- Şi ce anume spunea?

Lucy se gândi mai întâi, încercând să-şi aducă aminte cu exactitate.

- Se zbătea în sacul ei de dormit şi repeta mereu aşa: "Nu, nu face asta, e foarte rece, nu, nu pot să suport, e atât de rece, atât de rece." Apoi a început să-şi smulgă părul. A început să-şi smulgă părul în somn. Şi să geamă. M-au trecut toţi fiorii.

- Oamenii au coşmaruri, Lucy. Asta nu înseamnă neapărat că li se arată... ei bine, el.

- E mai bine să nu prea vorbeşti despre el după lăsarea întunericului, nu?

- Da, e mai bine să nu.

- Se poartă ca şi cum s-ar deşira, Larry, înţelegi ce vreau să spun?

- Da.

În ciuda pretenţiilor ei că nu visează, sub ochi îi apăruseră pungi maronii înainte de a ajunge la Hemingford Home. Bucla ei minunată de păr alb şi greu se albise vizibil. Iar dacă o atingeai, tresărea. Ca arsă.

- O iubeşti, greşesc cumva?

- Vai, Lucy, îi răspunse el pe ton de reproş.

- Nu, n-aş vrea decât să ştii că... Lucy clătină cu putere din cap, la vederea expresiei lui. Trebuie neapărat să-ţi spun lucrul acesta. Eu văd cum te uiţi tu la ea... şi cum se uită uneori ca la tine, când eşti ocupat cu altceva şi se simte... în siguranţă. Ea te iubeşte, Larry. Dar îi este teamă.

- Teamă de ce? Teamă de ce?

Prin mintea lui trecu încercarea de a face dragoste cu ea, la trei zile după eşecul de la Stovington. De atunci devenise tăcută - uneori se arăta chiar veselă, dar era lesne de ghicit că veselia ei era chinuită. Joe adormise. Larry se aşezase alături de ea şi pentru o vreme conversaseră, nu despre situaţia de acum, ci despre vremurile cele vechi şi sigure. Larry încercase să o sărute. Ea-l respinsese, întorcându-şi capul, dar nu înainte ca el să simtă exact lucrul despre care-i vorbea Lucy acum. Încercase din nou, purtându-se aspru şi blând în acelaşi timp, dorind-o îngrozitor de tare. Şi, pentru doar o clipită, ea cedase, îi arătase cum ar fi, dacă...

Apoi se desprinsese de el şi se îndepărtase, cu faţa palidă, cu braţele încrucişate pe piept, prinzându-şi coatele în palme şi cu fruntea plecată.

Să nu mai faci asta vreodată, Larry. Te rog să nu mai faci. Dacă nu, va trebui să-l iau pe Joe şi să plec.

De ce? De ce, Nadinc? De ce trebuie să faci din asta atâta caz?

Nu-i răspunsese. Rămăsese în postura aceea, cu capul plecat, iar sub ochi i se ghiceau deja pungile acelea maronii, ca nişte vânătăi.

Dacă aş putea, ţi-aş spune, îi răspunsese ea în cele din urmă, şi se îndepărtase fără să se uite înapoi.

- Am avut o prietenă care se purta la fel, într-o măsură oarecare, îi povesti Lucy. Eram în ultimul an de liceu. Pe ea o chema Joline. Joline Majors. Joline nu era la liceu. Renunţase la şcoală ca să se mărite cu prietenul ei. El era în Navy. Ea era însărcinată când s-au căsătorit, dar pe urmă a pierdut copilul. Soţul ei era multă vreme plecat, iar Joline... ei îi plăcea să se distreze. Se dădea în vânt după chestia asta, iar bărbat-su era un adevărat urs gelos. I-a pus în vedere că dacă descoperă vreodată că mişculează ceva în spatele lui, îi rupe amândouă braţele şi-i distruge faţa. Poţi să-ţi imaginezi ce viaţă mai era şi aia? Vine bărbatul acasă şi-ţi zice: "Păi, ştii ceva, eu acum plec cu nava mea, iubito. Dă-mi un sărut şi pe urmă ne tăvălim puţin în fân şi, apropo, dacă vin acasă şi-mi zice careva că ţi-ai făcut de cap, am să-ţi rup mâinile şi-o să-ţi fac moaca praf."

- Mda, nu prea mi se pare o chestie plăcută.

- După o vreme, face cunoştinţă cu un tip, continuă Lucy. El era profesor asistent de educaţie fizică la Burlington High. Se ascundeau cât puteau, privind mereu peste umăr, şi nu ştiu exact dacă bărbat-su pusese pe careva s-o spioneze, dar după o vreme, nici nu mai avea vreo importanţă dacă pusese sau nu, iar Joline o luase puţin razna. De exemplu, îşi închipuia că un individ care aştepta autobuzul la colţ era unul dintre prietenii soţului ei. Sau dacă nu acela, comis-voiajorul care sosea imediat în urma ei şi a lui Herb la motelul de două parale unde trăgeau. Ba gândul acesta îi venea chiar dacă motelul respectiv se afla undeva, într-un colţ din New York State. Sau îl bănuia până şi pe poliţistul care-i îndrepta spre un teren de picnic, atunci când se aflau împreună. În cele din urmă ajunsese să ţipe dacă o uşă era trântită de vânt şi tresărea ori de câte ori cineva urca scările la ea acasă. Şi curr locuia într-o casă împărţită în şapte mici apartamente, cineva urca pe scări mai tot timpul. Herb se sperie şi o părăsi. Nu se speriase de soţul Jolinei - se speriase de ea. Chiar înainte ca bărbatul ei să vină acasă, în permisie, Joline a suferit un şoc nervos. Şi toate astea fiindcă se dădea puţin prea mult în vânt după iubit... şi din cauză că el era turbat de gelozie. Nadine mi-aduce aminte de fata aceea, Larry. Îmi pare rău pentru ea. Din câte îmi dau seama, nu ţin foarte mult la ea, dar mi-este totuşi milă. Arată îngrozitor.

- Vrei să spui că Nadinei îi este teamă de mine la fel cum acelei fete îi era frică de soţul ei?

Lucy îi răspunse astfel:

- Poate. Am să-ţi spun următorul lucru - indiferent unde s-o afla soţul Nadinei, aici nu este.

El râse puţin neliniştit.

- Să mergem la culcare, mâine ne aşteaptă o zi grea.

- Da, zise ea, închipuindu-şi că nu înţelesese un singur cuvânt din ce-i spusese, apoi izbucni în lacrimi.

- Hei, hei, exclamă el, încercând s-o atingă şi s-o potolească.

Ea se scutură de atingerea lui:

- Nu-i nevoie de asta, din partea mea obţii tot ce vrei!

În el mai dăinuia suficient din Larry cel de odinioară ca să-şi pună problema dacă vocea ei nu ajungea cumva până în tabără.

- Lucy, eu nu ţi-am forţat mâna în nici un fel, îi spuse el întunecat.

- Vai, cât de prost eşti! strigă ea, lovindu-l peste picior. De ce-or fi bărbaţii aşa de proşti, Larry? Nu sunteţi în stare să vedeţi decât ceea ce este alb sau negru. Nu, nu mi-ai forţat mâna în nici un fel. Eu nu sunt ca ea. Ei ai putea să-i forţezi mâna oricât şi tot o să te scuipe în ochi şi o să-şi ţină picioarele încrucişate. Bărbaţii au născocit tot felul de denumiri pentru tetele de teapa mea; am auzit că le scriu pe pereţii toaletelor. De fapt, nu-i decât atât: îţi doreşti pe cineva cald, care să simtă şi el nevoia să fie cald. Simţi nevoia de dragoste. Ţi se pare un lucru condamnabil?

- Nu, nu mi se pare. Dar, Lucy...

- Dar nu crezi în asta, completă ea plină de dispreţ. Prin urmare, te ţii în continuare după fustele domnişoarei Fudula şi între timp te consolezi la orizontală cu Lucy, după ce scapătă soarele.

El clătină din cap şi nu scoase nici o vorbă. Era adevărat totul, până la ultima iota. Se simţea prea obosit, prea zdrobit ca să mai caute vreun argument în favoarea lui. Femeia păru să simtă acest lucru; vocea i se îmblânzi şi-l mângâie pe braţ.

- Dacă poţi să pui mâna pe ea, Larry, eu voi fi prima care să-ţi arunce un buchet. N-am fost ranchiunoasă în viaţa mea. Numai... ai grijă să nu fii prea dezamăgit.

- Lucy...

Vocea ei se ridică deodată cu o forţă şi o duritate neaşteptate, iar el simţi pentru o clipă că i se face pielea de găină.

- După părerea mea, dragostea este foarte importantă şi numai dragostea şi bunele relaţii dintre noi ne vor ajuta să răzbim prin toate; iar împotriva noastră luptă ura, mai rău, neantul. Vocea ei coborî. Ai dreptate. S-a făcut târziu. Eu am plecat. Vii şi tu?

- Da, îi răspunse el. Se ridicară în picioare, iar el o luă în braţe, fără să mai facă nici un calcul, şi o sărută cu foc. Te iubesc atât cât pot, Lucy.

- Ştiu asta, îi răspunse ea, cu un zâmbet obosit. Ştiu asta, Larry.

De data asta, îi permise s-o îmbrăţişeze. Se întoarseră împreună în tabără, făcură amor, timid, şi apoi adormiră.

Nadine se trezi ca o pisică în întuneric, cam la douăzeci de minute după ce Larry Underwood şi Lucy Swann se întorseseră în tabără şi cam la zece după ce actul lor sexual se consumase şi fuseseră furaţi de somn.

Prin vinele ei treceau fiori de teamă.

Cineva mă vrea, cugetă ea, ascultând cum bătăile inimii ei îşi domoleau ritmul. Ochii ei, căscaţi şi plini de întunecime, căutau spre punctul unde ramurile aplecate ale unui ulm brodau cerul cu umbre. Asta-i tot. Cineva mă vrea. E purul adevăr.

Dar... este atât de rece.

Părinţii şi fratele ei muriseră într-un accident de maşină, pe când avea doar şase ani; ea rămăsese acasă să se joace cu o prietenă din vecini în ziua aceea, nu mersese în vizită la unchiu' şi la mătuşa. Oricum, ei îl iubeau mai mult pe fratele ei, de asta îşi aducea aminte. Frate-său nu fusese ca ea, biată copilă smulsă din leagănul orfelinatului la vârsta de patru luni şi jumătate. Originile fratelui erau limpezi. Fratele ei fusese - alămurile, vă rog - Al Lor Propriu. Nadine, în schimb, nu-i aparţinuse întotdeauna şi pururi decât Nadinei. Ea era copilul pământului.

După accident, se mutase la unchiul şi la mătuşa ei, pentru că ei erau singurele rude. Locuiau la White Mountains, la est de New Hampshire. Îşi amintea că, atunci când împlinise opt ani, o duseseră într-o excursie de-a lungul lui Cog Railway, pe Mount Washington; din cauza altitudinii, începuse să-i curgă sânge din nas, iar ei se supăraseră pe ea. Mătuşa şi unchiu' erau prea bătrâni, aveau în jur de cincizeci şi cinci de ani când ea împlinea şaisprezece, anul în care alergase sprinten prin iarba încărcată de rouă, sub razele lunii - noaptea vinului, când visele se condensaseră din aerul subţire, aidoma unui lapte nocturn al fanteziei. O noapte de dragoste. Iar dacă băiatul ar fi ajuns-o din urmă, i-ar fi cedat toate premiile pe care ar fi putut să i le acorde, şi oare ce importanţă ar fi avut dacă ar fi prins-o? Alergaseră, nu era acesta lucrul care conta cu adevărat?