Bărbatul o privi cu un zâmbet uşor.
- Nu v-aţi luat medicamentul, doamnă.
- Secretul meu a ieşit la lumină, mărturisi ea, vinovată.
- Nu numai noi procedăm astfel, îi spuse Stu. Discutam cu Dayna în după-amiaza asta, şi am aflat că ea şi Susan nu vor medicament.
Fran simţi din nou junghiul acela de gelozie... şi teamă, din cauza felului foarte familiar în care Stu pomenea numele Daynei.
- Tu de ce ai întrerupt? Nu cumva te-au drogat... în locul acela?
Bărbatul scutură scrumul în scrumiera lui din pământ.
- Sedative uşoare seara, nimic mai mult. Nu era nevoie să mă înfunde cu droguri. Nu aveai cum să scapi din fortăreaţa aceea. Nu, m-am oprit cu trei seri în urmă, simţind că... am pierdut contactul. Medită câteva clipe, apoi începu să explice: Mi se pare o idee minunată că Harold şi Glen s-au dus după radioul acela. La ce bun un sistem de emisie-recepţie? Ca să nu te rupi de lume. În Arnette aveam un prieten, Tony Leominster, el îşi cumpărase aşa ceva pentru Scoutul lui. Minunată maşinărie. Puteai să stai de vorbă cu alţi oameni sau să ceri ajutor, dacă erai prins într-un blocaj de trafic sau aveai alt necaz. Visele astea sunt ca şi cum am avea un CB în cap, doar că emisia pare a fi stricată şi nu mai funcţionează decât recepţia.
- Nu este exclus să şi transmitem, replică Fran.
O privi mirat.
O vreme, rămaseră tăcuţi. Soarele le aruncă o ultimă privire printre nori, de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas-bun înainte de a se cufunda dincolo de orizont. Fran începea să înţeleagă de ce-l divinizau popoarele primitive. Pe măsură ce se aduna asupra ei liniştea gigantică a spaţiului aproape pustiu, pecetluindu-şi mesajul esenţial prin simpla greutate, soarele - ca şi luna, de altfel - începuseră să pară mai mari şi mai importante. Mai personale. Cele două strălucitoare nave cereşti redeveneau în ochii tăi la fel cum fuseseră pe când erai copil.
- Oricum, am încetat să mai iau, continuă Stu. Azi-noapte l-am visat iarăşi pe omul negru. A fost cel mai rău vis de până acum. S-a stabilit undeva în deşert. În Las Vegas, cred. Frannie... am impresia că-i crucifică pe oameni. Pe cei care-l supără.
- Ce-ai zis că le face?
- Asta am visat. Şiruri de cruci de-a lungul lui Highway 15, înălţate din lemnăria fermelor şi stâlpi de telefon. Şi oameni atârnând de ele.
- E doar un vis, îi spuse ea, neliniştită.
- Poate. Trase din ţigară şi privi spre vest, la norii cu marginile tivite cu roşu. Dar în celelalte două nopţi, înainte să dăm peste maniacii ăia care le luaseră ostatice pe femei, am visat-o pe ea, pe femeia care-şi zice Mother Abagail. Stătea în cabina unui camion cu macara, tras la marginea lui Highway 76. Eu eram pe drum, cu un braţ sprijinit de fereastra maşinii, vorbind cu ea la fel de firesc cum stau de vorbă cu tine. Îmi zice: "Trebuie să-i mişti încă şi mai repede, Stuart; dacă o doamnă atât de bătrână ca mine poate, înseamnă că o să poată şi un tip mare şi puternic din Texas, aşa ca tine."
Stu râse, aruncă mucul ţigării de foi la pământ şi-l călcă sub cizmă. Absent, ca şi cum habar n-ar fi avut ce face, îşi puse braţul pe umărul lui Frannie.
- Se duc spre Colorado, spuse ea.
- Păi, da, cred că într-acolo se duc.
- Oare... Dayna sau Susan au visat-o şi ele?
- Amândouă. Iar azi-noapte Susan a visat crucile. La fel ca mine.
- Alături de bătrână sunt acum mulţi oameni.
- Douăzeci, poate chiar mai mulţi, confirmă Stu. Ştii, trecem pe lângă oameni aproape în fiecare zi. Se ascund şi aşteaptă să trecem mai departe. De noi se tem, dar ea... la ea vor veni, din câte-mi dau seama. Fiecare la vremea lui.
- Sau se vor duce la celălalt, spuse Frannie.
- Da, sau la el. Fran, tu de ce n-ai mai luat Veronal?
Fran oftă, tremurând în sinea ei şi întrebându-se dacă să-i mărturisească. Dinspre partea ei, ar fi vrut, dar se temea de posibila lui reacţie.
- Gesturile femeilor nu prea sunt previzibile, spuse ea în cele din urmă.
- Nu, se arătă ci de acord. Dar există căi de a afla ce anume gândesc, poate.
- Cum..., începu ea, dar el o împiedică să continue, cu un sărut.
Stăteau întinşi pe iarbă, în ultimele raze ale amurgului. Roşul ţipător lăsase locul unui purpuriu mai rece în timpul cât făcură dragoste, iar acum Frannie distingea cele dintâi stele printre ultimele rămăşiţe ale norilor. Mâine avea să fie vreme bună pentru motocicletă. Cu puţin noroc, vor traversa aproape tot statul Indiana.
Stu alungă leneş un ţânţar ce bâzâia deasupra pieptului său. Cămaşa lui atârna într-un tufiş din apropiere. Fran avea bluza pe ea, însă descheiată. Sânii îi împungeau materialul. M-am mai îngroşat, nu foarte tare, dar vizibil... pentru mine, cel puţin, se gândi ea.
- Te doream de multă vreme, îi spuse Stu fără să se uite direct la ea. Presupun că ai ştiut asta.
- Am vrut să ocolesc un bucluc cu Harold, îi explică ea. Şi mai este ceva care...
- Harold mai are multe de învăţat, spuse Stu, dar undeva în el există lucruri bune, care vor ieşi la iveală dacă se va maturiza. Îţi place de el, nu?
- Nu acesta este cuvântul potrivit. De fapt, nu există un cuvânt în engleză care să exprime ce simt eu faţă de Harold.
- Dar faţă de mine ce simţi?
Se uită la el şi constată că nu putea să-i spună că-l iubeşte, nu putea să-i comunice direct acest lucru, oricât de mult şi-ar fi dorit-o.
- Nu, continuă tot el, ca şi cum ea l-ar fi contrazis. Nu vreau decât să punem lucrurile la locul lor. Presupun că deocamdată ai prefera ca Harold să nu afle nimic. N-am dreptate?
- Ba da, îi răspunse ea cu recunoştinţă.
- Mi se pare corect. Dacă avem grijă să ne ferim, lucrurile s-ar putea aranja de la sine. L-am văzut uitându-se după Patty. Ea este cam de vârsta lui.
