Nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi.
Ci Domnului rugăciune să-l înălţăm.
Muzica i se păru atât de frumoasă (chiar dacă auzul o lăsase atât de mult, încât nu mai putea fi niciodată sigură că vechea ei chitară ei este perfect acordată), încât mai cântă un imn, şi încă unul, şi încă unul.
Tocmai ataca "We Are Marching to Zion", când auzi un zgomot de motor dinspre nord, apropiindu-se de ea de-a lungul lui County Road. Se opri în mijlocul versurilor, dar degetele ei continuară să mângâie absent corzile. Îşi aplecă urechea şi ascultă atent. O, Doamne, veneau, se descurcaseră perfect, acum distingea şi trâmba de praf pe care o ridica maşina părăsind asfaltul şi intrând pe porţiunea de drum negru care ducea până la poarta ei. Intră în febra celui care curând îşi va întâmpina oaspeţii şi se bucură că avusese ideea să se îmbrace în hainele ei cele mai bune. Îşi sprijini chitara de genunchi şi-şi puse mâna streaşină la ochi, chiar dacă soarele nu se ivise încă.
Sunetul motorului se distingea acum mult mai limpede şi, peste o clipă, în locul unde porumbul lăsa locul adăpătorii pentru vite a lui Cal Goodell...
Da, acum se vedea, un vechi camion Chevrolet din cele folosite la ferme, înaintând încet. Cabina era plină; din câte vedea ea (chiar dacă avea o sută opt ani, vedea perfect la distanţă), înăuntru se îngrămădiseră patru persoane, iar alte trei stăteau pe platformă, privind pe deasupra cabinei. Distinse un bărbat blond şi subţire, o fată cu părul roşcat, iar în mijloc... da, era chiar el, un băiat care tocmai învăţase ce înseamnă să fii bărbat. Păr închis la culoare, figură prelungă, frunte înaltă. El o văzu cum îi priveşte de pe verandă şi începu să-i facă semne cu amândouă mâinile. Îl imită apoi şi bărbatul blond. Fata cu părul roşcat doar se uita. Mother Abagail îşi înălţă şi ea mâna şi le răspunse la salut.
- Mulţumesc lui Dumnezeu că i-a adus teferi, murmură ea răguşit. Lacrimi fierbinţi începură să i se scurgă pe obraji. Doamne, Dumnezeul meu, din inimă îţi mulţumesc.
Curând, camioneta intră în curte, duduind şi zdruncinându-se. Bărbatul de la volan purta o pălărie de pai, cu o panglică din catifea albastră şi o pană mare înfiptă în ea.
- Iiiii-haaa! strigă el, fluturând din mână. Bine te-am găsit, Mother! Nick ne-a spus că s-ar putea să te găsim aici şi chiar aşa s-a întâmplat! Iiiii-haaa!
Începu să claxoneze. Alături de el stăteau un bărbat de vreo cincizeci de ani, o femeie cam de aceeaşi vârstă şi o fetiţă, într-o jachetă de catifea reiată. Copilul îi făcu un semn timid din mână; degetul cel mare al celeilalte mâini stătea bine înfipt în gură.
Nick, tânărul cu petic pe ochi şi păr negru, sări peste oblonul camionetei chiar înainte ca aceasta să se oprească. Se reechilibra şi se apropie încet de ea. Figura lui era solemnă, dar ochiul îi era luminat de bucurie. Se opri în faţa treptelor verandei şi se uită în jur, surprins... la curte, la casă, la bătrânul copac cu leagănul făcut dintr-o anvelopă. Cel mai mult însă părea să-l intereseze persoana ei.
- Bine-ai venit, Nick, îl întâmpină ea. Mă bucur să te văd. Fii binecuvântat.
Îi răspunse cu un zâmbet, apoi începură să-i curgă şi lui lacrimile. Urcă treptele şi-i prinse mâinile într-ale sale. Femeia îi întinse obrazul zbârcit, pe care el îl sărută încet. Între timp, din camionetă coborâse toată lumea. Cel care şofase o ţinea în braţe pe fetiţa cu jacheta roşie, care avea piciorul drept în gips. Braţele ei se agăţau cu toată nădejdea de gâtul bronzat al bărbatului. Lângă el se aflau femeia de cincizeci de ani, apoi roşcata şi băiatul blond, cu barbă. Nu, nu-i băiat, stabili Mother Abagail; e doar mai slab. Ultimul din şir era celălalt bărbat care călătorise în cabină, şi care-şi lustruia acum lentilele ochelarilor cu ramă din sârmă.
Nick o privea cu o insistenţă oarecum interogativă, iar ea îi făcu un semn afirmativ din cap.
- Ai făcut cum se cuvine, spuse. Domnul te-a călăuzit aici, iar acum Mother Abagail are să vă ospăteze... Fiţi bine veniţi cu toţii! adăugă, ridicând vocea. Nu putem zăbovi prea mult, dar, înainte de a pleca, trebuie să ne odihnim, să gustăm împreună din pâine şi să stăm puţin de vorbă.
Fetiţa i se adresă din locul unde se cuibărise şi unde se simţea în siguranţă absolută:
- Eşti cea mai bătrână doamnă din lume?
- Şşşt, Gina! o mustră doamna de cincizeci de ani.
Dar Mother Abagail îşi puse o mână în şold şi râse:
- Poate că sunt, copila mea. Poate că sunt.
Îi puse să întindă faţa ei roşie de masă de cealaltă parte a mărului, iar cele două femei, Olivia şi June, pregătiră masa, în timp ce bărbaţii se duseră să culeagă nişte porumb. Îl fierseră cât ai clipi din ochi şi adăugară, căci bătrâna nu avea, unt, margarină şi sare.
Se discută foarte puţin în timpul mesei - se auzeau, în schimb, plescăituri şi mici exclamaţii de plăcere. Îi făcea bine să vadă oameni înfulecând sănătos, iar oaspeţii ei nu erau dintre cei care se codesc la mâncare. Considera că meritase cu prisosinţă drumul până la ferma Richardson şi confruntarea cu nevăstuicile. Nu că ar fi fost hămesiţi, dar după o lună întreagă când n-ai mâncat decât alimente din conservă, ai o poftă teribilă de mâncare proaspătă, gătită special. Ea însăşi mancă pe săturate - trei porţii de friptură, un ştiulete de porumb şi o bucăţică de plăcintă cu căpşunc şi rubarbă.
Curând îşi turnară cafea şi se aşezară comod şi atunci şoferul, un om plăcut, cu figura deschisă, pe nume Ralph Brentner, i se adresă astfel:
- A fost o masă pe cinste, doamnă dragă. De mult nu mi-a mai mers mâncarea la suflet atât de bine. Se cuvine să mulţumim.
Ceilalţi murmurară aprobativ. Nick zâmbi şi făcu un semn din cap.
Fetiţa o întrebă:
- Pot să vin să mă aşez la tine în poală, bunicuţo?
- Cred că eşti prea grea, scumpo, spuse Olivia Walker, femeia mai în vârstă.
- Nici vorbă, interveni Abagail. Ziua în care n-oi mai fi în stare să ţin puţin un copil în poală va fi şi cea din urmă zi a mea. Vino la mine, Gina.
Ralph o purtă pe sus şi i-o aşeza în braţe.
- Când nu mai poţi s-o ţii, îmi spui.
Îi gâdilă Ginei obrajii cu pana de la pălărie. Fetiţa îşi ridică mânuţele şi chicoti.
- Nu mă gâdila, Ralph! Nu care cumva să îndrăzneşti să mă gâdili!
- N-ai nici o teamă, o asigură Ralph, înduioşat. Am mâncat cam mult şi nu prea-mi arde de joacă.
Ralph se aşeză pe locul lui.
- Ce-ai păţit la picior, Gina? se interesă Abagail.
- Mi l-am rupt când am căzut din pod, răspunse Gina. Dick mi-a pus piciorul în gips. Ralph zice că Dick mi-a salvat viaţa.
Îi trimise o bezea bărbatului cu ochelari, care se îmbujoră puţin, tuşi şi zâmbi.
Nick, Tom Cullen şi Ralph îl întâlniseră pe Dick Ellis după ce traversaseră aproximativ jumătate din Kansas, mergând pe marginea drumului, cu un rucsac în spate şi cu un alpenştoc în mână. Era de meserie medic veterinar. Ziua următoare, trecând prin orăşelul Lindsborg, se opriseră să prânzească şi auziseră nişte ţipete stinse venind din zona sudică a oraşului. Dacă vântul ar fi bătut în direcţie opusă, n-ar fi auzit nicicum apelurile acelea.
- Mila Domnului, observă Abby cu mulţumire, mângâind părul fetiţei.
