- Larry este un om care s-a regăsit pe sine relativ târziu, îi spuse judecătorul, dregându-şi glasul. Cel puţin aşa mi se pare mie. Bărbaţii care suferă târziu acest proces de clarificare nu sunt niciodată siguri pe ei. Ei posedă toate calităţile unui cetăţean model de care ne vorbesc cărţile despre teoria drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti: partizani, dar niciodată habotnici, respectă adevărul faptelor din jurul oricărei situaţii şi nu le deformează niciodată, devin incomozi în postura de conducători, dar sunt rareori în stare să refuze o responsabilitate ce le-a fost oferită... sau vârâtă pe gât. În sistemele democratice, ei sunt cei mai buni lideri, pentru că nu se îndrăgostesc de putere. Ba dimpotrivă. Dacă lucrurile merg prost, în schimb... când moare o doamnă Vollman oarecare... Oare s-a întâmplat din cauza diabetului? se întrerupse judecătorul pe sine însuşi. Probabil ca da. Cianoză a pielii, căderea rapidă în stare de comă... posibil, foarte posibil. Dar dacă este aşa, unde era insulina? Poate că a vrut să moară? Deci să fi fost o sinucidere?

Judecătorul se cufundă într-o pauză de gândire, cu mâinile adunate sub bărbie. Ai fi zis că este o imensă pasăre neagră de pradă, clocind în cuib.

- Spuneai ceva despre momentele în care lucrurile nu merg bine, îi sugeră Lucy cu blândeţe.

- Când merge prost - când moare Sally Vollman, de exemplu, din cauza diabetului, sau a unei hemoragii interne, sau cine ştie de ce - un om ca Larry se consideră vinovat. Bărbaţii pe care-i idolatrizează cărţile despre ştiinţele cetăţeneşti nu au decât rareori un sfârşit cumsecade. Melvin Purvis, acel super G-man din anii treizeci, s-a împuşcat cu pistolul de serviciu, în 1959. Când a fost asasinat, Lincoln nu era decât un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, la un pas de a suferi o prăbuşire nervoasă. Obişnuiam să vedem cum decad preşedinţii sub ochii noştri, de la o lună la alta, ba chiar de la o săptămână la alta, pe televiziunea naţională - ce excepţia lui Nixon, desigur, care era la fel de însetat de putere pe cât este un vampir însetat de sânge, şi cu excepţia lui Reagan, care arăta puţin prea prost ca să mai apuce să îmbătrânească. Presupun că şi Gerald Ford era cam în aceeaşi situaţie.

- Cred că mai este ceva, în afară de asta, îi spuse Lucy cu tristeţe.

El o privi cercetător.

- Cum sunau cuvintele acelea? Sunt năpădit de fel de fel de arătări până la asfinţit?

El îi confirmă printr-un gest.

- Nu ţi se pare o descriere destul de potrivită pentru un bărbat îndrăgostit? întrebă Lucy.

O privi, surprins de faptul că ea ştia de la bun început lucrul pe care el nu dorise să-l spună. Lucy ridică din umeri, zâmbi - un rictus amar al buzelor.

- Femeile ştiu, îi mărturisi ea. Femeile ştiu aproape întotdeauna.

Înainte ca el să-i răspundă, Lucy porni - ca şi cum ar fi fost purtată de o forţă nevăzută - spre şosea, unde stătea Larry, gândindu-se la Nadine Cross.

- Larry?

- Aici, îi răspunse el scurt. De ce mă cauţi?

- Mi s-a făcut frig, îi spuse ea. Bărbatul stătea cu picioarele încrucişate, la marginea drumului, meditând. E puţin loc şi pentru mine?

- Desigur.

Îi făcu loc. Pământul mai păstra un strop din căldura zilei ajunsă acum la sfârşit. Se aşeză lângă el. Bărbatul îşi trecu un braţ peste umărul ei. Potrivit estimării lui Lucy, se aflau acum la şaptezeci şi cinci de kilometri est de Boulder. Dacă reuşeau să pornească la drum mâine înainte de ora 9, puteau să ajungă în Boulder Free Zone înainte de prânz.

Bărbatul cu care vorbiseră prin radio folosise denumirea de Boulder Free Zone; pe el îl chema Ralph Brentner şi le mărturisise (oarecum jenat) că Boulder Free Zone era mai ales un semnal de apel radio, dar lui Lucy îi plăcea foarte mult şi aşa, pentru felul cum suna acest nume. Sugera perfect ideea unui nou început. Iar Nadine Cross adoptase denumirea cu un zel aproape religios, ca şi cum ar fi fost un talisman.

La trei zile după ce Larry, Nadine, Joe şi Lucy ajunseseră la Stovington şi descoperiseră că centrul epidemiologie este pustiu, Nadine avusese ideea să-şi facă rost de un radio CB şi să înceapă să urmărească cele patruzeci de canale. Larry îi acceptase ideea din toată inima, aşa cum accepta majoritatea ideilor ei, îi trecu lui Lucy prin minte. N-o înţelegea câtuşi de puţin pe Nadine Cross. Larry era îndrăgostit de ea, asta putea să constate oricine, dar Nadine nu părea să aibă prea mult de-a face cu el în particular, în afara rutinei zilnice.

Oricum, ideea cu CB-ul fusese foarte bună, chiar dacă creierul ce o produsese părea încremenit în gheaţă (cu excepţia clipelor când era vorba de Joe). Era cel mai uşor mod de a descoperi şi alte grupuri, zisese Nadine, şi de a stabili o întâlnire.

De aici se stârnise o discuţie destul de încurcată în cadrul grupului, care în momentul respectiv avea o jumătate de duzină de membri, punându-i la socoteală şi pe Mark Zellman, un sudor din nordul Statului New York, şi pe Laurie Constable, o asistentă medicală în vârstă de douăzeci şi şase de ani. Iar din discuţia respectivă se pornise o ceartă destul de neplăcută, în legătură cu visele.

Laurie începuse printr-un protest, afirmând că ştiau exact încotro se îndreaptă. Îl urmau pe Harold Lauder cel inventiv şi grupul lui, spre Nebraska. Ce altceva ar fi putut face, ţinând cont că existau motive atât de puternice. Forţa viselor era mult prea puternică spre a putea fi negată.

După mai multe replici schimbate pe tema asta, Nadine devenise isterică. Ea nu avusese nici un vis - apoi sublinie: nici un fel de afurisit de vis de felul ăsta. Dacă ceilalţi doreau să practice hipnoza, unii asupra celorlalţi, foarte bine. Atâta vreme cât exista o bază raţională de a continua drumul spre Nebraska, cum fusese mesajul de la Stovington, totul era în regulă. Dar dorea să se înţeleagă foarte bine că ca nu mergea din cauza a tot felul de prostii metafizice. Dacă lor le era indiferent, din punctul ei de vedere prefera să aibă încredere în radiouri şi nu în închipuiri .

Mark încercase să-i potolească încordarea cu un zâmbet prietenos şi deschis, spunându-i:

- Dacă n-ai avut nici un vis, cum se face că m-ai trezit azi-noapte, pentru că vorbeai în somn?

Nadine se făcuse albă ca varul.

- Cumva mă faci mincinoasă? întrebă ea aproape ţipând. Pentru că dacă asta vrei să spui, unul dintre noi trebuie să plece de aici chiar acum!

Joe se strânse lângă ea, scâncind.

Larry aplanase conflictul incipient, arătându-se de acord cu ideea unui CB. Iar de o săptămână încoace începuseră să recepţioneze mesaje, nu din Nebraska (părăsită încă înainte să poată ajunge ei acolo - lucru pe care îl aflaseră din vise, chiar dacă în vremea aceea visele îşi mai pierduseră din consistenţă şi păreau mai puţin stringente), ci de la Boulder, Colorado, situat la nouă sute de kilometri vest - semnale transmise prin puternicul emiţător al lui Ralph.

Lucy îşi amintea de feţele bucuroase, aproape extatice ale celorlalţi la auzul cuvintelor pronunţate de Ralph Brentner, tărăgănat şi nazalizat, cu accent de Oklahoma: "Aici Ralph Brentner, Boulder Free Zone. Dacă mă auziţi, răspundeţi pe Canalul 14. Repet, pe canalul 14."

Îl auzeau bine pe Ralph, dar atunci nu aveau încă un emiţător suficient de puternic să-i confirme. Intre timp se apropiaseră, iar de la prima transmisie încoace aflaseră încă o mulţime de lucruri, că bătrâna aceea, Abagail Freemantle pe numele ei (deşi Lucy nu avea să i se adreseze în gândurile ei decât cu Mother Abagail) şi grupul ei ajunseseră cei dintâi, dar că, începând de atunci li se alăturaseră grupuri răzleţe, formate din câte doi sau trei şi până la cete de câte treizeci de persoane. Când Brentner intrase pentru prima oară în legătură cu ei, existau două sute de oameni la Boulder; în seara aceasta, când reuşeau să converseze cu uşurinţă între ei, propriul lor CB funcţionând perfect de la această distanţă - erau peste trei sute cincizeci. Adăugând şi grupul lor, numărul total avea să se apropie binişor de patru sute de oameni.

- Îţi dau un bănuţ pentru gândul tău, îi spuse Lucy lui Larry, aşezându-şi mâna pe braţul lui.

- Mă gândeam la ceasul acesta şi la moartea capitalismului, îi răspunse el, arătând spre Pulsarul lui Lucy. Regula era că dacă nu dădeai din rât cât puteai, mureai - iar porcul care râma cel mai tare se alegea cu Cadillacul roşu-alb-albastru şi ceasul Pulsar. Acum trăim într-o adevărată democraţie. Oricare doamnă din America îşi poate permite un Pulsar digital şi o haină din vizon albastru.

Izbucni în râs.

- Poate ai dreptate. Dar am să-ţi zic ceva, Larry. Eu poate nu ştiu prea multe despre capitalism, în schimb am aflat ceva despre ceasul ăsta de o mie de dolari. Ştiu că nu este bun de nimic.

- Nu? exclamă el, zâmbindu-i mirat. Era un model dintre cele mici, dar părea absolut autentic. Ea se bucură să-l vadă zâmbind - zâmbetul fiindu-i adresat doar ei. De ce nu?

- Pentru că nimeni nu ştie cât este ora, îi răspunse Lucy obraznic. Acum patru sau cinci zile v-am întrebat pe domnul Jackson, pe Mark şi pe tine, unul după celălalt. Mi-aţi spus o altă oră, fiecare dintre voi, şi că ceasurile voastre se opriseră cel puţin o dată, la un moment dat... Ţi-aduci aminte de locul acela unde măsurau ora lumii? Am citit odată un articol despre asta într-o revistă, aşteptând să-mi vină rândul la un doctor. Mi s-a părut extraordinar. Socoteau până şi micro-microsecundele. Aveau pendule şi ceasuri solare, ce vrei şi ce nu vrei. Uneori îmi vine în minte locul acela şi simt că înnebunesc. Toate ceasurile de acolo s-au oprit, probabil, iar eu port la mână un ceas Pulsar de o mie de dolari pe care I-am şutit dintr-un magazin de bijuterii, care nu este în stare să măsoare timpul cu precizie de o secundă, după cum s-ar cuveni. Din cauza gripei. A afurisitei de gripă.

Ea căzu în muţenie şi o vreme rămaseră amândoi tăcuţi. Apoi Larry îi arătă spre cer.

- Ia uită-te acolo!

- Cum? Unde?

- La ora 3. Şi acum la 2.

Se uită în sus, dar nu reuşi să vadă punctul pe care Larry încerca să i-l arate decât atunci când îi prinse obrajii între palmele calde şi o îndreptase spre sectorul de cer respectiv. O lumină strălucitoare, ca a unei stele, însă mai puternică şi mai stabilă, străbătând repede bolta cerească de la est spre vest.

- Doamne Dumnezeule, strigă ea, este un avion, nu-i aşa, Larry? Un avion?

- Nu, este un satelit al pământului. Probabil că se va mai roti acolo vreme de şapte sute de ani.

Îl urmăriră cu privirea până ce dispăru dincolo de masa întunecată a Munţilor Rockies.

- Larry? întrebă ea încet. De ce nu vrea Nadine să recunoască? Mă refer la vise.

Simţi o abia perceptibilă încordare a lui şi regretă că provocase o asemenea discuţie. Dar acum, că apucase s-o facă, era hotărâtă să meargă până la capăt... dacă el nu i-o reteza.

- Ea susţine că nu are nici un vis.

- Şi totuşi visează. Mark avea dreptate. Şi de vorbit vorbeşte în somn. Într-o noapte bolborosea atât de tare, încât m-a trezit şi pe mine.

Acum o privea ţintă. După o vreme, o întrebă: