După cum socotea ea, oricine ar fi putut să-şi treacă viaţa în revistă, să aleagă un an şi să spună: "A fost cel mai bun." Pentru fiecare există un moment special când toate se leagă în chipul cel mai liniştit, măreţ şi minunat. De-abia mai târziu îţi dădea prin gând să te întrebi cum de se putuse întâmpla aşa. Era ca şi cum ai fi pus laolaltă zece mâncăruri aromate în cămară, fiecare dintre ele împrumutând câte ceva din savoarea celorlalte; ciupercile aveau gust de şuncă, iar şunca mirosea a ciuperci; căprioara avea un uşor parfum de potârniche, iar potârnichea prinsese un foarte uşor iz de castraveţi. Mai târziu, în cursul vieţii, te trezeai că ţi-ai fi dorit ca toate lucrurile bune ce ţi s-au întâmplat într-un singur an special să se fi petrecut într-o perioadă mai lungă de vreme, ba chiar ai fi vrut să fii în stare să iei una dintre întâmplările acelea de aur şi să o muţi în mijlocul unei perioade de trei ani în care nu-ţi aduci aminte să se fi întâmplat ceva foarte bun sau foarte rău. Adică o perioadă în care lucrurile se desfăşuraseră după cum fuseseră ele rânduite într-o lume creată de Dumnezeu şi pe care Adam şi Eva o nimiciseră, însă doar pe jumătate - rufele plecaseră la spălătorie, podelele fuseseră frecate, copiii fuseseră îngrijiţi, hainele fuseseră cusute; trei ani în care nu se întâmplase nimic deosebit, care să coloreze scurgerea cenuşie a timpului, întreruptă de Paşti, 4 Iulie, Thanksgiving şi Crăciun. Dar căile Domnului sunt necunoscute atunci când El vrea să-şi facă minunile, în orice caz 1902 rămăsese un an extraordinar atât pentru Abby Freemantle, cât şi pentru tatăl ei.
Abby considera că este singura din familie - bineînţeles, în afară de tatăl ei - care înţelege ce lucru mare, aproape nemaiîntâlnit, era să fii invitat în Grange. În Nebraska, tatăl său avea să fie primul negru acceptat în Grange, ba foarte probabil primul negru ajuns în vreo organizaţie Grange din Statele Unite. El nu-şi făcea nici o iluzie cu privire la preţul pe care avea să-l plătească, împreună cu familia lui, suportând bancurile proaste şi mizeriile rasiste din partea celor care se împotriviseră ideii, dintre care cel mai vehement se dovedise Ben Conveigh. Era conştient, pe de altă parte, că i se oferea mai mult decât şansa de a supravieţui: Gary Sites îi dădea şansa de a prospera împreună cu restul comunităţii cultivatorilor de porumb.
În calitate de membru în Grange, avea să-şi poată cumpăra fără probleme seminţe de bună calitate. Nu avea să mai fie nevoit să-şi care recoltele tocmai în Omaha, ca să-şi găsească un cumpărător. Era posibil să înceteze şi certurile legate de dreptul asupra apei, pe care le avea cu Ben Conveigh, care vedea roşu înaintea ochilor când auzea de cioroi ca John Freemantle sau de iubitori de cioroi ca Gary Sites. Sau chiar şi nesfârşitele potlogării la care îl supunea agentul fiscal al ţinutului. Prin urmare, John Freemantle a acceptat invitaţia, iar votul a decurs în favoarea lui (şi la o diferenţă confortabilă), dar nu au întârziat să apară ironiile usturătoare şi bancurile despre cum a fost prins un raton în podul de la Grange Hall şi despre bebeluşii negri care, dacă ajung în cer şi primesc nişte aripi mici şi negre, nu se numesc îngeri, ci lilieci, iar Ben Conveigh răspândise zvonul că singurul motiv pentru care Mystic Tie Grange îl primise pe John Freemantle în rândurile ei era acela că vor avea curând nevoie pentru Bâlciul Copiilor de un cioroi care să joace rolul urangutanului african. John Freemantle se prefăcea că nu aude lucrurile acestea, iar acasă cita din Biblie - "Răspunsul blând alungă mânia" şi "Fraţilor, ceea ce semeni, aceea vei culege", şi pilda lui favorită, pe care o pronunţa nu cu umilinţă, ci cu o cruntă speranţă în priviri: "Pământul va fi al celor blajini."
Încetul cu încetul, îşi dăduse vecinii pe brazdă. Desigur, nu chiar pe toţi, nu şi pe turbaţii ca Ben Conveigh şi frate-său vitreg, George, nici pe cei din familiile Arnold şi Deacon. În 1903 fuseseră invitaţi şi luaseră masa în salonul lui Gary Sites, împreună cu toată familia lui, de-ai fi jurat că sunt albi.
Iar în 1902, Abagail cântase la chitară în Grange Hall, şi asta nu oricum, în trupa de artişti deghizaţi în negri; apăruse în spectacolul cu cei mai talentaţi albi, de la sfârşitul anului. Maică-sa se împotrivise din răsputeri; a fost una dintre puţinele ocazii când şi-a exprimat de faţă cu copiii împotrivirea faţă de o idee de-a soţului ei (atât doar că băieţii erau deja oameni în toată firea, iar John însuşi avea părul aproape alb).
- Înţeleg eu foarte bine cum de s-a întâmplat, îi spusese ea, printre lacrimi. Tu şi cu Sites şi cu Frank Fenner, voi aţi pus totul la cale. Lor le convine, John Freemantle, dar tu ce-oi avea în cap? Ei sunt albi! Poţi să te duci şi să stai de vorbă cu ei despre arat cât pofteşti, în curtea din dos! Ba poţi chiar şi să ieşi în centru şi să bei cu ei un pahar cu bere, dacă Nate Jackson te lasă la ei în crâşmă. Foarte bine! Eu ştiu perfect prin ce-ai trecut tu în ultimii ani - nimeni nu ştie mai bine decât mine. Ştiu că ai rămas cu un zâmbet pe buze chiar dacă ardea inima în tine de durere. Dar acum este altceva! Este vorba de propria ta fiică! Ce-ai de gând să zici dacă apare pe scenă, în rochia ei albă şi frumoasă, iar ei încep să râdă de ea? Ce-ai de gând să faci dacă aruncă în ca cu roşii stricate, aşa cum a păţit Brick Sullivan, când a vrut să cânte în spectacolul în travesti? Şi ce ai de gând să-i spui dacă vine la tine plină de bulion din cap până-n picioare şi te întreabă: "De ce, tată? Pentru ce au făcut-o şi pentru ce i-ai lăsat să o facă?"
- Păi, Rebecca, îi răspunsese John, cred că cel mai bine ar fi să-i lăsăm să hotărască pe ea şi pe David.
David fusese primul ei soţ; în 1902, Abagail Freemantle devenise Abagail Trotts. David Trotts era negru şi lucra într-o fermă tocmai spre Valparaiso; bătea cale de cincizeci de kilometri dus şi cincizeci întors ca să-i poată face curte. John Freemantle îi zisese odată Rebeccăi despre tânărul Davy că intrase în săptămâna oarbă şi că ar fi fost în stare să pornească chiar şi spre capătul pământului de dragul fiică-sii. Se găsiseră mulţi care să râdă de primul ei soţ şi să zică tot felul de lucruri, de exemplu, "se vede bine cine poartă pantalonii în familia aceea".
Dar David nu fusese un neisprăvit, ci doar un om liniştit şi serios. Atunci când el le răspunsese lui John şi Rebeccăi Freemantle: "După părerea mea, Abagail trebuie să procedeze exact cum consideră ea că se cuvine", ei bine, ea îl binecuvântase în sinea ei şi le spusese părinţilor că are de gând să accepte propunerea.
Pe 27 decembrie 1902, deja însărcinată în trei luni cu cel dintâi copil, se urcase pe scena de la Grange Hall în liniştea de mormânt ce se lăsase după anunţarea numelui ei de către maestrul de ceremonii. Chiar înaintea sa, Gretchen Tilyson executase un dans franţuzesc îndrăcit, dezgolindu-şi gleznele şi juponul în strigătele răguşite, fluierăturile şi tropăitul bărbaţilor din sală.
Stătea înconjurată de liniştea grea, conştientă de cât de negri arătau probabil obrajii şi gâtul ei, în contrast cu albul rochiei noi, inima i se zbătea nebuneşte în piept şi se gândea: Am uitat toate versurile, nu mai ştiu nici măcar un singur cuvânt, i-am promis lui tata că n-am să plâng, indiferent ce se întâmplă, că n-am să plâng, dar Ben Convcigh e şi el în public, şi dacă ţipă CIOARA, atunci cred că o să mă podidească plânsul, vai, de ce m-am vârât eu în chestia asta? Mama avea dreptate, am urcat mai sus decât s-ar fi cuvenit şi voi plăti pentru cutezanţa mea...
Sala era o mare de feţe albe ridicate spre ea, ca s-o privească. Absolut toate scaunele erau ocupate, iar în spate mai erau două şiruri de oameni care stăteau în picioare. Lămpile cu kerosen aruncau o lumină strălucitoare. Cele două jumătăţi ale cortinei din catifea roşie fuseseră trase de-o parte şi de alta şi legate cu frânghii aurii.
Sunt Abagail Freemantle Trotts, cânt bine la chitară şi din voce, iar lucrurile astea nu mi le poate contesta nimeni, gândi ea.
Începu să cânte "The Old Rugged Cross" în tăcerea absolută, iar degetele ei de-abia atingeau strunele. Apoi, luând o pană, cântă "How I Love My Jesus", ceva mai tare, şi pe urmă, cu şi mai mult avânt, "Camp Meeting in Georgia". Oamenii se legănau acum încolo şi încoace, aproape fără voie. Câţiva zâmbeau şi-şi ţineau ritmul pe genunchi.
Interpretă apoi un potpuriu de melodii din Războiul Civil: "When Johnny Comes Marching Home", "Marching Through Georgia" şi "Goober Peas" (acesta din urmă stârnind mai multe zâmbete; nu puţini dintre bărbaţii de faţă, veterani ai Marii Armate Republicane, mâncaseră de nenumărate ori arahide în timpul campaniilor militare). Încheie cu "Tenting Tonight on the Old Campground", iar când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur - acum plină de nostalgie şi de tristeţe - ea îi înfruntă cu gândul: Şi dacă aveţi poftă să aruncaţi cu roşii sau cine mai ştie cu ce, nu vă împiedică nimeni. Eu am cântat cum m-am priceput mai bine şi n-a fost rău defel.
Când ultimul acord porni în zbor spre liniştea din jur, liniştea aceea mai dură o clipă nesfârşită, aproape fermecată, ca şi cum oamenii care stăteau jos şi cei care rămăseseră în picioare fuseseră transportaţi undeva, departe, atât de departe, încât le venea greu să-şi găsească drumul de întoarcere cu toţii în acelaşi timp. Apoi se dezlănţui un teribil val de aplauze, lung şi susţinut, făcând-o să se îmbujoreze, să se zăpăcească, cuprinsă de fierbinţeală şi de tremur, din cap până în picioare. O văzu pe maică-sa, care plângea, iar taică-său şi cu David radiau de fericire.
Încercă să iasă din scenă, dar izbucniră nenumărate strigăte de Bis! Bis! şi atunci, zâmbind, cântă "Digging My Potatoes". Cântecul respectiv avea mica lui doză de risc, dar, îşi făcu Abby socoteala, dacă Gretchen Tilyson putea să-şi arate gleznele în public, atunci ea de ce să nu zică o melodie puţintel deşucheată? Pe deasupra, era şi femeie măritată.
Cineva mi-a săpat cartofii
Mi i-a lăsat în poală,
Şi acum persoana a plecat
În mare belea m-a lăsat.
Mai erau încă şase strofe ca aceasta (ba unele chiar mai rele), iar ea le cântă pe toate, însoţită la sfârşitul fiecăreia de strigăte tot mai puternice de aprobare. Mai târziu se gândise că, dacă făcuse în seara respectivă vreun lucru rău, acela fusese interpretarea respectivă, fiind vorba exact de genul de melodie la care probabil se aşteptau să fie interpretată de un negru.
Încheie în mijlocul unor noi ovaţii răsunătoare şi a altor strigăte de Bis! Se urcă iarăşi pe scenă şi, după ce mulţimea se potoli, spuse: "Vă mulţumesc tuturor foarte mult. Sper că nu veţi considera că sunt îndrăzneaţă dacă vă voi cere să mai ascultaţi încă un singur cântec, pe care l-am învăţat ca pe un lucru deosebit, dar nu mă aşteptam să-l cânt aici. Însă este cel mai frumos cântec pe care-l ştiu, ţinând cont de ceea ce a făcut preşedintele Lincoln şi ţara aceasta pentru mine şi ai mei, înainte de a mă naşte eu."
Acum erau foarte tăcuţi şi ascultau cu atenţie. Ai ei stăteau smirnă, strânşi cu toţii în apropierea intervalului din partea stângă, ca un strop de gem de mure pe o batistă albă.
- Mulţumită celor ce s-au petrecut în timpul Războiului Civil, continuă ea netulburată, familia mea a putut să se mute aici şi să locuiască alături de vrednicii noştri vecini.
Apoi interpretă la chitară şi voce "The Star-Spangled Banner" şi toată lumea se ridică în picioare şi ascultă, iar o parte dintre batiste ieşi iarăşi la iveală; când sfârşi, aplaudară de-ai fi zis că o să se ridice acoperişul de deasupra lor.
A fost cea mai mândră zi a vieţii ei.
Bătrâna în vârstă de o sută opt ani se mişcă şi se trezi la scurt timp după prânz; se ridică, clipind des în lumina soarelui. Dormise prost, pe spate, ceea ce-i dădea o teribilă senzaţie de disconfort. Ştia, din experienţă, că avea să se chinuie tot restul zilei.
- Vai de mine, se văită ea, ridicându-se cu grijă.
Porni să coboare treptele verandei, ţinându-se bine de balustrada şubredă, tresărind din pricina junghiurilor din spate şi a înţepăturilor din picioare. Circulaţia ei nu mai era ca pe vremuri... şi de ce ar fi fost? În nu ştiu câte rânduri îşi pusese în minte să nu mai adoarmă cumva în balansoarul acela. Începea să picotească şi atunci vremurile de demult îi reveneau în memorie şi asta era nemaipomenit, o, într-adevăr nemaipomenit, mai frumos chiar decât o piesă de teatru transmisă la televizor, în schimb la trezire trebuia să plătească un preţ amarnic. Putea să-şi aducă oricâte mustrări poftea, pentru că se purta tot ca un câine bătrân, care se întinde în faţa căminului. Dacă stătea la soare, o lua somnul, şi basta. În privinţa asta, îşi pierduse şi ultima urmă de voinţă.
Ajunse la capătul scării, făcu o pauză, "ca să aibă şi picioarele timp s-o ajungă din urmă", apoi tuşi, horcăi şi scuipă în ţărână. Când începu să se simtă ca de obicei (cu excepţia durerii de spate), o porni încet în direcţia privatei construite în spatele casei de nepotul ei, Victor, în 1931. Intră, închise uşa cu grijă şi puse cârligul - de parcă afară ar fi pândit-o o mulţime de oameni şi nu doar câteva mierle - apoi se aşeză. Peste câteva clipe începu să facă pipi şi oftă mulţumită. Ăsta era încă unul dintre acele lucruri legate de bătrâneţe despre care nimănui nu-i trecea prin cap să-ţi vorbească (sau poate erai tu însăţi vinovată, pentru că nu ştiuseşi să asculţi?) - nu prea îţi mai dădeai seama când trebuie să faci pipi. S-ar fi zis că-ţi pierdeai toate senzaţiile venite de jos, de la vezică şi, dacă nu aveai grijă, te trezeai că trebuie să-ţi schimbi hainele. Nu-i stătea în caracter să umble murdară, prin urmare bătea drumul ăsta de câte şase, şapte ori pe zi, iar noaptea îşi ţinea oala lângă pat. Jim a' lu' Molly îi zisese o odată că este ca un câine care nu poate trece pe lângă un copac fără măcar să ridice piciorul ca să-l salute, iar chestia asta o făcuse să râdă până ce-i răsăriseră lacrimi în ochi şi i se scurseseră pe obraji. Jim a' lu' Molly era director la o firmă de publicitate din Chicago şi era foarte bun de gură... adică fusese, oricum. Din câte presupunea, se dusese împreună cu ceilalţi. Ca şi Molly. Fie-le ţărâna uşoară, ei se aflau acum alături de Isus.
De vreun an încoace, Molly şi Jim erau cam singurii care mai veneau în vizită pe la ea. Ceilalţi păreau să fi uitat că mai este în viaţă, dar ea înţelegea lucrul acesta. Trecuse de momentul până la care s-ar fi cuvenit să trăiască. Era în postura unui dinozaur care n-ar mai trebui să existe în carne şi oase, o fiinţă al cărei loc este într-un muzeu (sau într-un cimitir). Înţelegea de ce nu-i trăgea inima să vină şi s-o vadă pe ea, ceea ce nu putea pricepe însă era de ce nu-şi doreau să vadă pământul. Nu, mare lucru nu mai rămăsese din întinsul domeniu iniţial, doar câţiva acri. Cu toate acestea, era pământul lor. Dar negrilor nu prea le mai păsa de ţarină, constatase ea. Ba existau unii care păreau chiar ruşinaţi. Plecaseră la oraş ca să-şi facă un rost acolo şi majoritatea se descurcaseră foarte bine, ca şi Jim... dar câtă jale se aduna în inima ei când se gândea la toţi negrii aceia care-şi întorseseră faţa de la pământ!
Molly şi Jim doriseră să-i monteze o toaletă modernă, cu doi ani în urmă, şi se arătaseră jigniţi când îi refuzase. Încercase să le explice în aşa fel încât să înţeleagă, dar singurul lucru pe care Molly îl repetase, de nu ştiu câte ori, fusese: "Mother Abagail, ai o sută şase ani. Cum îţi închipui că mă simt eu, gândindu-mă că tu te duci afară acolo şi în zile când termometrul arată minus zece grade? Nu ştii c-ai putea să ai un atac de inimă din cauza frigului?"
- Dumnezeu are să mă cheme atunci când va crede de cuviinţă, spuse Abagail, croşetând, prin urmare cei doi crezură că ea la asta se uită şi nu-i vede cum îşi fac semne, dându-şi ochii peste cap.
Existau lucruri la care nu trebuia să renunţi. Acesta era un alt aspect pe care tinerii nu-l ştiau. În 1982, când împlinise o sută de ani, Cathy şi David îi oferiseră un televizor, pe care-l acceptase cu dragă inimă. Televizorul este o maşinărie minunată, care te ajută să treacă vremea, când eşti singur. Dar când Christopher şi Susie au venit şi i-au zis să o treacă pe reţeaua de apă a oraşului, i-a refuzat, la fel cum îi refuzase pe Molly şi Jim, când au vrut să-i monteze W.C.-ul. Încercaseră s-o convingă, spunându-i că puţul ei nu era prea adânc şi exista riscul să sece dacă mai venea încă o vară ca a lui 1988, când a dat seceta. Era adevărat, dar ea continuase să se împotrivească. Desigur, după părerea lor o luase razna, pe mintea ei se aşternea, strat după strat, senilitatea, ca straturile de spoială pe un perete, în schimb părerea ei era că avea mintea aproape la fel de ageră ca întotdeauna.
Se ridică de pe tronul privatei, presără nişte var prin gaură şi, încetinel, ieşi din nou la soare. Îşi ţinea closetul în curăţenie, dar locurile acestea rămâneau neplăcute, indiferent cât de frumos mirosea în ele.
Atunci când Chris şi Susie se oferiseră să se ocupe să-i tragă apă-n casă, fusese ca şi cum vocea Domnului i-ar fi şoptit în ureche... Şi tot vocea Domnului o ascultase când Molly şi Jim voiseră să-i aducă tronul acela din porţelan, cu butonul pentru tras apa într-o parte. Dumnezeu le vorbeşte oamenilor; oare nu-i vorbise El lui Noe despre arcă, povăţuindu-l cât de lungă, de adâncă şi de lată s-o construiască? Ba da. Era convinsă că-i vorbise şi ei, nu dintr-o pară de foc sau dintr-un stâlp arzător, ci îi spusese astfel, încet şi potolit: Abby, vei avea nevoie de pompa manuală pentru apă. Poţi să te bucuri de electricitate cât vrei tu, Abby, dar să ţii lămpile tale cu gaz pline şi cu fitilele tăiate cum se cuvine. Cămara s-o păstrezi exact aşa cum a ţinut-o mama ta, înainte. Şi să te îngrijeşti ca să nu laşi pe vreunul dintre cei tineri să te ispitească şi să faci vreun lucru despre care ştii că este împotriva voinţei Mele, Abby. Ei îţi sunt rude, în schimb Eu sunt Tatăl tău.
Se opri în mijlocul curţii, privind peste marea de porumb, întreruptă doar de drumul negru mergând către nord, spre Duncan şi Columbus. La vreo cinci kilometri de casă începea asfaltul. Recolta din anul acesta avea să fie foarte bună; ce păcat că nu se va găsi nimeni s-o strângă, cu excepţia ciorilor de câmp. O întrista gândul că maşinile cele mari şi roşii pentru recoltat aveau să rămână încremenite în şoproanele lor în septembrie, că nu vor mai exista clăci pentru curăţatul ştiuleţilor şi nici seri de dans. O întrista gândul că, pentru prima oară după o sută şi opt ani, ea nu se va mai afla aici, la Hemingford Home, să asiste la acea perioadă de schimbări, când vara lăsa locul toamnei păgâne şi vesele. Avea să se bucure de această vară, cu atât mai mult cu cât pentru ea va fi cea din urmă - lucrul acesta îl simţea prea limpede. Iar locul ei de veşnică odihnă nu avea să fie aici, ci departe, spre vest, într-o regiune străină. Amarnică soartă.
Se apropie de leagănul făcut dintr-o anvelopă şi-l puse în mişcare. Era un cauciuc vechi, de tractor, pe care Lucas, fratele ei, îl atârnase aici în 1922. Frânghia fusese schimbată de multe ori de atunci, în schimb anvelopa niciodată. Pânza cauciucată se găurise în mai multe locuri, iar pe inelul interior se vedea adâncitura unde se aşezaseră generaţii după generaţii de popouri de copii. Sub cauciuc se vedea un şanţ adânc, săpat în ţărână, unde iarba renunţase de mult să mai crească, iar pe craca unde era legată frânghia scoarţa se tocise, dezvelind osul gol al crengii. Frânghia gemu încetişor, iar de această dată Mother Abagail vorbi cu voce tare.
- Doamne, Doamne, Te rog, dacă nu e neapărată nevoie să sorb din cupa aceasta, ia-o de la buzele mele, dacă poţi. Sunt bătrână şi speriată şi tare mi-ar plăcea să rămân aici, în căminul meu, unde m-am născut. Sunt gata să plec chiar acum, dacă Tu vrei să mă chemi la Tine. Facă-se voia Ta, Doamne, dar Abb nu-i decât o negresă bătrână şi obosită, care de-abia-şi târăşte picioarele. Facă-se voia Ta.
