- Draga mea! spuse Stu îngrijorat.

- S-a dus, mormăi Fran.

- Ce... despre ce anume vorbeşte?

Stu se uita în jur, la ceilalţi, ca şi cum le-ar fi cerut ajutorul. Nu-i răspunse decât Glen, clătinând din cap. Pe faţa lui albă şi încordată nu se citea nici o mirare.

- Durerea... junghiul. Durerea din spate. A dispărut. Fran îl privea uimită pe Stu. A dispărut cu totul.

Se aplecă şi-şi atinse uşor degetele de la picioare: o dată, de două ori. Apoi se aplecă pentru a treia oară şi-şi lipi palmele de podea, fără să-şi îndoaie genunchii.

Se ridică şi o privi ţintă pe Mother Abagail.

- Dumnezeul tău încearcă să mă mituiască? Pentru că dacă asta are în minte, El poate să-şi ia înapoi vindecarea. Prefer durerea, dacă Stu rămâne alături de mine.

- Dumnezeu nu mituieşte pe nimeni, copila mea, şopti Mother Abagail. El ne dă un semn, pe care îl judecăm după cum ne taie capul.

- Stu nu va pleca spre vest, spuse Fran, deşi acum părea nu numai speriată, dar şi profund tulburată.

- Aşează-te, o îndemnă Stu. Să ascultăm ce mai are să ne spună.

Fran se conformă, şocată, neîncrezătoare şi pierdută. Cu mâinile, îşi pipăia mereu şalele.

- Trebuie să porniţi spre vest, murmură Mother Abagail. Nu trebuie să vă luaţi nici mâncare, nici apă. Plecaţi chiar astăzi, în hainele pe care le aveţi pe voi. Mergeţi pe jos. Am aflat că unul dintre voi nu va ajunge la destinaţie, dar nu ştiu cine. Mai ştiu că ceilalţi vor fi aduşi înaintea omului acela, Flagg, care de fapt nu e om, ci o fiinţă supranaturală. Nu am ştiinţă dacă voinţa Domnului este să-l înfrângeţi. Nu am ştiinţă dacă voia Domnului este să mai vedeţi vreodată oraşul Boulder. Nu mi-e dat să văd astfel de lucruri. Dar el se află la Las Vegas, voi o să ajungeţi acolo şi o să-i staţi împotrivă. Duceţi-vă şi nu şovăiţi, pentru că veţi avea drept sprijin Braţul Veşnic al lui Dumnezeu al împărtăşaniei. Da. Cu ajutorul lui Dumnezeu îl veţi dovedi pe acela.

Clătină din cap şi încheie astfel:

- Asta-i tot. Am spus ce aveam de spus.

- Nu, şopti Fran. Nu se poate.

- Mother, spuse Glen cu o voce ca un croncănit. Îşi drese glasul şi continuă: Mother, noi nu "ne-am luminat", dacă înţelegi ce vreau să spun. Noi nu... nu suntem la fel de aproape ca tine de puterea care controlează toate astea. Pur şi simplu suntem altfel. Fran are dreptate. Dacă ne ducem acolo o să fim măcelăriţi, chiar de primul pichet care ne-o ieşi în cale.

- Nu ai ochi de văzut? N-ai văzut că prin mine Domnul a tămăduit-o pe Fran? Crezi că planul Lui este să vă lase să fiţi ucişi de ultimii favoriţi ai Prinţului Întunecat?

- Dar, Mother...

- Nu, zise ca, ridicând o mâna şi retezându-i cuvintele. Nu am căderea să mă cert cu tine sau să te conving, trebuie doar să vă fac să înţelegeţi planul Domnului, hotărât să fie împlinit de voi. Ascultă-mă, Glen.

Deodată, din gura lui Mother Abagail se auzi chiar vocea lui Glen Bateman, speriindu-i pe toţi şi făcând-o pe Frannie să scoată un mic ţipăt, lipindu-se de Stu.

- Mother Abagail îl numeşte Vlăstarul Diavolului, pronunţă vocea puternică şi bărbătească, ieşind, nu se ştie cum, din pieptul slăbănog al femeii prin gura ei lipsită de dinţi. Poate că nu este decât cel din urmă magician al gândirii raţionale, adunând uneltele tehnologiei împotriva noastră. Şi poate că mai este ceva, cu mult mai sinistru. Nu ştiu decât că există şi cred că nici sociologia, nici psihologia şi nici o altă ologie nu vor mai reuşi să-l stăvilească. Numai magia albă va reuşi acest lucru.

Glen rămăsese cu gura căscată.

- Atunci ai grăit adevărul, sau sunt cuvintele unui mincinos? întrebă Mother Abagail.

- Nu ştiu dacă sunt sau nu adevărate, dar cuvintele îmi aparţin chiar mie, recunoscu Glen tremurând.

- Încredere. Tuturor vă trebuie încredere. Larry... Ralph... Stu... Glen... Frannie. Iar ţie cu osebire, Frannie. Încredere... şi ascultaţi cuvântul Domnului.

- Avem oare de ales? întrebă Larry cu amărăciune.

Bătrâna se întoarse spre el, surprinsă.

- Dacă aveţi de ales? Întotdeauna poţi să alegi. Acesta este şi va fi mereu obiceiul Domnului. Voinţa voastră e liberă. Veţi face după cum veţi dori. Nu vi s-au pus lanţuri la picioare. Dar... asta cere Domnul de la voi.

Se lăsă iarăşi liniştea aceea adâncă precum zăpada. În cele din urmă, vorbi Ralph:

- Scrie şi în Biblie cum a reuşit David să-l dovedească pe Goliat. Mother, eu unul fac aşa cum spui tu că e bine.

Ea îl prinse de mână.

- Şi eu, spuse Larry. Foarte bine, şi eu fac la fel.

Oftă şi-şi duse mâinile la frunte, ca şi cum l-ar fi durut capul. Glen deschise gura să spună ceva, dar înainte să apuce, din colţ se auzi un oftat greu şi obosit, urmat de o bufnitură.

Era Lucy, de care uitaseră cu toţii. Tânăra femeie leşinase.

Zorii mângâiau marginea lumii.

Aşezaţi în jurul mesei din bucătăria lui Larry, sorbeau din cafea. Era ora 4.50 când Fran traversă holul şi apăru în cadrul uşii. Avea obrajii umflaţi de plâns, dar mergea normal, fără să şchiopăteze. Vindecarea ei era deplină şi autentică.

- Cred că se duce, anunţă ea.

Se ridicară, urmând-o cu toţii pe Frannie. În camera unde zăcea bătrâna, îl văzură pe Larry, ţinând-o pe Lucy pe după mijloc.

Respiraţia lui Mother Abagail se transformase într-un horcăit greu şi găunos, care le amintea tuturor de Supergripă. Se adunară în jurul patului fără să vorbească, smeriţi şi temători. Ralph era convins că la sfârşitul sfârşitului se va petrece ceva cu totul ieşit din comun, că li se va dezvălui misterul Domnului şi vor avea parte de revelaţia divină. Că bătrâna avea să dispară într-un fulger de lumină. Sau că-i vor vedea sufletul, transfigurat în strălucire, ieşind pe fereastră şi înălţându-se spre cer.

În cele din urmă însă, ea muri pur şi simplu.

Respiră pentru ultima oară. Trase aer în piept, îl ţinu şi apoi îl expiră, pentru a milioana oară. Pieptul ei rămase apoi nemişcat.

- S-a terminat, mormăi Stu.

- Dumnezeu să-i odihnească sufletul, zise Ralph.

Acum îi trecuse teama şi încrucişă braţele femeii peste pieptul ei firav, în timp ce din ochi îi curgeau lacrimi.

- Eu voi pleca, spuse Glen pe neaşteptate. Bătrâna avea dreptate. Magie albă. Asta e singura speranţă care ne-a mai rămas.

- Stu, şopti Frannie. Te rog, Stu, spune nu.

Toţi ochii se aţintiră spre el.

A sosit vremea să preiei conducerea, Stuart.

Îşi aminti de Arnette, de maşina veche ce-l aducea pe Charles D. Campion şi povara morţii, lovindu-se de pompele lui Bill Hapscomb ca o infernală cutie a Pandorei. Se gândea la Denninger şi la Deitz şi la felul cum, în mintea lui, începuse să-i asocieze cu medicii zâmbitori care-i turnaseră lui şi soţiei lui atâtea minciuni în legătură cu evoluţia bolii ei - şi poate că se minţiseră totodată şi pe ei înşişi. Dar cel mai mult îl preocupa Frannie. Şi ce le spusese Mother Abagail. Asta cere Domnul de la voi.