Broboane de sudoare i se iviră pe piele şi se simţi soios, cu toate că făcuse duş, după plecarea lui Lloyd. Îşi aminti de faţa pe care o descoperise în oglinda băii, acoperită de crustele rănilor vechi, trupul descărnat, ochii prea mici pentru orbitele căscate. Da, vor râde. Ascultă murmurul conversaţiei, clinchetul tacâmurilor, şi-şi făcu socoteala să se retragă pe furiş.

Apoi îşi aminti felul în care lupul îl prinsese cu blândeţe de mână şi-l dusese departe de coşciugul din tablă al lui The Kid. Trase aer în piept şi intră.

Câteva persoane ridicară în treacăt privirile, apoi îşi văzură mai departe de mâncat şi de conversaţie. Lloyd, care stătea la masa mare din mijloc, ridică un braţ şi-i făcu semn să se apropie. Trash îşi croi drum printre mese, trecând pe dedesubtul unui panou electronic Keno, pentru înregistrarea pariurilor, care nu funcţiona. La masă mai stăteau trei bărbaţi. Toţi aveau înaintea lor omlete cu şuncă.

- Ia-ţi şi tu, îl îndemnă Lloyd. E cu autoservire.

Trashcan Man puse mâna pe o tavă şi se duse la tejgheaua din spatele căreia îl urmărea un bărbat masiv, în haine murdare de bucătar.

- Sunteţi domnul Horgan? îl întrebă Trashcan Man timid.

Horgan îi zâmbi, dezvăluindu-şi dinţii cu strungăreaţă.

- Mda, însă dacă mă iei aşa, nu ajungem nicăieri, flăcăule. Whitney mi se zice. Te simţi ceva mai în formă? Când ai apărut, păreai urgia Domnului.

- Mult mai bine, sigur că da.

- Pune-ţi ouă, cât pofteşti. Însă fereşte-te de cartofii prăjiţi. Cel puţin eu aşa aş face. Barabulele-astea sunt vechi şi tari. Mă bucur c-ai venit la noi, băiete.

- Îţi mulţumesc, îi răspunse Trash.

Se întoarse la masa lui Lloyd.

- Trash, el este Ken DeMott. Tipul cu chelie este Hector Drogan. Iar puştiul ăsta, care nădăjduieşte să-i crească şi pe obraji tuleie ca-n cur, îşi zice Ace High.

Îl întâmpinară cu gesturi de salut.

- Iar el este băiatul cel nou, explică Lloyd. Îl cheamă Trashcan Man.

Trash strânse mâinile tuturor, apoi se înfipse în omletă. I se adresă, cu voce coborâtă şi politicoasă, tânărului cu barba rară:

- Eşti bun să-mi dai şi mie sarea, domnule High?

Urmă un moment de surpriză, se uitară unii la alţii, apoi izbucniră în râs. Trash se holbă la ei, simţind cum îl gâtuie frica, şi atunci auzi râsul, îl percepu cu adevărat, cu urechile, dar şi cu mintea, şi înţelese că nu exista în el nici o undă de batjocură. Nimeni de aici nu avea să-l întrebe de ce arsese biserica şi nu şcoala. Nimeni nu avea să-l sâcâie cu cecul de pensie al bătrânei doamne Semple. Dacă avea chef, putea să zâmbească şi el. Ceea ce şi făcu.

- Domnul High, chicoti Hector Drogan. Vai, Ace, să ştii că te-a avut la faza asta. Domnul High, sună nemaipomenit. Dooomnul Haaaai. De mult n-am mai auzit aşa o poantă bună.

Ace High îi întinse sarea şi zise:

- Spune-mi Ace şi o să reacţionez întotdeauna, omule. Dacă nu mă strigi Domnul High, n-am să te strig nici eu pe tine Domnul Man, s-a făcut?

- Okay, se arătă Trashcan Man de acord, zâmbind în continuare. Mi se pare corect.

- Vai, domnule Haini! repetă Heck Drogan în falset, izbucnind apoi încă o dată în hohote. Ace, ai să rămâi afectat de chestia asta pe veci. Pe cuvântul meu.

- Treaba ta ce crezi, dar eu sunt sigur că nu, replică Ace High.

Tânărul se ridică şi se duse să-şi mai umple farfuria. În trecere, mâna lui se lăsă pentru o clipă pe umărul lui Trashcan Man. O mână caldă şi puternică. O mână prietenoasă, care nu strângea sau ciupea.

Trashcan Man începu să înfulece din toată inima, cu un sentiment de căldură şi pace în inimă. Căldura şi pacea erau atât de străine firii lui, încât le simţea aproape ca pe o boală. Mâncând, încercă să înţeleagă ce se petrece cu el. Îşi ridică nasul din farfurie, cercetă feţele celor din jur şi crezu că înţelege.

Fericire.

Ce grup de oameni minunaţi, gândi el.

Şi imediat după aceea: Sunt acasă.

În ziua respectivă l-au lăsat de capul lui, să doarmă, dar în următoarea a fost dus cu autobuzul, împreună cu mulţi alţii, la Boulder Dam. Acolo au bobinat până seara sârmă din cupru pe turbinele arse. Muncea la un banc cu vederea spre apă - Lacul Mead - fără să fie supravegheat de nimeni. Trashcan Man presupuse că în jur nu exista nici un supraveghetor sau şef de echipă, pentru că toată lumea muncea din pură convingere, ca şi el.

Ziua următoare avea să constate că se înşelase.

Era ora 10.15 dimineaţa. Trashcan Man stătea la bancul lui, înfăşurând sârma din cupru, cu mintea zburdându-i la depărtări de milioane de kilometri, în timp ce degetele îşi îndeplineau munca. Compunea în mintea lui un psalm de mulţumire adresat Omului Întunecat. Îi venise ideea că ar trebui să-şi facă rost de o carte mare (de o Carte, de fapt) în care să-şi treacă o parte din gândurile lui despre el. Poate că oamenii vor dori să citească odată o asemenea Carte. Oamenii care aveau faţă de el aceleaşi sentimente.

Ken DeMott veni la bancul lui, aparent palid şi speriat, în ciuda faptului că soarele deşertului îi bronzase chipul.

- Haide, îl îndemnă el. Munca s-a terminat. Ne întoarcem la Vegas. Toată lumea. Autobuzele aşteaptă afară.

- Cum? De ce?

Trashcan îl măsură, clipind des din ochi.

- Nu ştiu. Este ordinul lui. Lloyd a răspândit ştirea. Mişcă-ţi fundul, Trashy. În situaţii ca asta, e mai bine să nu pui întrebări.

Se conformă sfatului primit. Afară, pe Hoover Drive, aşteptau parcate trei autobuze ale Serviciului Şcolar Public din Las Vegas, cu motoarele torcând în ralanti. Bărbaţi şi femei se urcau în ele. Nu schimbau între ei nici o vorbă; călătoria aceasta, la jumătatea dimineţii, se deosebea radical de cele obişnuite, către şi dinspre şantier. Veselia lipsea cu desăvârşire, ca şi conversaţia şi micile glume obişnuite, din grupul de douăzeci de femei şi treizeci de bărbaţi. Toţi căzuseră în muţenie şi-şi urmăreau propriile gânduri.

Aproape de oraş, Trashcan Man îl auzi pe unul dintre bărbaţii care stăteau vizavi de el spunându-i în şoaptă vecinului său de banchetă:

- E Heck. Heck Drogan. Fir-ar să fie, de unde află stafia aia tot ce se întâmplă?

- Ţine-ţi gura, îl sfătui celălalt, aruncându-i lui Trashcan Man o privire neîncrezătoare.

Trash se întoarse şi începu să contemple deşertul ce defila pe lângă ei. Dar în mintea lui se strecurase din nou tulburarea.

- Isuse, murmură una dintre femei când coborau în ordine din autobuz, dar un alt comentariu nu se mai auzi.

Trashcan privi mirat în juru-i. Se părea că toată lumea din Cibola se adunase acolo. Fuseseră chemaţi înapoi de pe unde se aflau, cu excepţia câtorva cercetaşi, care se puteau afla oriunde, din peninsula Mexic şi până în vestul Texasului. Se adunaseră într-un semicerc larg în jurul fântânii, în şiruri de câte şase şi şapte oameni, în total peste patru sute de persoane. O parte din cei din spate se urcaseră pe scaune de-ale hotelului ca să vadă şi, până să se apropie, Trash crezu că se uitau la fântână. Întinzându-şi gâtul, crezu că distinge ceva întins pe gazonul din faţa fântânii, fără să-şi dea seama ce anume.

Se simţi apucat de cot. Era Lloyd, alb la faţă şi nervos.

- Te-am căutat. El vrea să te vadă mai târziu. Intre timp, avem altceva de făcut. Doamne, cât urăsc treaba asta. Haide. Am nevoie de ajutor, iar tu ai fost ales.

Trashcan Man simţea că i se rotesc toate în cap. El dorea să-l vadă! El! Între timp însă, urma... să se întâmple ceva.

- Ce anume, Lloyd? Ce este?

Lloyd nu-i răspunse. Ţinându-l în continuare uşor de braţ, îl conduse pe Trashcan Man spre fântână. Mulţimea le făcu loc, s-ar fi zis că aproape se ferea din calea lor. Culoarul îngust prin care treceau părea izolat cu un strat rece şi neclintit de dezgust şi de teamă.

În faţa mulţimii se afla Whitney Horgan, trăgând dintr-o ţigară. Unul dintre asistenţii lui se sprijinea de obiectul pe care Trash nu reuşise să-l distingă prea bine până atunci. Era o cruce din lemn. Partea ce urma să stea pe verticală era lungă de vreo patru metri. Semăna cu un t mic.