Frannie îşi primea doza de medicament în fiecare seară, dar n-o înghiţea. Nu ştia dacă Veronalul i-ar fi făcut sau nu rău copilului, dar nu era dispusă să-şi asume vreun risc. Se spune că până şi aspirina ar putea rupe lanţul de cromozomi. Prin urmare, ea continua să sufere visele - da, să le sufere, acesta era cuvântul corect. Un vis rămânea predominant; dacă celelalte păreau diferite la început, mai curând sau mai târziu se contopeau cu acesta. Se afla la ea acasă, în Ogunquit, iar Omul Întunecat o urmărea. Străbătea coridoare pline de umbre, urcând şi coborând, trecea prin salonul mamei ei, unde ceasul continua să măsoare anotimp după anotimp, într-un veac sterp... Era conştientă că ar fi putut să scape de el, dacă n-ar fi fost silită să poarte trupul. Era trupul tatălui ei, înfăşurat într-un cearşaf, iar dacă I-ar fi lăsat la pământ, Omul întunecat i-ar fi făcut ceva foarte rău, I-ar fi pângărit în chip infernal. Ea fugea cât putea, ştiind că el se află tot mai aproape; în cele din urmă, îi simţea atingerea mâinii pe umăr, mâna lui fierbinte şi scârboasă. Atunci îşi pierdea toată energia şi i se muiau oasele, corpul învăluit al tatălui ei îi aluneca din braţe şi se întorcea, pregătită să spună: Ia-l, fă ce vrei, nu-mi pasă, numai lasă-mă şi nu mă mai urmări.
Iată-l, îmbrăcat într-un strai oarecare, asemănător unei rase călugăreşti cu glugă, prin care nu i se vedea nimic din trăsături, cu excepţia zâmbetului său imens şi fericit. Iar într-o mână ţinea un umeraş de haine strâmb şi îndoit. În clipa aceea se simţea lovită de teroare ca de un pumn înmănuşat şi se lupta să scape din somn"cu pielea udă de transpiraţie, cu inima zbătându-i-se în piept şi dorindu-şi să nu mai adoarmă niciodată.
Pentru că el nu dorea cadavrul tatălui ei, ci copilul viu din pântecele său.
Se răsuci din nou. Dacă tot nu adoarme, mai bine să-şi scoată jurnalul şi să scrie. Începuse să ţină un jurnal din data de 5 iulie, într-un fel, îl scria pentru copil. Era vorba de un act de credinţă - credinţa că acest copil va trăi. Dorea ca el să ştie cum a fost înainte. Cum se abătuse flagelul asupra unei localităţi numite Ogunquit, cum ea şi cu Harold scăpaseră şi ce se întâmplase cu ei. Dorea ca acest copil să ştie cum se petrecuseră lucrurile.
Putea să scrie la lumina lunii, şi două sau trei pagini de jurnal îi aduceau întotdeauna somnul. Ceea ce, îşi spunea, nu-i un semn prea bun în ceea ce priveşte talentul ei literar. Cu toate acestea, oferea astfel somnului încă o şansă.
Închise ochii, continuând să se gândească la Harold.
Situaţia s-ar fi putut detensiona o dată cu sosirea lui Mark şi a lui Perion, dacă între cei doi n-ar fi existat deja o legătură. Perion avea treizeci şi trei de ani, cu unsprezece mai mult decât Mark, dar în lumea aceasta asemenea amănunte nu prea aveau vreo importanţă. Se găsiseră unul pe celălalt, se îngrijiseră unul pe celălalt şi erau bucuroşi că erau împreună. Perion îi mărturisise lui Frannie că aveau de gând să facă un copil. Slavă Domnului că luam pastile şi nu aveam montat un sterilet, îi zisese Peri. Cum aş mai fi reuşit să-l extrag de acolo?
Frannie fusese la un pas să-i mărturisească şi ea despre copilul din pântecele ei (sarcina ei parcursese de acum peste o treime din drum), dar ceva anume o reţinuse. Se temu că ar putea transforma o situaţie proastă într-una şi mai proastă.
Prin urmare, grupul lor cuprindea acum şase persoane, în loc de patru (Glen refuza cu tărie să încerce să conducă singur o motocicletă, mergând întotdeauna în spatele lui Stu sau al lui Harold), dar situaţia nu se schimbase prin apariţia încă unei femei.
Dar tu, Frannie? Tu ce anume îţi doreşti?
Dacă trebuie să-şi ducă existenţa într-o lume ca aceasta, gândea ea, cu un ceas biologic pornit înlăuntrul ei şi care avea să se declanşeze peste şase luni de zile, şi-ar fi dorit de bărbat o persoană ca Stu Redman - nu, de fapt nu cineva ca el. Îl vroia pe el. Iată, reuşise să exprime adevărul cât se poate de limpede.
O dată cu dispariţia civilizaţiei, de pe scena societăţii omeneşti dispăruseră toate jucărelele cromate şi celelalte nimicuri. Glen Bateman purta adesea discuţii pe această temă, ceea ce părea să-i facă o nemăsurată plăcere lui Harold.
Mişcarea de eliberare a femeii, stabili Frannie (socotind că dacă tot se pornise să spună adevăruri, cel mai bine era să meargă până la capăt), nu era nici mai mult nici mai puţin decât o excrescenţă a societăţii tehnologice. Femeile erau dependente de trupurile lor mai plăpânde. Ele erau mai mici. Şi mai slabe, în general. Un bărbat nu poate să nască, în schimb o femeia, da - asta ştie până şi un copii de patru ani. Iar o femeie însărcinată este o fiinţă vulnerabilă. Civilizaţia pusese la dispoziţia ambelor sexe o umbrelă de normalitate, sub care să se poată adăposti. Eliberare - cuvântul acesta spunea totul. Înaintea apariţiei civilizaţiei, cu sistemul ei grijuliu şi milostiv de protecţie, femeile fuseseră adevărate sclave. Nu trebuie să ne facem iluzii deşarte; erau nişte biete sclave şi nimic mai mult, gândi Fran. Apoi s-au sfârşit zilele cele rele. Iar Crezul Femeilor, care ar fi trebuit să stea atârnat în toate birourile revistei Ms., preferabil în piuneze, ar fi fost acesta: Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru căile ferate. Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru că aţi inventat automobilul şi aţi ucis pieile roşii, care considerau potrivit să ţină încă o vreme cu dinţii de America, de vreme ce ei au fost primii aici. Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru spitale, poliţie şi şcoli. Acum aş vrea să votez, vă rog, şi să am dreptul să stabilesc ce am de făcut şi să-mi croiesc propriul destin. Am fost odată sclavă, dar lucrul acesta s-a demodat între timp. Zilele sclaviei mele au ajuns la capăt; nu mai am de ce să fiu sclavă, tot aşa cum nu mai trebuie să traversez Oceanul Atlantic într-o măruntă navă cu pânze. Avioanele cu reacţie sunt mai sigure şi mai rapide decât navele cu pânze, iar libertatea este mai logică decât sclavia. Mie nu mi-e frică să zbor. Vă mulţumesc, Bărbaţi.
Şi ce anume mai rămânea de zis? Nimic. Bădăranii puteau să mormăie ceva legat de punerea pe foc a sutienelor, reacţionarii puteau să joace mici jocuri intelectuale, dar adevărul avea tot atâta forţă cât un zâmbet. Acum toate acestea se schimbaseră, în doar câteva săptămâni - iar cât de departe mersese această schimbare doar timpul urma să arate. Stând singură în noapte, ştia câtă nevoie are de un bărbat. O, Doamne, avea mare nevoie de un bărbat.
Nu era vorba doar de siguranţa ei şi a copilului. Stu o atrăgea, cu atât mai mult cu cât avea o experienţă cu Jess Rider. Stu era un om potolit şi eficient şi, mai presus de orice, nu era ceea ce tatăl ei ar fi numit "douăzeci de kile de rahat într-o pungă de zece kile".
Şi el la rândul lui se simţea atras de ea. Fran ştia asta perfect de bine, o ştiuse încă de pe 4 iulie, când dejunaseră împreună în restaurantul acela pustiu. Pentru o clipă - şi numai pentru o clipă - privirile lor se întâlniseră şi atunci se ridicase un val de căldură, ca o forţă uriaşă, din cele care dau peste cap acele tuturor indicatoarelor. Presupunea că şi Stuart simţea cum stau lucrurile, dar aştepta un semnal din partea ei, pentru ca el să ia o hotărâre atunci când va crede ea de cuviinţă. El o găsise cu Harold, prin urmare era un soi de posesiune a lui Harold. Idee stupidă, de macho, dar se temea că lumea aceasta, cel puţin pentru o vreme, avea să fie dominată de împuţitul spirit macho.
Ce bine ar fi fost să mai existe şi altcineva, care să aibă grijă de Harold; dar acea persoană nu exista, iar ea nu mai putea aştepta prea mult. Îşi aminti de ziua când Harold încercase să facă dragoste cu ea, în felul lui timid, pentru ca pretenţiile lui asupra lui Fran să devină irevocabile. Când se întâmplase asta? Acum două săptămâni? Parcă trecuse mai multă vreme de atunci. Întreg trecutul părea acum să se fi îndepărtat. Se estompase, dispăruse ca vata de zahăr a lui Bonomo. Între grijile ei legate de Harold - şi temerile că băiatul va avea o reacţie necontrolată dacă se apropia de Stuart - şi spaima de vise, nu avea să mai adoarmă până la ziuă.
Gândindu-se la aceasta, somnul o prinse în vârtejul lui.
Când se trezi, întunericul nu se risipise încă.
Cineva o scutura. Murmură câteva proteste - somnul ei era odihnitor şi fără vise, pentru prima oară de o săptămână încoace - apoi renunţă fără prea mult chef, crezând că se făcuse dimineaţă şi trebuie să se pună în mişcare. Dar oare ce le venise să plece când încă nu se luminase de ziuă? Când se ridică, văzu că apusese până şi luna.
Harold era cel care o scutura. Şi părea speriat.
- Harold? S-a întâmplat ceva?
Stu era şi el treaz. Şi Glen Bateman. Perion stătea îngenuncheată de cealaltă parte a locului unde îşi aprinseseră focul lor mic de tabără.
- Da, Mark e bolnav, o lămuri Harold.
- Bolnav? se miră Fran.
Atunci auzi un geamăt slab venind de dincolo de tăciunii stinşi ai focului; tot acolo îngenunchease şi Perion, iar cei doi bărbaţi stăteau în picioare. Frannie simţi spaima urcând în ea ca o coloană neagră. Boala era lucrul de care ei se temeau cel mai mult.
- Nu cumva este... gripă, Harold?
Dacă Mark se îmbolnăvea tocmai acum de Captain Trips, înseamnă că asta i se putea întâmpla oricăruia dintre ei. Nu-i exclus ca virusul încă să mai bântuie. Poate suferise şi vreo mutaţie. Ca să muşte mai bine din tine, draga mea.
- Nu, nu e gripă. Simptomele sunt absolut diferite. Fran, tu ai mâncat aseară din stridii? Sau poate la prânz?
Încercă să se concentreze, cu mintea încâlcită, încă nedezmeticită din somn.
- Da, am mâncat. Şi la prânz şi seara, au fost gustoase. Îmi plac foarte mult stridiile. A mâncat ceva care nu i-a priit? Asta s-a întâmplat?
- Am pus doar o întrebare, Fran. Nimeni dintre noi nu ştie ce este. Nu avem doctor în casă. Tu cum te simţi? E totul în regulă?
- Mă simt minunat, sunt doar puţin somnoroasă.
De fapt, îi trecuse toropeala. Nu era timp de asta. Un alt geamăt ajunse la ea din partea cealaltă a taberei, ca şi cum Mark i-ar fi reproşat că se simte bine, în timp ce lui îi este rău.
- Glen este de părere că ar fi apendicită.
- Cum?
Harold se mulţumi să zâmbească strâmb şi să-i confirme printr-un gest.
Fran se ridică în picioare şi se apropie de locul unde stăteau adunaţi ceilalţi. Harold o urmă ca o umbră nefericită.
- Trebuie să-l ajutăm, spuse Perion.
Vorbea mecanic, ca şi cum ar mai fi rostit aceleaşi cuvinte de nenumărate ori. Privirile ei se plimbau fără odihnă de la unul la celălalt, iar în ochii lor se citea atâta frică şi neajutorare, încât Frannie se simţi din nou ca şi cum ar fi fost vinovată. Gândurile ei se îndreptau, egoist, spre copilul pe care-l purta; încercă să le alunge. Dar ele refuzau s-o părăsească, şi Frannie nu-şi dădea seama dacă faptul era sau nu normal. Îndepărtează-te de el, striga o parte a ei. Fugi de lângă el chiar în clipa asta, s-ar putea să fie molipsitor. Se uită la Glen, care părea palid şi bătrân în lumina lămpii.
