Pop Mann's din Hemingford Home, jucând cu roşul împotriva negrului, cu albul împotriva negrului. Se gândi că, pentru El, jocul acesta era mai important decât orice altceva. La timpul potrivit, El avea să câştige. Dar asta nu avea să se întâmple neapărat în anul acesta, poate nici într-o mie de ani... şi ea nu avea de gând să supraestimeze dibăcia sau capacitatea de a amăgi a Omului Întunecat. Dacă el era un nor de neon, atunci ea avea să fie minuscula particulă de praf în jurul căreia se adună un nor mare de ploaie deasupra pământului uscat. Doar un simplu soldat - e adevărat, cu mult peste vârsta la care ar fi trebuit să fie lăsat la vatră! - în slujba Domnului.

- Facă-se voia Ta, spuse ea cu voce tare, vârându-şi mâna în buzunarul şorţului după pachetul de alune Planters. Ultimul ei medic, doctorul Staunton, o sfătuise să se ţină departe de mâncarea sărată, dar ce ştia el? Ea le supravieţuise ambilor medici care-şi închipuiseră că-i dau cele mai bune sfaturi de sănătate începând cu cea dc-a optzeci şi patra aniversare a ei, prin urmare avea să mănânce câteva alune, dacă aşa avea chef. O răneau teribil la gingii, dar, Doamne, ce gust minunat!

Pe când se muncea să le morfolească, pe poteca din faţa casei apăru Ralph Brentner, cu pana înfiptă vitejeşte la pălărie. Când bătu la uşa verandei, îşi scoase şi pălăria din cap.

- Nu dormi, Mother?

- Nu, îi răspunse ea, cu gura plină de alune. Intră, Ralph, alunele nu le mestec, ci le strâng între gingii până le omor.

Ralph râse şi intră.

- Sunt nişte oameni la poartă care ar dori să te salute, dacă nu eşti prea obosită. N-au sosit decât de-abia acum vreo oră. O echipă destul de bună, aş zice. Băiatul care-i conduce e unul din ăia cu părul lung, dar altfel pare la locul lui. Underwood îi zice.

- Foarte bine, Ralph, adu-i aici.

- Imediat, spuse Ralph, pregătindu-se să plece.

- Unde-i Nick? îl întrebă bătrâna. Nu l-am văzut nici azi, nici ieri. Nu-i mai pasă de noi, ăştia, care stăm pe acasă?

- S-a dus până la baraj. El şi cu electricianul acela, Brad Kitchner, au vrut să vadă în ce stare se află centrala electrică. Se frecă la nas. M-am dus şi eu, azi-dimineaţă. Mi-am zis că atâţia şefi or avea nevoie şi de un om de rând, căruia să-i dea ordine.

Mother Abagail chicoti. Ralph îi plăcea cu adevărat. Era un om simplu, dar isteţ. Părea înzestrat cu un simţ tehnic special. Nu o surprindea câtuşi de puţin că el fusese cel ce pusese în funcţiune ceea ce acum toată lumea numea Radioul Zonei Libere. Era genul de om care nu se temea să încerce să-ţi lipească bateria de tractor cu o răşină, atunci când a început să se fisureze, iar dacă răşina îşi făcea cu adevărat treaba, să te ţii, îşi scotea pălăria lui diformă, se scărpina pe ţeasta aproape pleşuvă şi rânjea cu gura până la urechi, de parcă ar fi fost un puşti de unsprezece ani cu temele de şcoală pregătite, cu undiţa în mână, gata să plece la pescuit. Era acel gen de om foarte potrivit să-l ai în preajmă atunci când lucrurile nu merg chiar strălucit şi care, nu se ştie cum, ajungea să trăiască din ajutor social când vremurile erau prospere pentru toţi ceilalţi. Era în stare să-ţi monteze ventilul potrivit la pompa de bicicletă atunci când nu reuşeai s-o fixezi de un cauciuc mai mare decât cel al bicicletei tale şi se prindea ce anume provoacă bâzâitul acela ciudat la aragazul tău aruncând o simplă privire, în schimb atunci când era obligat să aibă de-a face cu ceasul de pontaj al unei firme, începea să întârzie dimineaţa şi să plece prea devreme seara, trezindu-se concediat în scurt timp. Ştia cum să amestece gunoiul de porc, ca să facă un îngrăşământ de porumb valabil, şi se mai pricepea să pună castraveţi la murat, în schimb nu va fi niciodată în stare să priceapă un contract de închiriere a unei maşini sau cum de reuşeau mereu şmecherii să-l tragă în piept. Un formular de cerere de serviciu completat de Ralph Brentner arăta de parcă ar fi trecut printr-un mixer Hamilton-Beach... plin de greşeli de ortografie, îndoit pe la colţuri, presărat cu picături de cerneală şi urme de grăsime lăsate de degete. Lista serviciilor pe unde mai trecuse arăta ca foaia de bord a unui vapor care făcuse înconjurul lumii. Dar atunci când ţesătura lumii începuse să se sfâşie, tocmai oamenilor de felul lui Ralph Brentner nu le era frică să spună: "Ia să lipim noi aici cu puţină răşină şi să vedem dacă ţine." Şi, de cele mai multe ori, chiar ţinea.

- Eşti un tip de toată isprava, Ralph, ştii? Chiar că eşti.

- Să ştii că şi tu eşti, Mother. Adică nu eşti un tip, înţelegi tu ce vreau să spun. În orice caz, Redman a trecut pe acolo în timp ce lucram. Voia să stea de vorbă cu Nick despre nu ştiu ce fel de comitet.

- Şi Nick ce a zis?

- Păi, a scris vreo două pagini. Iar dacă Mother Abagail va fi de acord, atunci nici eu n-o să am nimic împotrivă. Nu-i corect?

- Păi ce fel de cuvânt ar avea de spus o femeie bătrână ca mine despre astfel de lucruri?

- Foarte important, răspunse Ralph pe un tot extrem de serios, aproape şocat. Tu eşti motivul pentru care ne aflăm aici. Cred că vom proceda aşa cum vei vrea tu.

- Ceea ce vreau eu este să trăiesc mai departe în libertate, ca orice american. Vreau să pot să-mi spun cuvântul atunci când consider potrivit. Ca orice american.

- Ei bine, vei avea toate acestea.

- Şi ceilalţi gândesc la fel, Ralph?

- Poţi să fii sigură.

- Atunci e-n regulă. Se legănă senină în scaunul ei. A sosit vremea să ne punem în mişcare. Oamenii cam stau de pomană. Cei mai mulţi aşteaptă să le spună careva ce să facă, ce să dreagă.

- Atunci pot să-i dau bătaie?

- Cu ce anume?

- Păi, Nick şi cu Stu mi-au zis să caut o maşină de imprimat şi poate s-o şi pun în funcţiune, dacă-mi pun ei la dispoziţie nişte curent electric. Eu le-am răspuns că n-am nevoie de electricitate, nu trebuie decât să mă duc la liceu şi să-mi aleg cel mai mare mimeograf acţionat manual de acolo. Au nevoie de nişte manifeste. Clătină din cap. Şi încă ce nevoie! De şapte sute de bucăţi. Iar noi nu suntem aici decât vreo patru sute şi ceva.

- Şi încă nouăsprezece la poartă, care probabil fac insolaţie, în timp ce noi stăm aici şi trăncănim. Te rog să-i aduci înăuntru.

- Imediat îi aduc.

- Ralph, ştii ceva? îl opri bătrâna.

Bărbatul se opri în uşă.

- Tipăreşte o mie, îl îndemnă ea.

Păşiră unul câte unul prin poarta deschisă de Ralph, iar ea îşi simţi păcatul, cel pe care îl considera mama tuturor celorlalte păcate. Tatăl păcatului era furtul; esenţa fiecăreia din cele Zece Porunci era "Să nu furi." Crima era furtul unei vieţi, adulterul furtul unei soţii, lăcomia furtul secret, furişat, care avea loc în fundul inimii. Blasfemia era furtul numelui lui Dumnezeu, târât din Casa Domnului şi trimis să bată trotuarele, ca o curvă ţanţoşă. Hoaţă nu fusese în viaţa ei; poate doar câte o mică găinărie comisese din când în când, în cel mai rău caz.

Mama păcatului era mândria.

Mândria era partea femeiască a lui Satan în rasa omenească, oul tăcut al păcatului, care se dovedea întotdeauna fertil. Mândria îl împiedicase pe Moise să intre în Canaan, unde strugurii erau atât de mari, încât trebuia ca oamenii să care ciorchinii pe pârghie''.

Cine a scos apă din piatră seacă, când am fost însetaţi? I-au întrebat Fiii Israelului, iar Moise le răspunsese: Eu am scos.