Mai ales din pricina zâmbetului acela. Nu-mi doresc să împărtăşesc secrete cu o persoană care zâmbeşte astfel şi arată ca şi cum n-ar dormi prea bine noaptea.

Fără Lauder. Trebuie să se împace cu gândul.

Nick îşi închise caietul şi-l puse la loc sigur, în sertarul de jos al biroului său. Apoi se ridică şi începu să se dezbrace. Îşi dorea un duş. Avea sentimentul nu foarte lămurit că este murdar.

Lumea, gândi el, nu după modelul lui Garp, ci după acela stabilit de Supergripă. Această minunată lume nouă. Deşi lui nu i se părea nici minunată şi nici foarte nouă. Avea sentimentul că cineva plasase o petardă mare în cutia cu jucării a unui copil. Urmase o explozie imensă şi toate se răspândiseră peste tot locul. Jucăriile se împrăştiaseră dintr-un capăt al camerei dejoacă până în celălalt. Unele dintre lucruri erau ireparabil distruse, din altele se mai putea face totuşi ceva, dar majoritatea fuseseră risipite, şi atât. Acestea din urmă erau încă puţin prea fierbinţi ca să te atingi de ele, dar o dată ce se răceau, nu mai exista nici o problemă.

Până una-alta, obligaţia principală era să ordonezi lucrurile la locul lor. Să le arunci pe cele stricate. Să pui deoparte jucăriile care se mai puteau repara. Să faci un inventar al tuturor lucrurilor încă valabile. Să faci rost de o nouă cutie de jucării în care să-ţi pui lucrurile, o cutie frumoasă şi nouă. O cutie de jucării solidă. Uşurinţa cu care lucrurile pot fi risipite este înspăimântătoare şi dezgustătoare - dar şi fascinantă, faptul nu poate fi tăgăduit. Greu este să aduni din nou lucrurile. Să Ic categoriseşti. Să le repari. Să le inventariezi. Şi să le arunci pe cele nefolositoare, desigur.

Numai că... oare reuşeşti vreodată să ajungi în starea de a arunca lucrurile inutile?

Nick se opri la jumătatea drumului spre baie, dezbrăcat, ţinându-şi hainele sub braţ.

O, noaptea era atât de tăcută... oare nu erau de fapt toate nopţile lui nişte simfonii ale tăcerii? Oare de ce i se făcuse piele de găină peste tot trupul?

Ei bine, pentru că-şi dădu seama deodată că acest comitet nu avea menirea să adune jucării, nu, câtuşi de puţin. Din senin îi venise ideea că se înscrisese într-un soi de cerc bizar de cusut spiritul omenesc - din care făceau parte alături de el Redman, Bateman şi Mothcr Abagail, da, ba până şi Ralph cu radioul lui cel mare şi echipamentul de amplificare, care transmiteau semnalele din Free Zone departe, peste continentul mort. Fiecare dintre ei avea un ac şi poate că munceau împreună ca să facă o pătură călduroasă, cu ajutorul căreia să alunge frigul iernii... sau poate că se porniseră din nou - după un foarte scurt răgaz - să ţeasă un giulgiu încăpător pentru rasa omenească, începându-şi munca de la picioare şi înaintând în sus.

După ce făcuseră amor, Stu adormise. În ultima vreme dormise puţin, iar noaptea trecută stătuse treaz, împreună cu Glen Bateman, bând şi făcând planuri de viitor. Frannie îşi pusese halatul şi ieşise în balcon.

Clădirea în care locuiau era situată în centru, la intersecţia dintre Pearl Street şi Broadway. Apartamentul lor se afla la etajul al treilea, iar dedesubt se vedea intersecţia dintre Pearl pe direcţia est-vest şi Broadway pe cea nord-sud. Îi plăcea chestia asta. Era ca şi cum ar fi avut o busolă, întotdeauna la îndemână. Noaptea era caldă şi fără nici o adiere, iar lespedea neagră a cerului era presărată cu un milion de stele. În licărirea lor slabă şi îngheţată, Fran reuşea să distingă culmile cenuşii ale Munţilor Flatiron, ridicându-se spre vest.

Îşi trecu mâna de la gât în jos, spre coapse. Cămaşa de noapte din mătase, iar dedesubt nimic. Îşi mângâie uşor sânii trecându-şi palma peste ei, apoi, coborând, în loc să străbată un teritoriu neted până la uşoara ridicătură a pubisului, mâna descoperi pântecele bombat, urmând o curbă ce nu fusese nici pe departe atât de pronunţată cu doar două săptămâni în urmă.

Începuse să se vadă, deocamdată nu foarte mult. Stu făcuse totuşi un comentariu în seara aceea. Întrebarea lui sunase degajat, aproape comic: Cât putem să o mai facem fără ca eu să-l, hm, strivesc?

Poate e vorba de o ea, îi răspunsese, amuzată. Patru luni, Şefule, ce părere ai?

Foarte bine, îi răspunsese el, pătrunzând-o cu blândeţe şi desfătare.

Discuţia avută mai devreme fusese cu mult mai serioasă. Nu la mult timp după ce ajunseseră la Boulder, Stu îi spusese că discutase despre copil cu Glen, iar acesta îi sugerase, pe ocolite, că exista posibilitatea ca germenele sau virusul Supergripei să bântuie încă în jurul lor. Şi dacă era aşa, copilul putea să moară. Un gând neliniştitor (dacă aveai chef de un Gând Neliniştitor sau de două, puteai conta pe Glen Bateman, îi trecu fetei prin minte), dar, desigur, dacă mama era imună, copilul?...

Cu toate acestea, existau printre ei foarte mulţi care-şi pierduseră copiii din cauza epidemiei.

Bine, dar asta ar fi însemnat că...

Ce ar fi însemnat?

Ei bine, în primul rând, ar fi însemnat că ei toţi nu reprezentau decât un epilog al rasei omeneşti, o scurtă înfloritură finală. Ea nu voia să creadă aşa ceva, pur şi simplu nu putea crede. Dacă era adevărat, atunci...

Cineva venea pe stradă, întorcându-se într-o parte ca să se poată strecura prin spaţiul dintre camionul de gunoi, care se oprise cu două roţi pe trotuar, şi peretele restaurantului purtând firma Pearl Street Kitchen. Ţinea o jachetă uşoară pe un umăr, iar într-o mână ceva de forma fie a unei sticle, fie a unui pistol cu ţeava lungă. În cealaltă avea o bucată de hârtie, probabil cu o adresă trecută pe ea, după felul cum verifica numerele caselor, în cele din urmă se opri chiar înaintea clădirii lor. Se uita la uşă ca şi cum ar fi cântărit ce avea de făcut. Frannie se gândi că semăna oarecum cu detectivii particulari din unele vechi seriale de televiziune. Stătea la mai puţin de şase metri deasupra capului lui, perfect conştientă că se afla într-o situaţie penibilă. Dacă îl striga, risca să-l sperie. Dacă nu, el putea să se apuce să bată, trezindu-l pe Stuart. Şi oare de ce umbla cu o armă în mână... dacă, bineînţeles, era cu adevărat o armă?

Îşi lăsă deodată capul pe spate şi privi în sus, probabil ca să vadă dacă era lumină. Frannie continua să se uite în jos, drept pentru care se treziră uitându-se direct ochi în ochi.

- Sfinte Dumnezeule! ţipă omul de pe trotuar.

Fără să vrea, făcu un pas înapoi, călcă în rigolă şi căzu cu toată greutatea.

- Vai! ţipă uşurel Frannie, retrăgându-se şi ea cu un pas pe balcon.

În spatele ei, pe un postament, se afla o plantă căţărătoare, într-un vas mare din lut. Frannie atinse vasul, care ezită, hotărât parcă să mai vieţuiască puţin, după care se răsturnă, zdrobindu-se cu mare zgomot, pe plăcile de ardezie ale balconului.

În dormitor, Stu mormăi, se întoarse pe cealaltă parte şi apoi se linişti.

Frannie nu reuşi să se abţină din râs. Îşi duse amândouă mâinile la gură şi se ciupi de buze, cât putea mai tare, însă zadarnic, pentru că se puse să chicotească, răguşit şi în şoaptă. Veselia ne revine, îi trecu prin minte, hohotind nebuneşte în pumni. Ce-ar fi fost să fi apărut cu o chitară, iar eu să-i scap glastra aia în cap. O sole mio... BUF! O durea burta din cauza sforţării de a-şi ascunde râsul.

De jos ajunse la ea o şoaptă conspirativă.

- Hei, tu... de pe balcon... pssst!

- Pssst, repetă Frannie aparte. Psst, vai, nemaipomenit.

Trebuia să se retragă înainte de a începe să ragă ca o măgăriţă. Nu fusese niciodată în stare să se abţină, o dată ce râsul punea stăpânire pe ea. Traversă în fugă dormitorul întunecat, smulse un capot mai gros - şi mai sobru - din spatele uşii de la baie şi străbătu salonul luptându-se să-l îmbrace, cu faţa mobilă ca o mască din cauciuc. Ieşi pe palier şi coborî un etaj înainte să dea drumul râsului nebun. Străbătu celelalte două etaje hohotind din toată inima.

Bărbatul - tânăr, din câte constata ea acum - se ridicase de pe jos şi-şi scutura hainele. Era suplu şi bine clădit, cea mai mare parte a feţei fiindu-i acoperită de o barbă care avea să se dovedească la lumina zilei, mai mult ca sigur, blondă sau roşcată. Avea cearcăne mari, şi totuşi zâmbea, dar puţin trist.

- Ce-ai răsturnat? o întrebă el. S-ar zice că un pian.

- Era un vas de pământ. A... a... Apoi veselia puse din nou stăpânire pe ea şi nu mai fu în stare decât să arate cu un deget spre el şi să râdă în hohote, clătinând din cap şi prinzându-şi în cele din urmă din nou pântecele, care o durea. Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Chiar arătai caraghios... ştiu că nu-i frumos să-i spui asta unui om pe care de-abia îl întâlneşti... vai de mine! Dar să ştii, chiar arătai cum îţi zic!

- Dac-am fi fost în vremurile bune, îi spuse el, zâmbind, următoarea mea mutare ar fi fost să te dau în judecată şi să cer daune în valoare de cel puţin un sfert de milion. Atac la persoană. Domnule judecător, eu ara privit în sus şi această tânără doamnă se uita la mine de la balcon. Da, cred că se strâmba. În orice caz, făcea o grimasă. Reclamantul este acest biet băiat. Luăm o pauză de zece minute.

Râseră puţin împreună. Tânărul purta o pereche de jeanşi decoloraţi, dar curaţi, şi o cămaşă de. culoare albastru-închis. Noaptea de vară era caldă şi plăcută, iar Frannic începu să se bucure că avusese ideea să iasă.

- Nu cumva se întâmplă să te cheme Fran Goldsmith?

- Ba chiar aşa. Dar cu nu te cunosc pe tine.

- Sunt Larry Underwood. Noi am ajuns de-abia astăzi. De fapt, îl căutam pe Harold Lauder. Mi s-a spus că locuieşte la 261 Pearl, împreună cu Stu Redman, Frannie Goldsmith şi alţi câţiva.

Lui Frannie îi pieri orice urmă de veselie.

- Harold stătea şi el aici, când am ajuns în Boulder, dar s-a mutat acum destul de multă vreme. Loeuieşte pe Arapahoe Street, în partea de vest a oraşului. Pot să-ţi dau adresa lui, dacă doreşti, şi indicaţii cum să ajungi la el.

- Ţi-aş fi recunoscător. Dar cred că am să-l vizitez de-abia mâine. Nu mai am curaj pentru încă o tentativă de genul ăsta.

- Îl cunoşti pe Harold?

- Îl cunosc şi nu... la fel ca pe tine. Deşi trebuie să fiu cinstit şi să mărturisesc că nu eşti aşa cum mi-am imaginat eu. În mintea mea, erai o blondă tip Valkyrie, ca dintr-o pictură de Frank Frazetta, şi cu câte un revolver de 45 la fiecare şold. Oricum, îmi face plăcere să te cunosc.

Întinse mâna, iar Frannie i-o strânse, cu un mic zâmbet de încurcătură.

- Mi-e teamă că n-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti.

- Stai jos pe bordură şi în câteva minute îţi explic.

Făcu aşa cum i se spusese. Stafia unei adieri însufleţi strada, clintind din loc fragmente de hârtie şi făcând să fremete ulmii bătrâni din curtea judecătoriei, situată la doar trei blocuri de ei.

- Am aici un cadou pentru Harold Lauder. Dar vreau să fie o surpriză, prin urmare te rog să nu-i spui nimic, dacă-l întâlneşti înaintea mea.