- Tii! ţipă ea, cu o voce speriată şi spartă, de femeie bătrână.
Trase spre ea sacul, pe fundul căruia apăruse o crestătură mică. Auzi un mârâit gros. Ghemuită pe porţiunea de pietriş dintre marginea drumului şi lanul de porumb, o pândea o nevăstuică mare şi maronie. O ţintuia cu privirile, iar pupilele ei căpătau pâlpâiri roşietice în razele lunii. I se alătură alta. Apoi încă una. Şi încă una.
Se uită de cealaltă parte a drumului şi constată că se aliniasera şi acolo, măsurând-o cu ochii lor răi. Adulmecaseră puii din sac. Cum de se adunaseră atât de multe, jur-împrejurul ei? se întrebă ea, din ce în ce mai înfricoşată. Odată, fusese muşcată de o nevăstuică; îşi vârâse mâna sub veranda de la Casa Mare, ca să scoată o minge roşie, de cauciuc, care se rostogolise într-un cotlon, şi ceva, ca o mie de ace la un loc, îi înhăţase mâna. Agresiunea neaşteptată, spărgând ordinea senină şi monotonă, cumplita durere ţâşnind fierbinte din braţul ei, o făcuseră să ţipe cât o ţinea gura. Îşi retrăsese braţul, cu nevăstuica agăţată de el. Picături din sângele ei împodobeau ca nişte mărgele blana netedă, maronie a animalului, iar trupul lui, zbătându-se, biciuia aerul în toate direcţiile. Ea striga şi-şi scutura braţul, dar nevăstuica nu-i dădea drumul, ca şi cum ar fi fost acum parte din trupul său.
Micah şi Matthew, fraţii ei, se aflau în curte; taică-său răsfoia în verandă un catalog de mărfuri care puteau fi comandate prin poştă. Se apropiaseră cu toţii în fugă şi, pentru o clipă, încremeniseră privind-o pe Abagail, care pe atunci nu avea decât doisprezece ani, cum alerga înnebunită prin poiana unde curând avea să fie înălţat hambarul, cu nevăstuică maronie atârnându-i de braţ ca o eşarfă, animalul încercând zadarnic să-şi găsească un punct de sprijin cu ghearele din spate. Stropii de sânge îi săriseră pe rochie, pe picioare şi pe pantofi.
Tatăl ei se dezmeticise primul. John Freemantle pusese mâna pe o bucată de lemn de foc de lângă butucul de tăiat lemne şi urlase: Stai nemişcată, Abby! Vocea lui, pe care o recunoştea drept supremă poruncă încă din leagăn, răzbătuse prin confuzia şi bălmăjeala produse de panică în mintea ei, încât, năucită cum era, probabil că nimic altceva n-ar fi făcut-o să reacţioneze. Rămăsese neclintită, iar bucata de lemn coborîse şuierând; o durere teribilă îi săgetase braţul până la umăr (în clipa aceea fusese convinsă că-i fusese smulsă mâna din loc), apoi obiectul maroniu care-i provocase şocul şi atâta suferinţă căzuse la pământ, cu blana vârstată năclăită de sânge şi lipsită de luciu. Atunci Micah sărise asupra animalului, strivindu-l cu ambele picioare, şi se auzise un pârâit groaznic, ca sunetul care-ţi ajunge în ţeastă când spargi între dinţi nişte bomboane tari şi, dacă animalul nu apucase să moară până atunci, e sigur că nu supravieţuise după acea lovitură. Abagail nu leşinase, dar începuse să plângă şi să ţipe isteric. Între timp, palid şi speriat, sosise în goană şi Richard, fratele ei cel mare. Îngrijoraţi, el şi cu taică-său schimbară o privire.
- De când sunt eu n-am văzut o nevăstuică să facă aşa ceva, zicea John Freemantle, ţinând-o pe după umeri pe fiica lui, care bocea din răsputeri. Mulţumesc lui Dumnezeu că mamă-ta era plecată după fasolea aia.
- Dar, dacă animalul era..., începu Richard.
- Ţine-ţi gura, i-o tăie scurt taică-său, înainte ca Richard să pronunţe cuvântul.
În vocea lui se citea, simultan, răceală, furie şi spaimă. Iar Richard îşi ţinu cu adevărat gura - ba şi-o închise cu asemenea viteză şi putere, încât Abby auzi chiar zgomotul respectiv. Apoi tatăl i se adresă ei:
- Hai să mergem la pompa de apă, Abagail, draga mea, şi să ne spălăm bine.
De-abia după un an, Luke îi mărturisise ce anume nu dorise taică-său să pronunţe Richard cu voce tare: că nevăstuica fusese pesemne turbată ca să atace în felul acela, iar dacă ar fi fost turbată, Abby, ai fi avut parte de una dintre cele mai cumplite morţi, dacă facem abstracţie de tortură. Dar nevăstuica nu fusese turbată; rana se închisese fără complicaţii. Cu toate acestea, începând de atunci, nevăstuicile o speriau de moarte, aşa cum pe alţii îi sperie şobolanii sau păianjenii. Vai, ce bine ar fi fost dacă gripa le-ar fi luat pe ele, şi nu pe câini! Dar nu se întâmplase astfel, iar ea...
Sângele tău este la mine în pumni.
O nevăstuică se repezi şi muşcă din ţesătura aspră a sacului.
- Tii! o alungă ea.
Nevăstuica se îndepărtă, parcă rânjind, cu o bucată de sfoară atârnată de fălci.
El le trimisese - Omul Întunecat.
Groaza începu să pună stăpânire asupra ei. Acum se adunaseră sute: cenuşii, maronii, negre, atrase toate de mirosul puilor. Stăteau pe ambele părţi ale drumului, unele peste altele, înghesuindu-se în zelul lor de a ajunge la ceea ce adulmecau.
Trebuie să le dau. Totul a fost zadarnic. Dacă nu le dau ce vor, au să mă sfâşie în bucăţi. A fost zadarnic.
În bezna din mintea ei reuşea să desluşească rânjetul Omului Întunecat, îi vedea mâinile întinse şi sângele ce i se scurgea din pumni.
Încă o smucitură în sacul ei. Şi apoi încă una.
Nevăstuicile de pe cealaltă parte a drumului traversau acum de-a valma către ea, târându-se cu pântecele lipit de ţărână. Ochii lor mici şi sălbatici sclipeau ca nişte ţurţuri de gheaţă în lumina lunii.
Dar cel ce are credinţă în Mine nu va pieri... pentru că Eu l-am însemnat cu semnul Meu şi nimic nu-l va atinge... acela este al Meu, spune Domnul...
Femeia se ridică în picioare, îngrozită încă, dar ştiind foarte bine ce are de făcut.
- Plecaţi de aici! ţipă ea. Am pui, sigur că da, dar sunt pentru oaspeţii mei! Acum dispăreţi dinaintea mea!
Animalele se retraseră din calea ei. Ochii lor mici părură să se umple de nelinişte. Pe neaşteptate, se risipiră ca fumul. Un miracol, îi trecu femeii prin minte, iar sufletul ei se umplu de încântare şi laudă pentru Dumnezeu. Apoi, năprasnic, încremeni de spaimă.
Undeva, departe, către vest, dincolo de Rocky Mountains, care nici măcar nu se vedeau la orizont, simţi un ochi - un Ochi scânteietor - care se deschise larg şi se întoarse spre ca, căutând-o. Îl auzi limpede, ca şi cum cuvintele ar fi fost pronunţate cu adevărat: Cine-i acolo? Eşti chiar tu, bătrâno?
- Ştie că sunt aici, şopti ea în noapte. Vai, Doamne, ajută-mă. Ajută-mă acum, ajută-ne pe noi toţi.
Târând sacul după ea, o porni din nou spre casă.
Sosiră două zile mai târziu, pe 24 iulie. Nu reuşise să-i întâmpine cum ar fi dorit; ajunsese din nou în ultimul hal de oboseală, aproape oloagă, şontâcăind dintr-un loc într-altul, şi doar cu sprijinul bastonului, incapabilă până şi să-şi pompeze apă din puţ. A doua zi după ce tăiase puii şi alungase nevăstuicile, adormise buştean după-amiaza, fiind complet epuizată. Visase că se află într-o trecătoare înaltă şi îngheţată, în creierul munţilor, în Rocky Mountains, la vest de cumpăna apelor. Highway 6 se strecura printre pereţii înalţi de piatră care-şi aruncau umbra asupra acestui defileu cât era ziua de lungă, cu excepţia intervalului cuprins aproximativ între 11.45 şi 12.50. Dar în visul ei nu era zi, ci miez de noapte, învăluit în beznă. De undeva, se auzea urletul lupilor. Deodată, în întuneric se deschise un Ochi, mişcându-se sinistru dintr-o parte în cealaltă a orbitei, în timp ce vântul sufla a pustiu printre pinii şi molizii albaştri ai muntelui. Era chiar el, pornit s-o caute.
Se trezise din somnul ei lung şi greu mai puţin odihnită decât era când se culcase, şi atunci se rugă din nou la Dumnezeu să-i dea pace, sau cel puţin să schimbe direcţia în care El dorea s-o trimită.
Spre nord, sud sau est, Doamne, şi voi pleca din Hemingford Home înălţându-ţi imnuri de slavă. Dar nu către vest, spre Omul Întunecat. Rocky Mountains nu sunt o adevărată stavilă în calea lui. Nici Anzii nu i-ar ajunge.
Însă acesta nu era un argument. Mai devreme sau mai târziu, când omul acela avea să se simtă destul de puternic, îi va căuta pe cei care îndrăzneau să i se împotrivească. Dacă nu anul acesta, atunci la anul. Câinii pieriseră din cauza epidemiei, în schimb lupii, ascunşi în zona muntoasă, supravieţuiseră, iar acum erau gala să slujească acestui Vlăstar al Satanei.
Iar lupii nu aveau să fie singurii lui slujitori.
În dimineaţa zilei în care sosiră, în sfârşit, oaspeţii ei, se pusese pe treabă încă de la ora 7, făcând câteva drumuri cu câte două bucăţi de lemn de fiecare dată, până ce reuşi să umple lada şi să încingă plita. Mulţumită lui Dumnezeu avea parte de o zi noroasă, cu vreme răcoroasă, prima de acest fel de săptămâni întregi. Era posibil să şi plouă, înainte de căderea întunericului. Cel puţin aşa o anunţa şoldul, la care avusese o fractură în 1958.
Mai întâi puse la cuptor plăcintele, făcute cu dulceţurile din cămară, dar şi cu rubarbă şi căpşune din grădină. Slavă Domnului, căpşunele tocmai se copseseră şi se bucura să ştie că nu fusese zadarnic. Chiar şi faptul că gătea o făcea să se simtă mai bine, pentru că a găti înseamnă viaţă. O plăcintă cu afine, două cu căpşune şi rubarbă şi una cu mere. Mireasma lor umplu întreaga bucătărie în acea dimineaţă. Apoi le puse pe pervazul ferestrelor, la răcit, aşa cum făcuse de când se ştia.
Cum-necum, pregătise aluatul, deşi nu-i venise prea uşor, în lipsa ouălor proaspete - şi doar ajunsese la ferma de păsări, numai ea era vinovată că uitase să ia de acolo. În schimb, pe la începutul după-amiezei, mica bucătărie cu podeaua denivelată, acoperită cu un linoleum spălăcit, se umpluse de mirosul puilor prăjiţi. Cum acolo stăruia încă mirosul de prăjit, urcă şchiopătând în verandă, ca să-şi citească lecţia, aşa cum făcea în fiecare zi, folosindu-se, ca să-şi facă vânt, de ultimul exemplar din The Upper Room, cu foile ferfeniţite.
Puii se prăjiră cât se poate de frumos. Avea să-l trimită pe unul dintre oaspeţi să culeagă vreo două duzini de ştiuleţi fragezi şi dulci, iar pe urmă puteau mânca pe cinste, sub cerul liber.
După ce aranjă puii pe şerveţele de hârtie, ieşi pe veranda din spate, cu chitara, se aşeză şi începu să cânte. Interpretă imnurile ei preferate, vocea ei înaltă şi tremurătoare risipindu-se în aerul încremenit.
Suntem copleşiţi de încercări sau de ispite,
De un munte de griji împovăraţi?
