Gina rămăsese singură de trei săptămâni. Cu o zi sau două înainte, se jucase în podul unchiului ei, podeaua din lemn putred cedase, iar ea căzuse de la o înălţime de zece metri peste căpiţa de fân de dedesubt. În cădere, rostogolindu-se de pe căpiţă, se alesese cu o fractură. În primă instanţă, Dick Ellis nu-i dădu prea multe şanse. Îi administră un anestezic local, ca să-i poată aşeza piciorul la loc; pierduse atât de mult din greutate, iar starea ei fizică generală era atât de proastă, încât se temuse că o anestezie generală i-ar fi putut fi fatală (cuvintele cele mai tari ale conversaţiei erau pronunţate pe litere, ca să nu fie înţelese de Gina McCone, care se juca fără grijă cu nasturii lui Mother Abagail). Gina îşi recăpătase tonusul cu o viteză care-i mirase pe toţi. Fetiţa se ataşase imediat de Ralph şi de pălăria lui fercheşă. Vorbind pe un ton scăzut şi sfios, Ellis îşi exprimă opinia că problema ei se datora în mare măsură singurătăţii zdrobitoare prin care trecuse.
- Fireşte, se arătă Abagail de acord. Dacă n-o auzeaţi, s-ar fi stins curând.
Gina căscă. Ochii ei erau mari şi obosiţi.
- Am s-o duc la culcare, spuse Olivia Walker.
- În cămăruţa de la capătul holului, o sfătui Abby. Poţi să dormi cu ea, dacă vrei. Cealaltă fată... cum ziceai că te cheamă, draga mea? Numele tău mi-a ieşit din minte.
- June Brinkmeyer, spuse roşcata.
- Păi, poţi dormi cu mine, June, dacă nu te deranjează. Patul nu este destul de mare pentru două persoane, şi nu cred că ţi-ar plăcea să dormi cu o legătură de beţe uscate ca mine, nici dacă patul ar fi încăpător, dar este o saltea, pusă la păstrare în podul casei, care ar fi taman bună, dacă nu cumva au intrat gândacii în ea. Sper să vrea unul dintre bărbaţii ăştia să ţi-o coboare, nu?
- Desigur, se oferi Ralph.
Olivia o duse pe Gina în pat, căci între timp adormise. Întunericul se lăsa asupra bucătăriei, unde domnea o animaţie cum nu mai fusese de mulţi ani încoace. Gemând, Mother Abagail se ridică în picioare şi aprinse trei lămpi cu gaz, una pe masă, una pe sobă (un model Blackwood, din fontă, care acum se răcea, ticăind încet) şi una pe pervazul ferestrei din verandă. Întunericul se trase puţin înapoi.
- Poate că tot obiceiurile vechi sunt cele mai bune, spuse Dick deodată şi toţi îşi îndreptară privirile spre el.
El tuşi şi se înroşi din nou, dar Abagail începu să chicotească.
- Vreau să spun, continuă Dick puţin defensiv, că asta e prima masă gătită... ei bine, din 30 iunie şi până acum, cred. Adică din ziua în care s-a oprit curentul electric. Iar atunci am gătit chiar eu. Ceea ce fac eu nu prea poate fi numit gătit. Nevastă-mea, acum... era o gospodină extraordinară. Ea...
Îşi lăsă propoziţia neterminată.
- A adormit buştean, le spuse Olivia întorcându-se în bucătărie. Era extrem de obosită.
- Pâinea o coci în casă? o întrebă Dick pe Mother Abagail.
- Sigur că da, dintotdeauna. Însă asta nu e pâine făcută cu drojdie, pentru că drojdia s-a stricat. Dar merge şi aşa.
- Mă dau în vânt după pâinea asta, îi mărturisi el simplu. Helen... soţia mea... făcea pâine de două ori pe zi. În ultima vreme, mi se pare că este singurul lucru după care tânjeam. Dacă-mi dai trei felii de pâine şi nişte gem de căpşune, pot să mor fericit.
- Tom Cullen e obosit, declară Tom pe neaşteptate. Oboseală să-ţi cadă ochii.
Căscă de-i trosniră fălcile.
- Poţi să-ţi faci culcuşul în grajd, îi spuse Abagail. Miroase puţin a mucegai, dar este uscat.
O vreme, ascultară freamătul continuu al ploii, care începuse să cadă de mai mult de o oră. Dacă era singură, ar fi fost un zgomot dezolant. Acum însă, într-o asemenea companie, acelaşi zgomot era un acompaniament plăcut, discret, care-i făcea să se simtă mai apropiaţi. Apa şiroia prin jgheaburile din tablă galvanizată şi cădea în butoiul pentru apă de ploaie pe care Abby îl mai păstra încă lângă un perete al casei. Ecoul tunetului venea de foarte departe, de deasupra Iowei.
- Presupun că aveţi echipament de tabără? îi întrebă ea.
- Avem tot ce ne trebuie, o asigură Ralph, ridicându-se în picioare. Ne vom descurca. Haide, Tom.
- Nu vreţi să mai rămâneţi puţin amândoi, tu şi Nick? zise Abagail.
În tot acest răstimp, ea-l observase pe Nick, aşezat la masă, în partea opusă balansoarului. Îşi spunea că într-o încăpere unde sunt atâţia oameni, vorbind şi mişcându-se, prezenţa unui surdomut, în mod normal, abia dacă s-ar face simţilă. Ceea ce nu era cazul cu Nick. El stătea perfect nemişcat şi urmărea conversaţia, iar pe figura lui se citeau reacţii la tot ce se spunea. Avea o figură deschisă şi inteligentă, dar în pofida tinereţii lui, grijile prin care trecuse lăsaseră urme. De mai multe ori, pe măsură ce dialogul se desfăşura, îi văzu pe ceilalţi aruncându-i priviri, ca şi cum Nick ar fi trebuit să confirme sau să infirme spusele lor. Erau cu toţii conştienţi de prezenţa lui. Apoi, îl văzuse privind - cu o mină îngrijorată - de mai multe ori pe fereastră, în beznă.
- Puteţi să-mi aduceţi salteaua aceea? întrebă June calm.
- Nick şi cu mine o vom aduce, spuse Ralph, ridicându-se în picioare.
- Nu vreau să dorm singur în grajdul din spate, spuse Tom. Doamne, nu!
- Vin şi eu cu tine, îl linişti Dick, ridicându-se în picioare. Aprindem lampa Coleman şi ne facem culcuşul. Mulţumesc încă o dată, doamnă. Nici nu pot să-ţi spun cât de mult bine mi-au făcut toate astea.
Ceilalţi îi mulţumiră şi ei. Nick şi Ralph aduseră salteaua, în care se dovedi că nu existau insecte. Tom şi Dick plecară spre grajd, unde peste scurt timp se aprinse lanterna Coleman. Curând, Nick, Ralph şi Mother Abagail rămaseră singuri în bucătărie.
- Pot să fumez, doamnă? întrebă Ralph.
- Doar dacă nu dai scrum pe covor. Găseşti o scrumieră chiar în dulapul din spatele tău.
Ralph se ridică să şi-o ia, în timp ce Abby îl cerceta în continuare pe Nick. Purta o cămaşă kaki, jeanşi şi o vestă spălăcită din doc. Ceva din persoana lui îi lăsa sentimentul că-l mai întâlnise înainte, sau că-i fusese menit să-l întâlnească. Privindu-l, avea sentimentul liniştitor pe care ţi-l dă cunoaşterea şi împlinirea, ca şi cum ar fi fost sortită să trăiască această clipă. Ca şi cum la un capăt al vieţii ei ar fi existat tatăl, John Freemantle, înalt, negru şi mândru, iar bărbatul acesta tânăr, alb şi mut, cu un singur ochi, expresiv şi strălucitor, pe o faţă copleşită de griji, la celălalt capăt.
Se uită pe fereastră şi văzu o rază a lămpii Coleman cu baterii ieşind pe fereastra grajdului şi luminând o mică bucată din curte. Se întrebă dacă staulul mai păstra mirosul animalelor; nu mai intrase acolo de aproape trei ani. Nu avusese de ce. Ultima ei vacă, Daisy, fusese vândută în 1975, dar în 1987 duhoarea încă persista. Probabil că şi astăzi. Nu contează, sunt şi mirosuri mai rele.
- Doamnă?
Se uită în spate. Ralph stătea acum lângă Nick, ţinând în mână o foaie de hârtie şi străduindu-se să citească la lumina lămpii. Nick avea un blocnotes şi un pix; ţinându-le, o privea pe Abagail cu cea mai mare atenţie.
- Nick spune..., începu Ralph, apoi îşi drese glasul, încurcat.
- Mergi mai departe.
- În bilet zice că-i vine greu să citească pe buzele dumitale, pentru că...
- Cred că ştiu de ce, îl opri ea. Nu te sfii.
