Dar băiatul nu reuşise s-o prindă. Un nor se aşternuse peste lună. Roua îi lăsa o impresie lipicioasă, neplăcută, care o speria. Gustul de vin din gură i se transformase, nu ştia cum, în senzaţia de vagă acreală pe care ţi-o lasă curentul electric. Se petrecuse un fel de metamorfoză, sentimentul că ar fi bine, că trebuie să aştepte.

Unde se afla el atunci, logodnicul ci, întunecatul ei mire? Pe ce străzi, pe ce uliţe, lăturalnice, măsurând timpul cu bătaia tocurilor în bezna mahalalelor, în timp ce în case murmurul fragil al conversaţiei de cocteil rânduia lumea în părţi ordonate şi raţionale? Ce vânturi reci stârnea el? Câte batoane de dinamită căra în rucsacul lui uzat? Cine ştia ce nume purta atunci când ea împlinea şaisprezece ani? Cât de bătrân era? Unde fusese casa lui? Ce fel de mamă îl ţinuse la piept? Nu era sigură decât că fusese orfan, ca ea, şi că vremea lui avea să vină. El mergea mai ales pe drumuri ce nu fuseseră încă trasate, în vreme ce ea nu stătea decât cu un singur picior pe drumurile acelea. Punctul unde căile lor aveau să se unească se găsea undeva, departe. Era american, atâta lucru ştia, un bărbat căruia îi plăceau laptele şi plăcinta cu mere, un bărbat care preţuia frumuseţea nepretenţioasă a bujorilor din obraji şi a pânzei de bumbac în carouri. Căminul lui era în America, iar căile lui erau secrete - şoselele ascunse, drumurile ferate subpământene unde indicaţiile sunt scrise în rune. El era celălalt om, cealaltă faţă, penalul, Omul Întunecat, Momâia Ambulantă, iar tocurile lui tocite măsurau timpul pe drumurile parfumate ale nopţii de vară.

Cine ştie când va veni mirele?

Îl aşteptase, cu ulciorul neatins. La şaisprezece ani aproape cedase, apoi încă o dată, în colegiu. Ambii plecaseră supăraţi şi nedumeriţi, exact cum era acum Larry, simţind că în ea exista o răscruce, un punct de întâlnire dinainte rânduit şi mistic.

Boulder era locul unde căile lor se despărţeau.

Bătuse ceasul. El o chemase, îi spusese să vină.

După terminarea colegiului se înmormântase în munca ei; împărţea o casă închiriată împreună cu alte două fete. Ce fel de fete? Păi, se perindau pe acolo diverse tinere. Doar Nadine rămânea, purtându-se frumos cu bărbaţii pe care diversele ei colege de apartament îi aduceau acasă, fără ca ea să fie vizitată de un tânăr bărbat al ei. Bănuia că vorbeau despre ca, îi ziceau fată bătrână în devenire, ba poate chiar le trecea prin minte că ar putea fi o foarte precaută lesbiană. Nu era adevărat. Ea era pur şi simplu...

Neatinsă.

În aşteptare.

Uneori i se părea că vine o schimbare. I se întâmpla să pună jucăriile la locul lor la sfârşitul unei zile, în clasa pustie, şi deodată să facă o pauză, cu ochii strălucitori şi atenţi, cu un drăcuşor din cei cu arc pe jumătate uitat în mână. Şi atunci îi trecea prin minte: Vine o schimbare... va bate un vânt mare de tot. Uneori, când o încerca un asemenea gând, se surprindea uitându-se peste umăr, ca şi cum s-ar fi aflat cineva acolo. Apoi părerea aceea îi trecea şi râdea, neliniştită.

Părul începuse să-i încărunţească în cel de-al şaisprezecelea an, anul în care fusese fugărită, dar nu fusese prinsă - la început doar câteva şuviţe, extraordinar de vizibile pe fondul negru; de fapt nu erau cărunte, nu, cuvântul acela era nepotrivit... albe, firele erau albe.

Peste mai mulţi ani, participase la o petrecere în sala de la subsolul unui club de fraternitate studenţească. Lumina era scăzută şi, după o vreme, tinerii dispăruseră pe rând, doi câte doi.

Multe dintre fete - şi Nadine, printre ele - anunţaseră că nu se vor mai întoarce în dormitoare în seara respectivă. Intenţionase cu tot dinadinsul să termine odată cu situaţia asta... dar o reţinuse ceva, ascuns încă dedesubtul anilor şi al lunilor. Iar a doua zi dimineaţa, în lumina rece de la ora 7, se contemplase într-unul dintre lungile şiruri de oglinzi de la spălătoarele dormitoarelor şi constată că albul mai avansase puţin, ca şi cum asta s-ar fi petrecut peste noapte, deşi era imposibil, fără doar şi poate.

Aşa îi trecuseră anii, unul după celălalt, ca nişte anotimpuri ale unei epoci sterpe, iar uneori o vizitau simţiri, da, simţiri, iar alteori, în mormântul tăcut al nopţii, se scula scăldată în sudori calde şi reci, extraordinar de trează şi de conştientă în brazda patului ei, gândind şi trăind scene de amor întunecat şi straniu, într-un soi de extaz de rigolă. Se rostogolea într-un lichid fierbinte. Binefăcător şi totodată respingător. Iar în dimineaţa ce urma se ducea la oglindă şi-şi imagina că numărul firelor albe a sporit iarăşi.

De-a lungul acelui noian de ani, văzută din afară, părea a fi doar Nadine Cross şi nimic mai mult: amabilă, bună cu copiii, competentă în slujba ei, nemăritată. O asemenea femeie ar fi stârnit în alte vremuri comentarii şi curiozitate, dar timpurile se schimbaseră. Iar frumuseţea ei era atât de deosebită, încât părea oarecum un lucru natural să fie exact aşa cum era.

Acum vremurile erau din nou pe cale să se schimbe.

Acum venea o altă schimbare, iar în visele ei începuse să-şi cunoască mirele, să-l înţeleagă puţin, chiar dacă figura nu i-o văzuse niciodată. El era cel pe care-l aşteptase. Dorea să se ducă la el... pe de altă parte nu voia. Îi era sortită lui, dar o îngrozea.

Apoi apăruse Joe, şi după el, Larry. Din acel moment, lucrurile se complicaseră teribil. Începuse să se simtă ca un premiu într-un meci de tras cu frânghia. Ştia că puritatea, virginitatea ei era importantă pentru Omul Întunecat. Că dacă i s-ar fi dăruit lui Larry (sau oricărui altuia), farmecele întunecate s-ar fi destrămat. Iar ea se simţea atrasă de Larry. Hotărâse, în deplină cunoştinţă de cauză, să i se dea - încă o dată avusese intenţia să meargă până la capăt. Să o aibă, dacă vrea, şi să termine cu povestea asta. Era obosită, iar Larry avea dreptate. Îl aşteptase prea mult pe celălalt, trecuseră prea mulţi ani sterpi.

Dar Larry nu era omul potrivit... sau cel puţin aşa îi păruse, la început. Ea îi respinsese cele dintâi avansuri cu un soi de dispreţ, cam în felul în care o iapă alungă o muscă, mişcând din coadă. Îşi aducea aminte că gândise astfel: Dacă doar atât e de capul lui, cine m-ar putea acuza pentru că-i resping curtea?

Cu toate acestea, îl urmase. Asta nu putea fi tăgăduit. Dar îşi dorise mai mult decât orice să întâlnească alţi oameni, nu numai din cauza lui Joe, ci pentru că ajunsese la un pas să-l părăsească pe băiat şi să pornească spre vest, de capul ei, în căutarea aceluia. Numai anii îndelungaţi de răspundere adânc înrădăcinată faţă de copiii a căror îngrijire îi fusese încredinţată o împiedicară să procedeze astfel... şi faptul că ştia că, lăsat de capul lui, Joe ar fi murit.

Într-o lume în care au murit atât de mulţi, să provoci cu bună ştiinţă şi alte pierderi de vieţi este, desigur, păcatul cel mai grav.

Prin urmare, mersese alături de Larry, care era, dacă stăteai să judeci, mai bun decât nimic sau nimeni.

Dar între timp se dovedise că Larry însemna cu mult mai mult decât atât - el se comporta exact ca o iluzie optică (poate chiar şi în propriii lui ochi) unde apa pare mică, adâncă de doar câteva palme, dar dacă îţi scufunzi braţul în ea, constaţi că te uzi până la umăr. În primul rând, era vorba de felul în care se apropiase de Joe. În al doilea rând, de felul în care Joe se apropiase de el, şi în al treilea, de propria ei reacţie de gelozie faţă de relaţia tot mai strânsă dintre Joe şi Larry. La reprezentanţa de motociclete din Wells, Larry pariase degetele de la ambele mâini pe băiat, şi câştigase.

Dacă nu şi-ar fi concentrat întreaga atenţie asupra capacului de deasupra rezervorului de benzină, ar fi văzut cum rămăsese pur şi simplu cu gura căscată de mirare. Rămăsese incapabilă să se mai mişte, urmărind concentrată bara strălucitoare de metal folosită drept pârghie, aşteptând momentul în care începea să tremure şi apoi să se prăbuşească. Nu-şi dădu seama decât după ce totul se terminase că aşteptase să înceapă ţipetele...

Dar capacul fu ridicat şi apoi răsturnat, iar ea se trezi faţă în faţă cu propria-i eroare de judecată, o eroare atât de profundă, încât devenea fundamentală. În situaţia de faţă el dovedise că-l cunoaşte pe Joe mai bine decât ea, fără să fi avut vreo pregătire specială şi după foarte scurt timp. Doar gândind retrospectiv înţelesese cât de important fusese episodul cu chitara, cât de repede şi de fundamental definise relaţia lui Larry cu Joe. Şi ce anume se afla în centrul acelei relaţii?

Păi, dependenţa, desigur - ce altceva ar fi reuşit să-i provoace ei un asemenea val brusc şi violent de gelozie? Dacă Joe ar fi depins de Larry, ar fi fost o chestie normală şi acceptabilă. Ceea ce o tulburase a fost că şi Larry depindea de Joe, avea nevoie de Joe într-un fel diferit de ea... iar Joe ştia asta.

Oare se înşelase atât de mult atunci când judecase caracterul lui Larry? În momentul de faţă, era de părere că răspunsul nu putea fi decât afirmativ. Faţada lui formată din nervozitate şi egoism se eroda extrem de repede. Numai faptul că reuşise să menţină unitatea grupului în lunga călătorie spunea foarte mult despre firea lui hotărâtă.

Concluzia părea limpede. Dincolo de hotărârea de a-i permite lui Larry să se culce cu ea, o parte din ea îi era încă devotată celuilalt bărbat... iar ducerea la împlinire a hotărârii ar fi însemnat să ucidă pentru totdeauna acea parte. Nu era convinsă că ar putea comite gestul acesta.

Iar acum nu mai era singura care-l visa pe Omul Întunecat.

Acest fapt o tulburase la început, apoi o speriase. Când nu exista decât Joe şi Larry cu care să-şi compare observaţiile, era încă vorba de teamă; dar după ce-o întâlniseră pe Lucy Swann şi ea afirmase că avea acelaşi gen de vise, teama i se transformă într-un fel de teroare frenetică. Nu mai era posibil să-şi spună că visele celorlalţi păreau doar asemănătoare cu ale ei. Ce-ar fi fost ca toţi supravieţuitorii să se găsească în aceeaşi situaţie? Ce-ar fi fost dacă vremea Omului întunecat ar fi sosit, în fine - nu doar pentru ea, ci pentru toţi cei rămaşi pe planetă?

Acest gând stârni în ea, mai mult decât oricare altul, sentimente total opuse de groază şi de puternică atracţie totodată. Se agăţase de ideea de a ajunge la Stovington mânată de o stare vecină cu panica. Instituţia de acolo era, prin natura funcţiei îndeplinite, un simbol al normalităţii şi raţiunii opus valului de magie neagră pe care-l simţea ridicându-se jur-împrejurul ei. Dar Stovington, ca într-o parodiere a limanului de refugiu pe care încercase să-l conceapă în mintea ei, se dovedi părăsit. Simbolul normalităţii şi raţiunii se dovedi un sălaş al morţii.

Pe măsură ce se îndreptau spre vest, culegându-i în drumul lor pe supravieţuitori, speranţa că ar putea să evite o confruntare din punctul ei de vedere pierise încetul cu încetul. Pierea pe măsură ce Larry creştea în ochii ei. Acum se culca cu Lucy Swann, dar ce importanţă avea asta? Ea rămânea aleasa lui. Toţi ceilalţi aveau vise cu două persoane opuse: Omul Întunecat şi bătrâna. Bătrâna părea să reprezinte o forţă esenţială oarecare, la fel ca Omul Întunecat. Bătrâna era nucleul în jurul căruia se adunau treptat ceilalţi, din câte îşi dădea seama.

Nadine nu o visase niciodată.

Doar pe Omul întunecat. Iar când visele celorlalţi dispăruseră brusc, la fel de inexplicabil cum apăruseră, propriile ei vise deveniseră mai puternice şi mai limpezi.

Ea cunoştea multe lucruri de care ceilalţi nu erau conştienţi. Omul Întunecat se numea Randall Flagg. Persoanele din vest care i se împotriviseră sau care doriseră să facă lucrurile altfel decât el fuseseră fie crucificate, fie scoase cumva din minţi şi expediate să rătăcească în cazanul de foc din Death Valley.

Existau mici grupuri de tehnicieni la San Francisco şi Los Angeles, dar acesta nu era decât un aranjament temporar; curând aveau să se mute la Las Vegas, unde se afla principala concentrare umană. El nu se grăbea câtuşi de puţin. Vara era de acum pe sfârşite. Curând trecătorile din Rocky Mountains aveau să se umple de zăpadă şi, chiar dacă existau pluguri care s-o înlăture, nu existau destui oameni care să mânuiască aceste pluguri, în gerul ce domnea la înălţimi. Urma o iarnă lungă, în care se puteau întări. Iar anul viitor, în aprilie... ori mai...

Nadine stătea în întunericul nepătruns, privind spre cer.

Boulder era cea din urmă speranţă a ei. Bătrâna era ultima ei speranţă. Normalitatea şi raţiunea pe care spera să le descopere la Stovington începuseră să capete un nou contur la Boulder, în mintea ei. Aceştia sunt cei buni, gândea ea, ei reprezintă binele; dacă i-ar fi şi ei la fel de simplu să ia o decizie, prinsă în păienjenişul dement de dorinţe ce se bat cap în cap!

Dar coarda dominantă ce se făcea mereu auzită era tocmai credinţa ei fermă că a ucide, în această lume decimată, reprezenta cel mai grav păcat, iar inima ei îi spunea limpede şi fără vreo şovăială că Randall Flagg era un specialist al morţii. Vai, însă cât îşi dorea sărutul lui rece - mai mult decât îşi dorise sărutările băiatului din liceu, sau cele ale băiatului din colegiu... se temea că mai mult chiar decât sărutul şi îmbrăţişarea lui Larry Underwood.

Mâine vom ajunge la Boulder, îi trecu prin minte. Poate mâine voi afla dacă această călătorie s-a sfârşit sau dacă...

O stea căzătoare zgârie cu focul ei de-a curmezişul cerului şi, ca un copil, Nadine îşi puse o dorinţă în gând.

CAPITOLUL 50

LA EST, zorii începuseră să coloreze cerul în roz-palid. Stu Redman şi Glen Bateman se aflau cam la jumătatea urcuşului pe Flagstaff Mountain din West Boulder, unde cele dintâi culmi ale Munţilor Rockies se înalţă din câmpia netedă, aidoma unei năluci a preistoriei. În lumina începutului de zi, lui Stu îi trecu prin minte că pinii ce se căţărau printre feţele stâncoase goale şi aproape perpendiculare arătau ca vinele mâinii unui uriaş ce se iţise din pământ. Undeva, la est, Nadine Cross era în sfârşit cuprinsă de un somn subţire şi neîndestulător.

- Spre după-amiază o să mă apuce durerea de cap, zise Glen. Nu cred c-am mai stat să beau o noapte întreagă de când eram student.

- Răsăritul te va face să uiţi, îl consolă Stu.

- Da, ai dreptate, este nemaipomenit de frumos. Ai mai fost în Rockies?

- Nu, dar mă bucur că am ajuns aici. Înălţă sticla de vin şi trase o înghiţitură. M-am cam ameţit. Contemplă peisajul câteva secunde, apoi se întoarse către Glen cu un zâmbet pieziş. Şi acum ce se va întâmpla?

- Ce să se întâmple? zise Glen, ridicându-şi sprâncenele.

- Ba sunt sigur. De asta am şi insistat să urci până aici. I-am zis lui Frannie: "Am să-l îmbăt şi pe urmă am să văd ce-are în cap." Şi ea a spus că foarte bine.

Glen îi zâmbi: