- Trebuie să mă ocup de-ale mele. Dacă m-ar vedea acum prietenul meu, Poke, nu i-ar veni să creadă. Alerg în toate părţile, ca o albină. Ne vedem mai încolo.

- Sigur că da, spuse Trashcan, apoi adăugă, aproape timid: Mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru toate.

- N-ai de ce să-mi mulţumeşti mie, îi răspunse Lloyd amical. Lui trebuie să-i mulţumeşti.

- Chiar aşa şi fac. În fiecare seară.

Dar constată că vorbea singur. Lloyd străbătuse deja jumătate din holul recepţiei, discutând cu bărbatul care-i adusese supa şi hamburgerul. Trashcan Man îi urmări cu drag până ce dispărură din raza lui vizuală şi de-abia apoi începu să mănânce, înfulecând cu lăcomie până ce aproape terminase. Totul ar fi fost în regulă, dacă nu s-ar fi uitat în fundul bolului de supă. Era supă de roşii şi avea culoarea sângelui.

Împinse bolul deoparte, simţind că pofta îi trecuse cu totul. Îi venea uşor să-i spună lui Lloyd Henreid că nu dorea să vorbească despre The Kid, în schimb nu-i era deloc simplu să evite să se gândească la cele petrecute.

Se apropie de roata ruletei, sorbind din paharul de lapte ce-i fusese adus o dată cu mâncarea. Împinse uşor platanul şi lăsă să cadă bila albă. Aceasta se roti jur-împrejurul marginii, apoi ajunse pe şanţurile de dedesubt şi se zbătu dezordonat. Se gândea la The Kid. Se întreba dacă avea să se arate careva şi să-i spună unde era camera lui. Se gândea la The Kid. Se întreba dacă bila avea să se oprească pe un număr roşu sau pe unul negru... dar în primul şi în primul rând se gândea la The Kid. Bila rămase în cele din urmă definitiv fixată într-unul dintre spaţii. Roata se opri. Bila se afla sub dublul zero verde.

Potul revenea casei.

Porniră din Golden spre vest pe o vreme senină şi caldă, urmând Interstate 70 direct în Rockies; The Kid renunţase la Coors, preferând de astă dată o sticlă de whisky Rebel Yell. Alte două sticle îşi aşteptau rândul aşezate între ei, în spaţiul de lângă schimbătorul de viteze, grijuliu împachetate în cutii goale de lapte, ca să nu se rostogolească şi să se spargă. The Kid sorbea din când în când din sticlă, apoi spăla whiskyul cu o înghiţitură de Pepsi-Cola, după care urla Fir-aş al naibii! sau ahoi! sau sex-machine! cât îl ţinea gura. Făcu de mai multe ori observaţia că ar fi fost în stare să bea Rebel Yell până se pişa pe el şi-l întrebă pe Trashcan Man dacă îl crede. Pierit de frică şi încă mahmur din pricina celor trei beri băute cu o seară în urmă, Trashcan Man îi dădea toate asigurările posibile.

Nici măcar The Kid nu era în stare să gonească cu o sută la oră pe drumurile acestea. O lăsă la doar optzeci şi mormăi ceva despre munţii ăştia nenorociţi. Apoi se lumină la faţă.

- Da' ajungem noi în Utah şi-n Nevada şi recuperăm ce-am pierdut aici, Trashy. Pă teren drept, scumpa asta merge cu o sută şaizeci. Poate că nu mă crezi!

- Păi să ştii că-i o maşină nemaipomenită, îi răspunse Trashcan cu zâmbetul lui de câine bolnav.

- Pă bune.

Trase un gât de Rebel Yell. Se clăti cu o gură de Pepsi. Urlă ahoi! cât îl ţineau rărunchii.

Trash se holba strâmb la peisajul ce-i fugea înaintea ochilor, scăldat în soarele dimineţii. Şoseaua fusese săpată direct în coasta muntoasă şi străbăteau porţiuni închise între stânci uriaşe. Identice cu cele pe care le văzuse în visul de azi-noapte. După ce se va lăsa întunericul, aveau oare să se deschidă iarăşi ochii aceia roşii?

Se cutremură.

Nu peste mult timp, constată că viteza scăzuse de la optzeci la şaizeci. Apoi la patruzeci. Aproape în şoaptă, The Kid înjura monoton, dar cumplit. Maşina sport se strecura cu greu prin traficul tot mai dens, format din maşini încremenite.

- Ce mă-sa mai e şi asta? izbucni The Kid cu furie. Ce mă-sa a fost în capu' lor? S-au hotărât cu toţii să moară la trei mii de metri? Hei, băi, idioţilor, daţi-vă la o parte! M-aţi auzit? Daţi-vă dracu' din calea mea!

Trashcan Man se făcu mic.

Trecură de o curbă şi se treziră în faţă cu o teribilă grămadă de fiare formată din epavele a patru maşini, care blocau total benzile lui 1-70 pe direcţia lor de mers. Un mort acoperit de glazura neregulată şi crăpată a unei cruste de sânge de mult uscate zăcea cu faţa în jos în mijlocul asfaltului. Lângă el se afla o păpuşă Chatty Cathy ruptă. Pe partea stângă a accidentului, calea era blocată de o balustradă din oţel cu stâlpi înalţi de şase picioare. Pe dreapta, povârnişul cobora abrupt, pierzându-se printre neguri.

The Kid mai înghiţi nişte Rebel Yell şi îndreptă cupeul spre prăpastie.

- Ţin-te bine, Trashy, îi şopti el, ocolim pă aici.

- Dar nu e suficient spaţiu, îi răspunse Trashcan Man răguşit, cu senzaţia că i se înţepenise o pilă din fier în gâtlej.

- Ba da, exact cât este nevoie.

Ochii lui The Kid străluceau. Scoase maşina din şosea. Roţile din dreapta stârneau deja ţărâna de la marginea drumului.

- Pe mine să nu contezi, spuse Trashcan Man grăbit, apucând mânerul portierei.

- Rămâi la locul tău, altfel te pupă mă-ta rece.

Trash se întoarse şi se trezi cu ţeava revolverului de calibru 45 sub nas. The Kid chicotea nervos.

Trashcan Man se lipi cu spatele de scaun. Încercă să închidă ochii, dar fără succes. Pe partea lui, dispărură şi ultimii zece centimetri până la marginea prăpastiei. Acum nu mai avea înaintea lui decât priveliştea largă asupra pinilor albastru-cenuşii şi imensele stânci prăbuşite. Îşi imagina anvelopele Wide Oval ale cupeului la cinci centimetri de hău... acum doar la doi...

- Încă un centimetru, fredona The Kid, cu ochii holbaţi şi rânjind cu gura până la urechi. Pe fruntea lui palidă, de păpuşă, apăruseră picături de transpiraţie perfect conturate. Un centimetru... un singur... centimetru.

Totul se sfârşi fulgerător. Trashcan Man simţi partea din spate a maşinii derapând şi căzând brusc. Auzi căderea unei cascade, mai întâi de pietricele, apoi de bolovani din cei mari. Trase un ţipăt. The Kid înjură oribil, trecu în viteza întâi şi apăsă acceleraţia până la podea. Dinspre stânga, unde se strecurau pe lângă epava răsturnată a unui microbuz VW, veni scrâşnetul de metal frecat pe metal.

- Zboară! strigă The Kid. Ca o pasăre, fir-ar târtiţa ta să fie! Zboară! Zboară, fir-ai alvrisită!

Roţile din spate ale maşinii sport se rotiră dement. O clipă, căderea în gol păru iminentă. Apoi cupeul se smuci înainte, se săltă cu greu şi se treziră pe şosea, de cealaltă parte a stavilei, lăsând în urma lor un strat subţire de cauciuc.

- Ţi-am zis io că izbutim! strigă The Kid triumfător. Futu-i! Este c-am reuşit? Nu ţi-am zis eu ţie, Trashy, fir-ar mă-ta a dracu'?

- Am reuşit, îi răspunse Trashcan Man în şoaptă.

Tremura din toate încheieturile. Nu reuşea cu nici un chip să se controleze. Apoi, pentru a doua oară de când îl întâlnise pe The Kid, pronunţă, fără să-şi dea seama, singurul lucru în stare să-i salveze viaţa pentru că, dacă n-ar fi avut inspiraţia să reacţioneze astfel, este sigur că The Kid l-ar fi curăţat, sărbătorindu-şi reuşita în felul lui ciudat:

- Ai fost nemaipomenit, champ.

Nu se mai adresase nimănui cu apelativul "champ", de când era el.

- Ei... nici chiar aşa, îi replică The Kid, cu un aer de superioritate. Ezistă cel puţin încă doi băieţi în ţara asta în stare d-aşa ceva. Sper că mă crezi, nu?

- Daca zici tu aşa, Kid.

- Să nu-mi zici nimic, iubitule, lasă-mă să-ţi spun io. Gata, la drum. Azi mâncăm nori.

Dar n-au înaintat prea mult. După nici cincisprezece minute, cupeul lui The Kid se opri din nou, cam la trei mii de kilometri de unde pornise, adică de la Shrevcnsport, Louisiana.

- Să nu-ţi crezi ochilor, comentă The Kid. Pur şi simplu... băga-mi-aş... aşa ceva NU SE POATE!

Deschise portiera şi sări afară, ţinând încă în mâna stângă sticla de Rebel Yell, în care mai rămăsese un sfert.

- DĂ-TE DIN CALEA MEA! urlă The Kid, agitându-se în toate părţile pe cizmele lui cu tocuri grotesc de înalte - o minusculă forţă distructivă a naturii, ca o furtună într-un pahar de apă. DĂ-TE LA O PARTE DIN DRUM, NENOROCIŢILOR, SUNTEŢI MORŢI, LOCUL VOSTRU ESTE LA CIMITIR, N-AVEŢI CE CĂUTA ÎN CALEA MEA!

Azvârli sticla de whisky, care se răsuci în aer, risipind stropi de culoarea chihlimbarului. Apoi se izbi de un Porsche vechi şi se sfărâmă într-o mie de cioburi. The Kid amuţi, gâfâind şi clătinându-se uşor pe picioare,

De această dată nu mai era vorba de un simplu blocaj format din patru maşini, ci de o insurmontabilă problemă de trafic. Benzile pe direcţia răsăriteană erau separate de cele către vest de o fâşie lată cam de zece iarzi, pe care creştea iarbă, şi cupeul ar fi reuşit probabil să treacă de pe un sens pe celălalt, însă situaţia se prezenta identic pe ambele direcţii: pe cele patru benzi marcate se aglomeraseră şase şiruri nesfârşite de maşini, bară în bară şi portieră lângă portieră. Şi culoarele de refugiu erau la fel de aglomerate ca şi cele pentru circulaţia normală. Câţiva şoferi încercaseră chiar să se folosească de zona mediană, cu toate că era plină de hârtoape şi denivelări, iar din stratul subţire şi cenuşiu de sol se iţeau pietre ascuţite, ca dinţii unui balaur. Poate doar nişte maşini de teren înalte, cu transmisie integrală, ar fi reuşit să răzbată pe acolo, dar Trashean nu vedea pe fâşia dintre sensuri decât un vast cimitir de conserve de Detroit lovite, răsturnate şi îndoite. Ai fi zis că şoferii fuseseră cuprinşi de o nebunie în masă şi se hotărâseră deodată să organizeze o cursă apocaliptică şi distrugătoare sau o petrecere de demenţi chiar aici, în zona înaltă a lui 1-70. Sus, pe Colorado Mountain e-un mister, plouă Chevyuri din cer, îi trecu prin minte lui Trashean Man. Reuşi să-şi acopere gura la timp, înainte de a chicoti. Dacă The Kid îl auzea cumva râzând în clipa asta, putea să-şi ia adio de la viaţă.

The Kid se întoarse călcând cu paşi mari, în cizmele înalte. Sub părul lucios, coafat cu grijă, figura lui te ducea cu gândul la un vasilisc. Ochii îi ieşeau din cap de furie.

- Nu-mi las aici afurisita asta de maşină. M-ai auzit? Nici vorbă. N-o las aici. Pun-te pe drum, Trashy. Du-te şi cercetează până unde mă-sa se întinde blocajul ăsta. Poate că s-a pus un camion de-a curmezişul, nu ştiu. De ocolit, nu putem. Aici nu mai există şanţ. Ne-am rostogoli în prăpastie. Dar dacă nu e decât un camion, mă doare-n cur. O să sar peste curvele astea una câte una şi le împing peste margine. Sunt în stare, sper că mă crezi. Hai, întinde-o, băiete.

Trash nu mai stătu pe gânduri. Porni la drum, strecurându-se cu grijă printre maşini. Era pregătit să se aplece şi s-o rupă la fugă, dacă The Kid începea să tragă. Dar acesta se abţinu. După ce străbătuse o distanţă suficientă ca să se simtă în siguranţă (adică se afla dincolo de bătaia pistolului), se căţără pe un camion cisternă şi privi în urmă. The Kid, miniaturalul nemernic diabolic, redus acum cu adevărat la dimensiuni de păpuşă din cauza distanţei de mai multe sute de metri, stătea sprijinit de portiera maşinii sport şi trăgea din sticlă. Lui Trashcan Man îi trecu prin gând să-i facă semn, apoi, precaut, se răzgândi.