Trashcan Man pornise la drum pe la 10.30 dimineaţa. Înainta cu greu - fiind adesea nevoit să treacă peste capotele şi acoperişurile maşinilor şi camioanelor, atât de mare era aglomeraţia - şi, când ajunse la primul indicator pe care scria TUNEL ÎNCHIS, se făcuse deja ora 3.15 după-amiază. Străbătuse cam douăzeci de kilometri. Douăzeci de kilometri nu însemna cine ştie ce - mai ales pentru cineva care traversase o cincime din ţară pe bicicletă - dar, ţinând cont de obstacole, distanţa era totuşi considerabilă. Ar fi putut să se întoarcă de mult şi să-i spună lui The Kid că era imposibil... asta dacă ar fi avut cea mai mică intenţie să facă cale întoarsă. Bineînţeles că nu avea. Trashcan Man nu prea citise istorie la viaţa lui (după terapia cu elcctro-şocuri, îi venea foarte greu să mai citească), dar nu avea nevoie să ştie că, pe vremuri, regii şi împăraţii îi ucideau de multe ori pe solii veniţi cu veşti proaste, fără să stea pe gânduri. Însă apucase să vadă suficient şi ştia suficient despre The Kid ca să nu-şi mai dorească să dea ochii cu el vreodată.

Se opri să cântărească textul anunţului, zugrăvit în litere negre pe un fond portocaliu, de forma unui diamant. Fusese dat la pământ şi zăcea sub roata a ceea ce părea cel mai vechi Yugo din lume. TUNEL ÎNCHIS. Care tunel? Scrută înaintea lui, cu mâna făcută streaşină, şi i se păru că distinge ceva. Mai merse o sută de metri, căţărându-se peste maşini atunci când era nevoie, şi ajunse în dreptul unei cumplite învălmăşiri de cadavre şi maşini distruse. O parte dintre maşini şi camioane arseseră până la schelet. Multe aparţinuseră armatei. Multe dintre trupuri erau înveşmântate în kaki. Dincolo de scena bătăliei - Trash era convins că despre asta era vorba - începea iarăşi o porţiune de trafic dens. Ceva mai încolo, pe ambele sensuri, marea de maşini dispărea în perechea de guri uriaşe: după cum anunţa placa fixată pe stânca goală, aici era intrarea în THE EISENHOWER TUNNEL.

Se apropie cu inima strânsă, neştiind prea bine ce avea de făcut. Găurile gemene forate în stâncă îl intimidau şi, pe măsură ce se apropia, se simţea cuprins de o cumplită groază. Ar fi înţeles acum foarte bine sentimentul lui Larry Underwood faţă de Lincoln Tunnel; în clipa aceea, fără s-o ştie, cei doi deveniseră fraţi de suflet, legaţi de unul şi acelaşi fior.

Principala diferenţă era că, în timp ce trotuarul din Lincoln Tunnel era plasat la înălţime, aici se găsea la nivelul drumului, iar unii şoferi încercaseră să-şi strecoare maşinile pe acolo, urcând cu două roţi peste bordură. Tunelul avea lungimea de două mile. Ca să-l străbată, nu exista altă metodă decât să se prelingă de-a lungul lui, de la o maşină la cealaltă, prin beznă. Traversarea avea să dureze ore întregi.

Trashean Man simţi cum îl apucă pântecăraia.

Rămase în faţa tunelului multă vreme. Cu peste o lună în urmă, Larry Underwood îşi învinsese temerile şi intrase în tunel. După o îndelungată contemplare, Trashean Man se întoarse şi porni spre The Kid, cu umerii căzuţi şi cu un tremur la colţurile gurii. Nu atât lipsa unui spaţiu prin care să poată merge în largul lui şi nici lungimea tunelului (Trash, care nu ieşise din Indiana toată viaţa lui, nu avea habar de lungimea lui Eisenhower Tunnel) au fost cauza renunţării lui. Larry Underwood fusese împins (şi poate controlat) de urma de egoism din el şi de logica simplă a supravieţuirii: New York se afla pe o insulă, şi el trebuia să plece de acolo. Tunelul era calea cea mai simplă. Prin urmare, avea să-l străbată cât mai repede cu putinţă, ca şi cum şi-ar fi ţinut nasul şi ar fi înghiţit repede un medicament, ştiind că avea gust rău. Trashean Man, în schimb, era o biată fiinţă învinsă, obişnuită să accepte loviturile venind atât din partea sorţii, cât şi a firii lui inexplicabile... cu fruntea plecată. Apoi, întâlnirea lui de coşmar cu The Kid îl deprimase şi mai tare şi-i spălase aproape total creierul. Fusese purtat cu viteze destul de mari ca să se îmbolnăvească de nervi. Fusese ameninţat cu moartea dacă nu se dovedea în stare să bea o cutie de bere până la capăt şi apoi să n-o borască. Fusese sodomizat cu ţeava unui pistol. Nu lipsise decât un fir de păr să nu se prăbuşească într-o prăpastie adâncă de trei sute de metri. Şi peste toate astea, mai era el în stare să-şi adune curajul ca să se târască printr-o gaură, săpată chiar prin inima muntelui, unde putea întâlni în întuneric cine ştie ce orori? Nu mai era. Alţii poate erau, însă nu şi Trashcan Man. Iar în ideea lui de a se întoarce exista o anumită logică. Este adevărat, logica unui om învins şi pe jumătate dement, însă nu lipsită de un farmec pervers. El nu se afla pe o insulă. Dacă era nevoie să meargă înapoi tot restul zilei de azi, ba chiar şi mâine, doar ca să descopere un drum care mergea peste munţi şi nu prin ei, avea s-o facă. Adevărat, trebuia să pornească iarăşi în direcţia unde îl lăsase pe The Kid, dar îşi făcea socoteala că acesta se răzgândise şi o luase deja din loc, în ciuda promisiunii. Sau se îmbătase criţă între timp. Sau poate (deşi Trash avea îndoieli serioase că i-ar putea fi hărăzit un asemenea noroc nemaipomenit) îl găsea mort, pur şi simplu, în cel mai rău caz, dacă The Kid se afla încă în acelaşi loc, stând treaz şi aşteptând, Trashcan era în stare să-l pândească până ce se lăsa întunericul şi apoi să se furişeze pe lângă el ca

(o nevăstuică)

un animal mic, oarecare, prin tufişuri. După care îşi va continua calea spre est până ce va întâlni drumul acela.

Ajunse din nou la camionul cisternă din vârful căruia îl văzuse ultima oară pe The Kid şi maşina lui de poveste, reuşind să parcurgă drumul de întoarcere în timp mai scurt. De această dată, nu se urcă până în locul unde silueta lui s-ar fi conturat limpede pe cer, ci se târî de la o maşină la cealaltă în patru labe, încercând să nu facă zgomot. Poate The Kid îşi păstrase atenţia şi vigilenţa. Cu unul ca el, nu ştiai niciodată... Nu avea nici un rost să rişti. Regreta acum că nu luase cu el arma unui soldat, cu toate că nu se folosise niciodată de o puşcă. Se târî mai departe, iar pietricelele de pe drum îi sfâşiau nemilos mâna transformată în gheară. Se făcuse ora 8, iar soarele coborâse dincolo de munţi,

Trashcan se opri în spatele capotei Porscheului în care azvârlise The Kid sticla de băutură şi se înălţă cu grijă. Da, iată cupeul, cu vopseaua lui auriu-metalizată, parbrizul umflat şi aripioara de rechin sfâşiind cerul de culoare vineţie. The Kid zăcea prăbuşit în spatele volanului Day-Glo, cu ochii închişi şi gura căscată. Inima lui Trashcan Man bătea în ritmul unui marş victorios. Beat mort! îi pulsa inima, marcând cele două silabe. Beat mort! Slavă Domnului! Beat mort! Putea să ajungă la treizeci de kilometri depărtare înainte ca The Kid să se trezească din mahmureală.

Cu toate astea, nu-şi slăbi atenţia. Se fofilă de la o maşină la alta ca un gândac traversând suprafaţa nemişcată a unui lac, ocoli cupeul prin stânga şi traversă în grabă spaţiile tot mai mari dintre maşini. Maşina se afla acum în stânga lui, la ora nouă, acum la şapte, acum la şase, chiar în spatele lui. Nu-i mai rămânea decât să se îndepărteze cât mai mult de nebunul...

- Rămâi pe loc, puţă tâmpită ce eşti.

Trash încremeni, sprijinit pe mâini şi pe picioare. Se pişă pe el şi mintea i se dizolvă, transformându-se într-o pasăre neagră, fluturând dement din aripi.

Se întoarse extrem de încet, iar tendoanele gâtului îi scârţâiau ca balamalele uşii unei case bântuite de stafii. Iată-l pe The Kid în toată splendoarea lui, cu o cămaşă răspândind irizaţii de un verde-auriu şi o pereche de pantaloni din catifea reiată decoloraţi de soare. Ţinea câte un revolver în fiecare mână, iar pe faţă i se zugrăvise o cumplită grimasă de ură şi de furie.

- Verificam c-cum e drumu-n partea asta, se auzi Trashcan Man zicând. Să văd dac-că e l-l-liber.

- Păi sigur că da... verificai în patru labe, neisprăvitule. Vezi tu acu' eliberare pe dracu'. Ia saltă-n picioare.

Trashcan reuşi să se ridice şi să-şi menţină echilibrul doar sprijinindu-se de mânerul portierei din dreapta. Ţevile gemene ale revolverelor lui The Kid i se păreau la fel de mari ca şi cele două guri ale lui Eisenhower Tunnel. În clipa aceea, îşi vedea moartea cu ochii. Era mai mult decât conştient de acest fapt. De data asta, nu existau cuvinte potrivite cu ajutorul cărora s-o abată din cale.

Se rugă pe tăcute Omului Întunecat: Te rog... dacă aceasta e voia ta... Îmi dau şi viaţa pentru tine!

- Ce se-ntâmpl-acolo? îl interogă The Kid. Un camion răsturnat?

- În faţă e un tunel. Plin ochi. De-asta am venit, ca să-ţi spun. Te rog...

- Un tunel, gemu The Kid. Futu-i mama mă-sii! Se încruntă iarăşi. Nu cumva mă minţi, bă, poponar nenorocit?

- Nu! Jur că nu! Pe placă scria că-i Eeesenhoover Tunnel. Cred că aşa era, dar eu nu prea mă descurc la cuvintele mai lungi. Am...

- Tacă-ţi fleanca. Cât e pân-acolo?

- Doisprezece kilometri. Poate chiar mai mult.

The Kid rămase tăcut pentru o clipă şi se uită lung pe şosea, spre vest. Apoi îl fixă pe Trashcan Man cu o privire scânteietoare.

- Adică vrei să-mi vinzi mie că blocajul ăsta e lung de doisprezece kilometri! Căcăcios mincinos ce eşti!

The Kid apăsă uşor pe trăgaciul revolverelor. Trashcan, care nu ştia exact cum funcţionează o armă, ţipă ca o femeie şi-şi duse mâinile la ochi.

- Pă bune! ţipă el. Pă bune! Mă jur! Mă jur!

The Kid îl măsură o bună bucată de vreme. În cele din urmă coborî piedicile armelor.

- Am dă gând să te omor, Trashy, îi comunică el, zâmbind. Am dă gând să-ţi curm viaţa aia afurisită. Dar mai întâi mergem până la maşinile alea, pă lângă care ne-am strecurat azi-dimineaţă. Ai să împingi microbuzul în prăpastie. Dup-aia o pornesc înapoi şi găsesc un drum ocolit. Nu-mi las io maşina aici, adăugă nervos. Nu să ezistă una ca asta.

- Te rog să nu mă omori, îi şopti Trashcan. Te implor.

- Dacă eşti în stare să înlături VW-ul în mai puţin dă cinşpe minute, poate că te cruţ. Sper că mă crezi, nu?

- Da, îl asigură Trash.

Dar apucase să se uite adânc în ochii aceia ce licăreau nefiresc şi nu-i dădea crezare defel.

Porniră pe jos spre locul cu pricina, Trashcan Man mergând înaintea lui The Kid, nesigur, ca şi cum ar fi avut picioare din cauciuc. The Kid păşea mărunt şi afectat, haina din piele scârţâind moale la fiecare mişcare. Pe buzele lui de păpuşă se ivise un zâmbet vag, aproape dulce.

Ultimele licăriri ale apusului dispăruseră aproape cu totul înainte ca ei să ajungă la locul unde şoseaua era gâtuită. Microbuzul VW zăcea pe o parte, iar corpurile celor trei sau patru ocupanţi, încâlceala de mâini şi picioare era dificil de distins în lumina scăzută. The Kid trecu dincolo de maşină şi se opri pe marginea şoselei, cercetând locul pe unde se strecuraseră cu zece ore în urmă. Una dintre urmele de cauciuc se mai vedea încă, în schimb cealaltă dispăruse o dată cu o bucată din taluz.

- Nici vorbă, se pronunţă The Kid. Pe-aici nu mai trecem în nici un caz, dacă nu facem puţin loc. Ascultă-mă pe mine, că ştiu.

Lui Trashcan Man îi trecu prin minte, pentru o clipă doar, să se repeadă la partenerul lui şi să încerce să-l împingă în prăpastie. Apoi The Kid se întoarse spre el. Îşi trăsese revolverele şi le ţinea îndreptate spre Trashcan.

- Ia ascultă, Trashy. Te treceau nişte gânduri necurate. Nu-ncerca să mă duci. Citesc în tine ca-ntr-o carte deschisă.

Trashcan scutură din cap, protestând.

- Nu care cumva să faci vreo greşeală cu mine, Trashy. E ultimul lucru din lume pă care să-l încerci. Ia, treci la microbuzu' ăla şi împinge-l! Ai cinşpe minute.

Pe fâşia dintre cele două sensuri era parcat un Austin. The Kid deschise uşa din dreapta a maşinii, aruncă afară cu nepăsare cadavrul umflat al unei adolescente (în primă instanţă smulsese braţul fetei din umăr şi-l aruncase cât colo, cu aerul absent al cuiva care tocmai a terminat de ros un copan de curcan) şi se aşeză pe scaun, rămânând cu picioarele pe asfalt. Gesticulă vesel cu revolverele spre silueta cocârjată şi tremurândă a lui Trashcan Man.

- Timpul trece, amice. Îşi lăsă capul pe spate şi începu să cânte: Hei... iată-l pă Johnny cu puţa-n mână, băiatu' cu un coi a plecat la răz-BOI... aşa, Trashy, băiatule, sulă bleagă ce eşti, pune-ţi spinarea la bătaie, n-au mai rămas dăcât douăşpe minute... iupai-dia, iupai-da, haide, mumie împuţită, bagă osu'...

Trash se propti în microbuz. Îşi încordă picioarele şi împinse. Maşina se clinti poate cu vreo cinci centimetri spre prăpastie. În inima lui, speranţa - această buruiană de nestârpit a sufletului omenesc - începuse iarăşi să înflorească. The Kid era iraţional şi impulsiv; Carley Yates şi ceilalţi prieteni ai lui de la crâşma cu biliard i-ar fi hărăzit apelativul de şobolan de latrină. Cu toate acestea, dacă reuşea într-adevăr să înlăture microbuzul şi să facă loc pentru nepreţuitul cupeu al lui The Kid, nebunul avea poate să-i cruţe viaţa.

Poate.

Îşi lăsă fruntea în jos, apucă marginea caroseriei VW-ului şi împinse din răsputeri. Durerea izbucni în braţul lui de curând rănit şi-şi dădu seama că pielea nouă şi fragilă avea să plesnească acuş-acuş. Şi atunci durerea va fi fără margini.

Microbuzul se mai clinti zece centimetri. Sudoarea picura din sprâncenele lui Trashcan şi i se scurgea în ochi, înţepându-l ca uleiul cald de maşină.

- Hei... iată-l pă Johnny cu puţa-n mână, băiatu' cu un coi a plecat la răz-BOI! fredona The Kid. Păi, iupai-dia, iupai-d...

Cântecul se frânse ca o creangă uscată. Trashcan Man tresări, neliniştit. The Kid se ridicase de pe scaunul Austinului. Stătea pe jumătate întors de la Trash, scrutând peste benzile şoselei ce duceau spre răsărit. Dincolo de ele se ridica o coastă stâncoasă, cu tufăriş des, care acoperea jumătate din bolta cerească.

- Ce mă-sa a fost asta? şopti The Kid.