Era ora 7.15, în ziua de 19 iulie, iar umbrele erau foarte lungi. Călătoriseră, nu făcuseră decât pauze de câte cinci minute, iar prânzul, pe care îl luaseră la Randolph, nu durase decât o jumătate de oră. Nici unul dintre ei nu se plânsese, deşi, după şase ore petrecute pe motocicletă, Larry amorţise şi simţea dureri şi înţepături în tot corpul.
Acum se înşiraseră cu toţii înaintea unui gard din fier forjat. Dedesubtul şi în spatele lor se întindea Stovington, care nu se schimbase prea mult faţă de cum îl ştia Stu Redman din ultimele zile pe care le petrecuse în Centrul Epidemiologic. Dincolo de gard şi de peluza ce fusese bine îngrijită odinioară, dar care acum se sălbăticise şi era presărată cu beţe şi frunze aduse de furtuni, se afla instituţia însăşi; pe lângă parter şi cele două etaje, o parte a ei se afla îngropată sub pământ, presupuse Larry.
Locul se înfăţişa pustiu, tăcut şi gol.
În mijlocul gazonului se afla un indicator, pe care se putea citi:
CENTRUL DE CONTROL EPIDEMIOLOGIC
STOVINGTON
INSTITUŢIE GUVERNAMENTALĂ!
VIZITATORII TREBUIE SĂ SE PREZINTE LA BIROUL DE RECEPŢIE
Lângă acesta se afla un al doilea anunţ, pe care-l cercetară cu mult mai mult interes:
US 7 SPRE RUTLAND
US 4 SPRE SCHUYLERVILLE
US 29 SPRE 1-87
1-87 SUD SPRE 1-90
1-90 VEST
TOŢI CEI DE AICI SUNT MORŢI
PORNIM CĂTRE VEST SPRE NEBRASKA
VENIŢI PE URMELE NOASTRE
FIŢI ATENŢI VOM LĂSA ŞI ALTE MESAJE
HAROLD EMERY LAUDER
FRANCES GOLDSMITH
STUART REDMAN
GLENDON PEQUOD BATEMAN
8 IULIE 1990
- Harold, băiete, murmură Larry. De-abia aştept să-ţi strâng mâna şi să-ţi fac cinste cu o berc... sau cu o ciocolată Paydey.
- Larry! ţipă Lucy.
Nadine leşinase.
CAPITOLUL 45
FEMEIA ieşi anevoie pe verandă la ora 10.40, în dimineaţa de 20 iulie, ducându-şi cu ea cafeaua şi pâinea prăjită, aşa cum făcea în fiecare zi în care termometrul Coca-Cola din fereastră arăta peste zece grade. Era miez de vară, cea mai frumoasă vară din 1955 până acum, din câte îşi amintea Mother Abagail, 1955 fiind anul când mama ei murise la venerabila vârstă de nouăzeci şi trei de ani. Păcat că în jur n-au mai rămas prea mulţi oameni care să se bucure de splendoarea asta, cugetă ea, în timp ce se aşeza grijuliu în balansoarul fără cotiere. Dar oare se bucuraseră, vreodată? Unii da, desigur; tinerii îndrăgostiţi, şi bătrânii, ale căror oase îşi amintesc prea bine coasa îngheţată a iernii. Însă cei mai mulţi dintre oameni, tineri, între două vârste ori bătrâni, se stinseseră. Dumnezeu aruncase o osândă aspră asupra stirpei omeneşti.
Unii ar putea să pledeze împotriva unei judecăţi atât de nemiloase, dar Mother Abagail nu făcea parte dintre ei. Dumnezeu mai făcuse asta odinioară, cu apa, iar într-o bună zi, o va face şi cu focul. Nu era căderea ei să-l judece pe Cel de Sus, deşi i-ar fi convenit ca El să nu-i fi dat să bea din cupa aceea amară. Iar când era vorba de judecată, se mulţumea cu răspunsul dat de Dumnezeu lui Moise din para de foc, atunci când Moise considerase că se cuvine să-L întrebe. Cine eşti Tu? întrebase Moise, iar Domnul îi răspunsese, din para aceea, cât se poate de dezinvolt: Eu sunt Cel ce sunt. Cu alte cuvinte, ia nu mai pierde vremea pe aici, măi, Moise, pune-te pe roate şi ia-o din loc.
Râse cu respiraţia întretăiată, clătină din cap şi-şi înmuie bucata de pâine prăjită în ceaşca mare de cafea până ce se făcu suficient de moale să o poată mesteca. Trecuseră şaisprezece ani de când îşi luase bun rămas de la cel din urmă dinte. Ieşise din pântecele maicii ei fără un dinte în gură şi tot aşa avea să se întoarcă în pământ. Molly, strănepoata ei, şi soţul acesteia îi făcuseră cadou un set de dinţi falşi de Ziua Mamei, exact după un an, când împlinise şi ea însăşi nouăzeci şi trei de ani, dar dinţii aceştia o jenau la gingii şi nu-i purta decât atunci când ştia că o vizitează Molly şi Jim. Atunci îi scotea din cutia lor ascunsă într-un sertar, îi spăla bine şi-i punea în gură. Iar dacă îi rămânea timp, înainte de sosirea celor doi, se strâmba în oglinda pătată de la bucătărie, mormăia printre cele două şiruri de dinţi falşi, mari şi albi, şi râdea de se prăpădea. Arăta ca un aligator din aceia negri şi bătrâni de la Everglades.
Era sleită de puteri şi bătrână, dar mintea-i rămăsese limpede. O chema Abagail Freemantle, născută în 1882, aşa cum o dovedea şi certificatul de naştere. Văzuse nu puţine lucruri la viaţa ei, însă nimic nu se compara cu întâmplările din ultima lună. Nu, aşa ceva nu mai pomenise, şi se apropia vremea ca să fie şi ea prinsă în vârtej, lucru care o nemulţumea profund. Era bătrână. Nu dorea decât să se odihnească şi să se bucure de trecerea anotimpurilor până în clipa când Dumnezeu se va plictisi s-o mai vadă învârtindu-se prin jurul casei şi o va chema înapoi, la Ceruri. Dar ce se întâmpla atunci când îi puneai o întrebare lui Dumnezeu? Răspunsul pe care-l primeai era Eu sunt Cel ce sunt, şi cu asta, basta. Când propriul Lui Fiu s-a rugat să-i fie luată cupa de la buze. Domnul nici măcar nu I-a răspuns... iar de ea ce să mai zică, situaţia nu se putea compara în nici un fel. Ea nu era decât o păcătoasă de duzină, iar noaptea, când se stârnea vântul şi bătea prin porumb, se înfiora la gândul că Dumnezeu privise din tărie către bebeluşul care ieşise dintre picioarele maică-sii pe la începutul lui 1882 şi îşi zisese: Trebuie s-o ţin pe pământ până la o vârstă venerabilă. Are o misiune în 1990, după ce se vor întoarce nenumărate file de calendar.
Răgazul petrecut aici, la Hemingford Home, se apropia de sfârşit, apoi avea să înceapă ultima ei lucrare, în Vest, lângă Rocky Mountains. El îl pusese pe Moise să se caţăre pe munţi, iar pe Noe să construiască arca; îl văzuse pe propriul Lui Fiu răstignit pe Cruce. Cât putea Lui să-l pese de spaima teribilă ce i-o provoca lui Abby Freemantle omul fără faţă, cel ce o pândea din vise?
De văzut nu-l vedea niciodată; nici nu avea nevoie. Era o umbră trecând prin lanul de porumb pe la prânz, o adiere de vânt rece, un cârd de corbi holbându-se la tine de pe sârmele de telefon. În vocea lui se strecurau toate sunetele ce-o înspăimântau - când îi vorbea încet, glasul îi semăna cu rosul carilor în lemnul scărilor, anunţând că în curând va muri cineva drag; iar când vorbea tare, ai fi zis că este bubuitul tunetului, rostogolindu-se printre norii veniţi dinspre vest ca furia clocotitoare a Armaghedonului. Alteori nu se auzea nici un fel de zgomot în afara şuieratului pustiu al vântului de noapte printre frunzele porumbului, iar atunci era cel mai rău, pentru că atunci omului fără faţă îi lipsea doar puţin ca să pară Dumnezeu Atotputernic; în clipele acelea îi părea că ar fi fost destul să întindă mâna ca să atingă îngerul negru ce zburase tăcut deasupra Egiptului, ucigându-i pe primii născuţi din toate casele al căror toc de uşă nu era mânjit cu sânge. Asta o înspăimânta mai mult decât orice. Teama o făcea să se întoarcă la vârsta copilăriei şi atunci înţelegea că, în vreme ce alţii ştiau că există şi se temeau de el, numai ea avea viziunea limpede a puterilor lui infernale.
- Vai de mine şi de mine! se văită ea.
Îşi vârî ultima bucată de pâine prăjită în gură. Se balansă cu scaunul, bându-şi cafeaua. Era o zi senină, minunată, şi trupul nu-i dădea o bătaie de cap deosebită; înălţă o scurtă rugăciune de mulţumire pentru ceea ce avea. Dumnezeu e mare, Dumnezeu e bun; chiar şi cel mai mic copil putea învăţa aceste cuvinte, care cuprindeau întreaga lume şi tot ceea ce exista pe lume, bun şi rău.
- Dumnezeu e mare, spuse Mother Abagail, Dumnezeu e bun. Îţi mulţumesc pentru lumina soarelui. Pentru cafea. Pentru că am reuşit să mă uşurez ieri seara, ai avut dreptate, curmalele mi-au făcut bine, Doamne, dar tare nu-mi plac. Mai am şi pretenţii! Dumnezeu e mare...
Cafeaua ei aproape se terminase. Lăsă ceaşca jos şi se legănă, cu faţa ridicată către soare, aidoma cine ştie cărei roci vii şi stranii, brăzdate cu vine de cărbune. Aţipi, apoi adormi de-a binelea. Inima femeii, cu pereţi măcinaţi, ajunşi aproape la fel de subţiri ca foiţa, continua să bată ca un ceasornic, aşa cum făcea de treizeci şi nouă de mii şase sute treizeci de zile. Ca un copil stând în pătuţul lui, ar fi trebuit să-ţi lipeşti palma de pieptul ei ca să fii sigur că, de fapt, respiră.
Dar zâmbetul nu-i dispăruse de pe faţă.
Lucrurile se schimbaseră mult în toţi anii ăştia, care se scurseseră de când fusese ea copil. Membrii familiei Freemantle erau sclavi eliberaţi, care veniseră în Nebraska, iar Molly, strănepoata lui Abagail, râdea răutăcios şi cinic şi zicea că banii de care se folosise tatăl lui Abby ca să cumpere căminul natal - adică suma primită de la Sam Freemantle din Lewis, South Carolina, ca salariu pentru cei opt ani cât tatăl şi fraţii săi munciseră în continuare, după terminarea războiului civil - fuseseră "bani plătiţi pentru uşurarea conştiinţei". Abagail se abţinuse ori de câte ori zicea Molly asta - Molly, Jim şi ceilalţi erau tineri şi nu înţelegeau mai nimic, exceptând lucrurile cele mai bune şi pe cele mai rele - dar în adâncul sufletului se mira şi-şi spunea în sinea ei: Bani plătiţi pentru uşurarea conştiinţei? Ei bine, oare există bani mai curaţi decât aceştia?
Prin urmare, familia Freemantle se aşezase la Hemingford Home, iar Abby, mezina, se născuse chiar aici, în casa aceasta. Tatăl ei i-a biruit atât pe cei care nu voiau să cumpere de la cioroi, cât şi pe cei care nu voiau să le vândă; cumpărase pământul pe bucăţele mici, ca să nu-i pună în alertă pe cei care erau îngrijoraţi din pricina "împuţiţilor ăia de negri care s-au aciuat pe drumul către Columbus"; el fusese primul fermier din Polk County care încercase rotaţia culturilor; primul care folosise îngrăşămintele chimice; iar în martie 1902, Gary Sites venise la ei acasă pentru a-i comunica lui John Freemantle că fusese primit în Grange, prin vot. A fost cel dintâi negru primit în Grange din tot statul Nebraska. Anul 1902 a fost un an extraordinar.
