Mulţimea nu se clinti din loc încă aproape o oră, fiecare temându-se să nu se bage de seamă că ar fi plecat primul. Pe multe figuri se citea dezgustul, pe multe altele un soi de însufleţire amorţită... În schimb, dacă ar fi fost să cauţi un numitor comun, acela era spaima.

Şi totuşi, Trashcan Man nu se temea. De ce-ar fi fost speriat? Nu-l cunoscuse pe omul acela.

Nu-l cunoscuse deloc.

Ceasul arăta 10.15 în seara aceea, când Lloyd apăru în camera lui Trashcan Man. Îi aruncă o privire şi-i zise:

- Eşti îmbrăcat. Bine. Credeam că poate te-ai culcat.

- Nu, îi răspunse acesta. Sunt treaz. De ce?

Lloyd îi răspunse cu voce scăzută:

- A sosit momentul, Trashy. Vrea să te vadă. Flagg.

- El?...

- Chiar el.

Trashcan Man simţi că pluteşte.

- Unde se află? Îmi dau şi viaţa pentru el, vai, da...

- La ultimul etaj. A venit imediat după ce-am terminat incinerarea trupului lui Drogan. Fusese pe ţărm. De-abia sosise înainte ca Whitey şi cu mine să ne întoarcem de la groapa de gunoi. Nimeni nu-l vede venind sau plecând, Trash, dar ştim întotdeauna când pleacă. Sau când vine. Haide, să mergem.

Peste doar patru minute, liftul ajunse la ultimul etaj şi Trashcan Man coborî, cu faţa luminată şi cu ochii ieşiţi din cap de emoţie. Lloyd rămase în lift. Trash se întoarse spre el:

- Tu nu?...

Lloyd reuşi să-şi compună un zâmbet strâmb.

- Nu, vrea să fie singur cu tine. Mult noroc, Trash.

Înainte să mai poată spune ceva, uşa se închise şi liftul porni. Trashcan Man se afla într-un hol mare şi somptuos. Existau două uşi... iar cea din capătul opus se deschidea încet. Acolo domnea întunericul. Trash distinse totuşi o siluetă în cadrul uşii. Şi nişte ochi. Ochi de culoare roşie.

Cu inima bătându-i tare în piept, cu gura uscată, Trashcan Man porni spre forma aceea. Pe măsură ce se apropia, aerul părea să devină din ce în ce mai rece. Pe braţele lui arse de soare i se făcu piele de găină. Undeva, în străfundurile fiinţei lui, cadavrul lui Donald Merwin Elbert se răsucea în mormânt şi se tânguia.

Apoi se lăsă din nou liniştea.

- Trashcan Man, se auzi o voce înceată şi fermecătoare. Cât de bine îmi pare că te afli printre noi. Nici nu ştii cât de bine îmi pare.

Cuvintele îi ieşiră din gură ca nişte fire de praf:

- Îmi... Îmi dau şi viaţa pentru tine.

- Da, rosti mângâietor umbra din pragul uşii. Îi zâmbi apoi, iar printre buzele întredeschise văzu un şirag de dinţi albi. Dar nu cred că se va ajunge până acolo. Poftim înăuntru. Vreau să te privesc.

Cu ochii strălucind nefiresc, cu faţa vlăguită a unui noctambul, Trashcan Man pătrunse în încăpere, unde domnea semiobscuritatea. Uşa se închise în urma lui. O mână teribil de fierbinte prinse mâna de gheaţă a lui Trashcan Man... şi, ca prin farmec, se simţi împăcat.

- Ai de împlinit o lucrare, în mijlocul deşertului. O lucrare măreaţă, Trash. Dacă vrei să o faci.

- Orice, şopti Trashcan Man. Orice.

Randall Flagg îşi lăsă braţul pe umerii lui scheletici şi-i spuse:

- Am să te pun să dai foc. Haide, să bem ceva şi să stăm de vorbă.

Avea să se aprindă un foc cum nu s-a mai văzut.

CAPITOLUL 49

CÂND SE TREZI, Lucy Swann constată că era ora 11.45, după ceasul marca Pulsar pe care-l purta la mână. Văzu fulgere tăcute la vest, unde se înălţau munţii - Rocky Mountains, se corectă ea, aproape cu respect. Înainte de călătoria aceasta nu trecuse niciodată la vest de Philadelphia, unde locuia cumnatul ei. Adică locuise.

Cealaltă jumătate a sacului de dormit dublu era goală; de fapt, asta o trezise. Se gândi să se răsucească pe cealaltă parte şi să adoarmă la loc - se întorcea el şi singur în pat când termina - apoi se sculă şi se îndreptă liniştită spre locul unde bănuia că avea să-l găsească, în partea apuseană a taberei. Păşea vioi, fără să tulbure pe nimeni. Cu excepţia judecătorului, bineînţeles; la ora 11.50 era încă în timpul plantonului său, iar pe Judele Farris nu-l prindea nimeni moţăind în timpul serviciului. Judecătorul avea şaptezeci de ani şi li se alăturase la Joliet. Acum grupul număra nouăsprezece persoane, cincisprezece adulţi, trei copii şi Joe.

- Lucy? o chemă judecătorul în şoaptă.

- Da. Nu l-ai văzut...

Judecătorul râse pe înfundate.

- Sigur că da. A ieşit lângă şosea. La fel ca ieri şi ca alaltăieri noapte.

Lucy se apropie şi văzu Biblia deschisă.

- Ai să-ţi strici ochii dacă citeşti la lumina asta.

- Prostii. Lumina stelelor este cea mai bună pentru Biblie. Poate singura lumină. Ce zici de asta? Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaş? El este asemenea robului care suspină după umbră, asemenea năimitului care-şi aşteaptă simbria. Astfel şi cu am avut parte de luni de durere, şi mi-au fost date nopţi de suferinţă. Dacă mă culc, zic: Când va veni ziua? Dacă mă scol, întreb: Când va veni seara? Şi sunt năpădit de fel de fel de arătări până la asfinţit.

Cartea lui Iov, 7, 1-4.

- Nemaipomenit, zise Lucy nu foarte entuziasmată. Foarte drăguţ.

- Nu este drăguţ, e Iov. Nimic nu este foarte drăguţ în Cartea lui Iov, Lucy. Închise Biblia. Sunt năpădit de fel de fel de arătări până la asfinţit. Iată omul tău, Lucy: leit Larry Underwood, din cap până-n picioare.

- Ştiu, îi mărturisi ea, oftând. Ce n-aş da să aflu ce anume îl frământă.

Judecătorul, care avea bănuielile lui, rămase tăcut.

- Nu poate fi vorba de vise, continuă ea. Nimeni nu le mai are, poate doar Joe. Iar Joe... este altfel.

- Da, aşa este. Bietul băiat.

- Şi toată lumea este sănătoasă. Cel puţin după moartea doamnei Vollman.

La două zile după apariţia judecătorului, o pereche care se prezentase drept Dick şi Sally Vollman hotărâse să rămână alături de Larry şi de grupul lui pestriţ de supravieţuitori. Lucy fu de părere că existau şanse infime ca gripa să fi cruţat un soţ şi o soţie, bănuind că mariajul lor era încheiat pe baza legii naturale şi era de dată recentă. Aveau peste patruzeci de ani şi erau foarte îndrăgostiţi unul de celălalt, se vedea limpede. Apoi, cu o săptămână în urmă, când se aflau în casa bătrânei din Hemingford Home, Sally Vollman se îmbolnăvise. Făcuseră popas timp de două zile, aşteptând neputincioşi să se facă mai bine sau să moară. Murise. Dick Vollman rămăsese alături de ei, dar acum era cu totul alt om - tăcut, îngândurat, tras la faţă.

- A pus la inimă, nu? îl întrebă ea pe Judele Farris.