- Nu, nu vei veni, spuse ea cu vocea stinsă, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. Vai, mă îndoiesc că vei veni.
- Zece minute.
- Zece minute cât zece ani, murmură Lucy. A venit să te ia. Ai luat cu tine zgarda şi botniţa, Nadine?
Lucy Swann nici măcar nu exista pentru Nadine. Ochii ei mari şi negri erau îndreptaţi doar asupra lui Larry. Pentru acesta, aveau să rămână pururi cei mai stranii, cei mai frumoşi ochi pe care-i văzuse vreodată, ochi care se întorceau la el, calmi şi profunzi, ori de câte ori era suferind, sau într-o situaţie fără ieşire, sau poate pe jumătate scos din minţi de durere.
- Am să mă întorc, pronunţă el ca un automat.
- Ea...
- Intră în casă.
- Da, nu am de ales. Acum, că a venit ea, eu nu mai sunt bună de.nimic.
Urcă treptele în fugă, se împiedică de una dintre ele, îşi recăpătă echilibrul, deschise uşa şi o trânti în urma sa, retezând ecoul suspinelor ei aproape în clipa în care se dezlănţuiseră.
Nadine şi Larry se măsurară vreme îndelungată, ca şi cum ar fi fost în transă. Aşa se întâmplă lucrurile astea, cugetă el. Atunci când ţi se întâlnesc privirile cu ale cuiva de la celălalt capăt al unei încăperi şi nu le mai uiţi niciodată, sau vezi pe cineva la celălalt capăt al peronului aglomerat al metroului şi ştii că poate este alter ego-ul tău, sau auzi pe stradă un hohot de râs care ar putea fi al primei tale iubiri...
Dar în gură avea un gust foarte amar.
- Hai să mergem până la colţul străzii şi înapoi, îi şopti Nadine. Vrei să faci atâta lucru pentru mine?
- Poate aş face mai bine să intru ca să văd ce face. Ai ales un moment extrem de nepotrivit ca să vii aici.
- Te rog! Doar până la colţul străzii şi înapoi! Dacă vrei, o să-ţi cad în genunchi şi o să te implor. Dacă aşa vrei tu. Uite. Vezi?
Spre groaza lui, se aruncă într-adevăr în genunchi, ridicându-şi niţel fusta, ca să facă mai lesne mişcarea; îi văzu picioarele goale şi fu ciudat de sigur că era goală şi pe dedesubt. Oare de ce-i venise gândul ăsta? Nu ştia. Femeia îl ţintuia cu privirea, simţea că-l ameţeşte, pe deasupra avea şi sentimentul penibil al unor puteri ce se răscoleau în el, legate de faptul că ea stătea în genunchi, înaintea lui, iar gura ei se afla la acelaşi nivel...
- Ridică-te! îi porunci el aspru.
O apucă de mâini şi o trase, ridicând-o în picioare, încercând să evite să se uite cum faldurile rochiei i se ridică şi mai mult, înainte de a cădea la locul lor; coapsele ei aveau culoarea untului, acea nuanţă de alb - nu palidă şi moartă, ci viguroasă, sănătoasă şi ispititoare.
- Hai, o îndemnă el, aproape vlăguit.
Porniră spre apus, în direcţia munţilor îndepărtaţi şi sumbri, petice triunghiulare de întuneric stând în calea luminii stelelor apărute după ploaie. Avea un ciudat sentiment de nelinişte, dar şi de aventură, ori de câte ori mergea noaptea spre munţii aceia, iar acum, cu Nadine alături, care se sprijinea uşor de braţul său, senzaţiile acelea erau mai pregnante. Avusese un vis în care i se arătaseră munţii, chiar mai intens decât de obicei, cu doar trei sau patru seri în urmă; se făcea că acolo există spiriduşi, creaturi hidoase cu ochi de un verde intens, cu capete mari, ca de hidro-cefali, şi mâini puternice, cu degetele scurte. Mâini de sugrumător. Spiriduşi idioţi, păzind trecătorile peste munţi. Aşteptând să vină vremea lui - vremea Omului întunecat.
Un vânticel se strecură de-a lungul străzii, împrăştiind hârtiile în calea lui. Trecură de King Sooper's; cele câteva cărucioare ale magazinului rămase în imensa parcare semănau cu nişte santinele moarte, care-i aminteau de Lincoln Tunnel. În Lincoln Tunnel întâlnise spiriduşi. Aceia erau morţi, dar asta nu însemna că toţi spiriduşii din lumea lor cea nouă erau tot morţi.
-- E dificil, spuse Nadine, tot în şoaptă. Şi este dificil pentru că ea are dreptate. Acum te vreau. Şi mi-e teamă că am venit prea târziu. Vreau să rămân aici.
- Nadine...
- Nu! îi reteză ea vorba vehement. Lasă-mă să termin. Vreau să rămân aici, nu înţelegi ce-ţi spun? Dar nu voi fi în stare să rămân decât dacă suntem împreună. Tu eşti cea din urmă şansă a mea, spuse ea, cu voce tremurată. Joe m-a părăsit.
- Nu, nu te-a părăsit, o asigură Larry tulburat, conştient că mintea lui lucrează încet şi stupid. L-am lăsat la tine, în drum spre casă. Nu-i acolo?
- Nu. În patul lui doarme un băiat care poartă numele de Leo Rockway.
- Adică ce vrei să...
- Ascultă-mă. Ascultă-mă bine, nu eşti în stare să mă asculţi! Atât timp cât l-am avut pe Joe, totul a fost în regulă. Reuşeam să fiu... atât de puternică pe cât aveam nevoie să fiu. Dar el nu mai are nevoie de mine. Iar eu nu mă pot lipsi de asta - să nu aibă cineva nevoie de mine.
- Dar el are cu adevărat nevoie de tine!
- Sigur că are, spuse Nadine, iar Larry simţi cum i se face din nou frică. Femeia nu se mai referea la Leo; nici nu ştia la cine făcea ea aluzie. Are nevoie de mine. De asta mi-este frică. De asta am venit la tine.
Se postă înaintea lui şi-l privi drept în ochi. Adulmecă parfumul ei secret şi curat şi o dori. Dar o parte din el se întoarse spre Lucy. Tocmai acea parte a lui de care avea neapărată nevoie, dacă îşi dorea să reuşească aici, la Boulder. Dacă o ignora şi pornea alături de Nadine, cel mai bine ar fi fost să părăsească oraşul pe furiş, încă în noaptea aceea. Ar fi fost un om terminat, iar vechiul Larry ar fi ieşit triumfător.
- Trebuie să mă întorc acasă, îi spuse el. Îmi pare rău. Te vei descurca singură, Nadine.
Descurcă-te singur - nu cumva erau chiar cuvintele pe care, într-o formă sau alta, le aruncase oamenilor în faţă de când se ştia ci? De ce era nevoie să ţâşnească în felul acesta - când ştia bine că dreptatea este de partea lui, agăţându-se de el, răscolindu-l şi făcându-l să se îndoiască de el însuşi?
- Iubeşte-mâ, îl îndemnă ea, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului lui.
Îşi lipi trupul de al bărbatului, iar el ghici din revărsarea, căldura şi elasticitatea atingerii că avusese dreptate, că nu purta nimic în afară de rochie. E goală puşcă pe dedesubt, îşi spuse, iar gândul îl excită teribil.
- Perfect, acum te simt, spuse ea, şi începu să se unduiască - lateral, în sus şi în jos, dându-i cele mai delicioase senzaţii. Iubeşte-mâ, şi cu asta s-a sfârşit. Voi fi în siguranţă. În siguranţă. Voi fi în siguranţă.
Îşi ridică mâinile - nu a fost niciodată în stare să-şi explice mai târziu cum de a putut să facă una ca asta, când din doar trei mişcări rapide şi hotărâte ar fi fost în mijlocul acelei văpăi, aşa cum îşi dorea şi Nadine - îşi ridică mâinile, prin urmare, îi desfăcu strânsoarea şi o împinse cu asemenea forţă, încât femeia se împiedică, fiind la un pas să cadă. Apoi Nadine gemu încet.
- Larry, dac-ai şti...
- Vezi bine, nu ştiu. De ce nu încerci să-mi spui, în loc să mă... violezi?
- Să te violez! repetă ea, râzând ascuţit. Vai, mi se pare nemaipomenit! Vai, ce ţi-a ieşit pe gură! Eu! Să te violez pe fine! Vai, Larry!
- Ai fi putut să primeşti de la mine tot ceea ce ţi-ai fi dorit. Acum o săptămână, sau acum două săptămâni. Am vrut să fiu al tău. Mi-am dorit mai mult decât orice să fiu doar al tău.
