Stăteam aşa, discutând despre una şi alta, când deodată mă prinde în braţe şi încearcă să mă sărute. Spun că a încercat, dar de fapt a şi reuşit, cel puţin în primă instanţă, din cauză că m-a luat prin surprindere. Apoi m-am smuls de lângă el - acum, privind înapoi, mi se pare destul de comic, dar de durut mă mai doare încă - şi am căzut pe spate. Scoarţa buşteanului mi-a tras în sus bluza şi mi-a zgâriat aproape toată pielea de pe spinare. Am tras un ţipăt. Nu degeaba se spune că istoria se repetă, iar acum îmi venise în minte că întâmplarea asta seamănă foarte bine cu plimbarea de pe dig, împreună cu Jess, când mi-am muşcat limba... Semăna prea tare ca să-mi pice bine.
Într-o clipită, Harold s-a lăsat într-un genunchi lângă mine, întrebându-mă dacă sunt teafără, roşu până la rădăcinile părului său curat. Uneori, Harold se străduieşte să pară glacial şi sofisticat - întotdeauna îmi face impresia unui tânăr scriitor surmenat, aflându-se în căutarea acelei foarte speciale Sad Cafc de pe Coasta de Vest, unde să poată lenevi în voie, discutând despre Jean-Paul Sartre şi bând poşircă ieftină -, dar în spatele acestei faţade se ascunde, bine camuflat, un adolescent nutrind vise care-i trădează imaturitatea. Cel puţin aşa îmi închipui eu. Marea majoritate a eroilor lui sunt culeşi probabil din filme văzute sâmbăta la matineu: Tyrone Power în Captaine from Castile, Humphrcy Bogart în Dark Passage, Steve McQueen în Bullitt. Iar în momente de tensiune tocmai această latură a lui pare să iasă întotdeauna la iveală, poate tocmai din cauză că şi-a reprimat-o cu atâta duritate pe când era copil, nu ştiu ce să zic. În orice caz, atunci când se întoarce la rolul de Bogie, nu reuşeşte decât să-mi aducă aminte de tipul care l-a întruchipat pe Bogie în filmul lui Woody Allen, Play It Again, Sam.
Drept pentru care, atunci când a îngenuncheat în faţa mea şi mi-a zis: "Te simţi bine, draga mea?", am început să râd. Să mai spui că istoria nu se repetă! Dar nu era numai umorul situaţiei, trebuie să înţelegi. Dacă era numai asta, aş fi putut să mă abţin. Nu, era mai degrabă un acces de isterie. Visele rele, grija pentru copil, frământarea legată de sentimentele mele faţă de Stu, călătoria cea de toate zilele, înţepeneala, durerile, pierderea părinţilor mei, toate se transformară în ceva mult diferit de râsul propriu-zis... La început un fel de chicotit, apoi nişte hohote isterice pe care nu mi le mai puteam stăpâni.
- Ce-ai găsit de râs? m-a întrebat Harold, ridicându-se.
Presupun că intenţia lui fusese să declame pe tonul lui cel mai sentenţios, dar în momentul respectiv încetasem să mă mai gândesc la Harold, îmi venise în minte imaginea dementă a lui Donald Duck. Donald Duck bălăbănindu-se printre ruinele civilizaţiei occidentale şi măcăind supărat: Ce-ai găsit de râs, ha? Ce-ai găsit de râs? Ce naiba ai găsit de râs? Mi-am pus mâinile la faţă & am râs & am suspinat & am râs până când Harold trebuie să-şi fi închipuit că înnebunisem chiar de tot.
După încă o vreme, am reuşit să mă opresc. Mi-am şters lacrimile de pe obraz şi am vrut să-l rog să se uite pe spatele meu ca să vadă cât de grave erau zgârieturile. Dar n-am făcut-o, de teamă să nu o interpreteze drept o LIBERTATE pe care i-o acord. Libertate, fericire, şi-a lui Frannie cucerire, oh-ho, nu mi se pare prea vesel.
- Fran, zice Harold, vreau să-ţi spun ceva şi îmi vine foarte greu.
- Atunci poate mai bine nu-mi zici.
- Trebuie neapărat, îmi răspunde el, iar atunci mi-am dat seama că nu va accepta nici un fel de refuz decât în forma cea mai directă cu putinţă. Frannie, zice, te iubesc.
Cred că am ştiut tot timpul, în sinea mea, că asta era. Ar fi fost mai uşor dacă n-ar fi vrut decât să se culce cu mine. Dragostea e mai periculoasă decât futaiul. Eram acum la mare ananghie. Cum să-i spun lui Harold nu? Cred că nu există decât o singură cale, indiferent despre cine-ar fi vorba.
- Eu nu te iubesc pe tine, Harold.
Uite aşa i-am zis, şi am văzut cum faţa lui se sfărâmă în bucăţi.
- Despre el e vorba, nu-i aşa? întrebă el, iar pe figură îi apăru o grimasă urâtă. Stu Rcdman, nu?
- Nu ştiu.
Acum, eu am un temperament pe care nu sunt în stare să mi-l controlez întotdeauna - un dar primit din partea maică-mii, cred. Dar m-am luptat cu el cum numai o femeie poate, în ceea ce-l priveşte pe Harold. Îl simţeam însă cum se smucea în lesă.
- Dar eu ştiu, a rostit el cu o voce stridentă, autocompătimitoare. Ştiu prea bine. Din ziua în care ne-am întâlnit, de-atunci am ştiut. N-am vrut să vină cu noi, pentru că am ştiut. Iar el a zis...
- Ce-a zis?
- Că nu are nevoie de tine! Că poţi să fii a mea!
- Ca şi cum ţi-ar fi dat o pereche nouă de pantofi, nu, Harold?
N-a răspuns, înţelegând poate că mersese prea departe. Cu un mic efort, mi-am readus în memorie ziua aceea, în Fabyan. Reacţia de moment a lui Harold faţă de Stu a fost aceea a unui câine atunci când un câine străin apare în curtea lui. Pe domeniul lui. Doar că nu i se zburliseră firele de pe ceafă. Am înţeles că Stu urmărea, prin ceea ce afirmase, să ne scoată din categoria câinilor şi să ne aducă la loc, în aceea a oamenilor. Şi oare nu de asta se întâmplă ceea ce se întâmplă? Lupta de iad pe care o dăm acum, vreau să zic! Dacă nu ar fi aşa, de ce ne-am mai da silinţa să încercăm să ne purtăm decent?
- Nimeni nu mă are în stăpânire, Harold.
El a mormăit ceva.
- Cum?
- Am zis că s-ar putea să fii nevoită să te răzgândeşti.
Îmi venise în minte un răspuns caustic, dar nu i-am dat drumul. Privirea lui Harold se pierduse în depărtări, iar figura lui rămăsese nemişcată şi calmă. A spus:
- Cunosc prea bine genul ăsta de indivizi. Te sfătuiesc să mă crezi pe cuvânt, Frannie. El este conducătorul liniei de trei sferturi a echipei de fotbal a şcolii, dar care în clasă nu face decât să scuipe biluţe de hârtie cu ţeava şi gesturi obscene cu degetul, deoarece ştie că profesorul trebuie să-l treacă, ca el să joace în continuare. Ala care se plimbă mereu cu cea mai frumoasă dintre conducătoarele de galerie şi ea crede că el este cel mai tare din parcare. Ăla care băşeşte atunci când profesorul de limba engleză te pune să-ţi citeşti compunerea, fiind cea mai bună din clasă. Da, da, îi cunosc eu bine pe afurisiţii ca el. Mult noroc, Fran.
Apoi a plecat. Sunt convinsă că nu a fost chiar MĂREAŢA, COPLEŞITOAREA IEŞIRE DIN SCENĂ pe care şi-o gândise el. Toată chestia arăta mai degrabă ca şi cum avusese un vis secret al lui, pe care eu îl umplusem de găuri, dintr-o singură împuşcătură - visul fiind că lucrurile se schimbaseră, deşi în realitate totul rămăsese la fel. Mă simţeam teribil de prost din pricina lui, Dumnezeu mi-este martor, din cauză că atunci când plecase nu jucă rolul cinicului, ci era stăpânit de o criză REALĂ de cinism, ascuţită şi pătrunzătoare ca o lamă de cuţit. Ca şi cum ar fi fost biciuit. Vai, ceea ce Harold nu va înţelege niciodată este că mai întâi trebuie să se petreacă la el în cap o mică schimbare şi că lumea va rămâne neschimbată atât timp cât nici el nu se schimbă. Dar el preferă să adune eşecuri, tot aşa cum piraţii adună comori...
Bine. Între timp s-a întors toată lumea, am cinat, am fumat, s-a împărţit Veronalul (pastila mea am pus-o la păstrare în buzunar, în loc să o înghit), fiecare s-a cuibărit la locul lui. Harold şi cu mine am trecut printr-o înfruntare dureroasă, care mie mi-a lăsat sentimentul că nimic nu a fost rezolvat, exceptând că el rămâne cu ochii pe Stu şi pe mine, ca să vadă cum evoluează lucrurile. Simplul fapt că trebuie să scriu cuvintele astea mă scârbeşte şi mă scoate din sărite. Cine-i dă dreptul să ne urmărească? Cine-i dă dreptul să complice situaţia asta mizerabilă în care ne aflăm?
Lucruri pe care trebuie să le ţinem minte: îmi pare rău, jurnalule. Probabil că mă aflu într-o stare de spirit proastă. Nu izbutesc să-mi mai aduc aminte nimic.
Când se apropie Frannie de el, Stu stătea pe o piatră şi fuma o ţigară de foi. Scobise cu tocul cizmei o gaură mică în pământ, de care se folosea în chip de scrumieră. Stătea cu faţa spre vest, acolo unde soarele tocmai apunea. Prin spărturile norilor se strecura discul roşu al astrului zilei. Deşi întâlnirea cu cele patru femei şi cooptarea lor în grup nu se petrecuse decât cu o zi în urmă, i se părea că a trecut multă vreme de atunci. Scoseseră destul de uşor una dintre maşinile station din şanţ, iar acum, împreună cu motocicletele, deplasându-se încet, spre vest, caravana avea o înfăţişare destul de respectabilă.
Mirosul ţigării de foi îi aduse aminte lui Frannie de taică-său şi de pipa lui. O dată cu amintirea o cuprinse şi durerea, acum estompată, transformată într-un fel de nostalgie. Mi-a trecut suferinţa pentru că te-am pierdut, tată, gândi ea. Nu cred să te superi din cauza asta.
Stu se răsuci şi o întâmpină, cu bucurie neprefăcută:
- Frannie. Ce mai faci?
- Fac foarte bine.
- Nu vrei să te aşezi lângă mine, să privim împreună cum apune soarele?
Ea consimţi, ascultându-şi bătăile înteţite ale inimii. Dar oare nu pentru asta venise până aici? Ştia prea bine pe unde ieşise Stu din tabără şi ştia la fel de bine că Harold, Glen şi două dintre fete plecaseră la Brighton, ca să caute un radio CB (de astă dată fusese ideea lui Glen, nu a lui Harold). Patty Kroger rămăsese în tabără, îngrijindu-se de cele două paciente care sufereau de nevroză de pe urma luptei. Shirley Hammet dădea unele semne că iese din toropeala ei, dar trezise pe toată lumea cam pe la ora 1 noaptea, ţipând în somn, apărându-se de un duşman invizibil prin gesturi dezordonate, cu degetele încovoiate, ca nişte gheare. Celeilalte femei, care nu avea un nume, părea în schimb să-i meargă din rău în mai rău. Stătea nemişcată. Dacă i se dădea să mănânce, mânca. Îşi îndeplinea şi celelalte funcţiuni fiziologice. Nu răspundea la întrebări. Nu părea să se trezească cu adevărat la viaţă decât în somn. Chiar dacă i se dădea o doză considerabilă de Veronal, se tânguia adesea, iar uneori striga. Frannie era convinsă că ştie ce anume visează biata femeie.
- Mai avem un drum lung înaintea noastră, nu? spuse ea.
Stu nu-i răspunse decât după câteva clipe:
- E mai departe decât am crezut noi. Bătrâna aceea nu se mai află în Nebraska.
- Ştiu..., începu ea, apoi se opri.
