În sală domnea liniştea.
- Foarte bine, continuă Stu. Trecem la discutarea moţiunii?
- Nu cred că este nevoie de aşa ceva, Stu, interveni Dick Ellis. Mi se pare o idee grozavă. Să trecem la vot!
Publicul îşi exprimă părerea prin noi aplauze, iar Stu nu avu nevoie de un alt îndemn. Charlie Impening îşi flutura mâna, ca să i se dea cuvântul, dar Stu îl ignoră - un bun exemplu de percepţie selectivă, ar fi comentat Glen Batcman -- şi trecu la vot:
- Cei ce sunteţi în favoarea propunerii lui Harold Lauder, vă rog să vă exprimaţi opinia prin viu grai.
- Da!! răsună răspunsul, dezlănţuind un nou val de teroare în familia de rândunici.
- Cine este împotrivă?
Nimeni, nici măcar Charlie Impening - nu pe faţă, cel puţin. În toată sala nu se auzi nici măcar un singur "nu", în concluzie, Stu trecu la punctul următor, simţindu-se puţin ameţit, ca şi cum cineva - Harold Lauder, adică - s-ar fi strecurat în spatele lui şi i-ar fi tras una în cap cu un baros mare.
- Hai să coborâm de pe biciclete şi să le împingem, puţin, spuse Fran, din a cărei voce se ghicea oboseala.
- Desigur. Coborî şi el din şa şi merse alături de ca. Te simţi bine, Fran? Te deranjează copilul?
- Nu, mă simt obosită, doar. Dacă n-ai observat, este 12.45 noaptea.
- Mda, e târziu.
Se lăsă tăcerea. Întrunirea se terminase cu doar o oră în urmă, majoritatea discuţiilor concentrându-se asupra echipei ce urma s-o caute pe Mothcr Abagail. Celelalte puncte fuseseră votate după foarte puţine discuţii, chiar dacă Judele Fards venise cu o ştire fascinantă, care explica de ce erau atât de puţine cadavre la Boulder. Potrivit ultimelor patru numere din Camera, cotidianul oraşului Boulder, prin comunitate circula un zvon teribil, un zvon potrivit căruia Supcrgripa provenea de la Centrul de Testări Atmosferice din Boulder. Cei care lucrau în acest laborator - adică puţinii rămaşi pe picioarele lor - au protestat, susţinând că e o prostie şi oricine se îndoia de asta era poftit să facă o vizită la centru, unde nu aveau să găsească cine ştie ce utilaje monstruoase, ci doar indicatoare de poluare a acrului şi pentru direcţia vântului. Cu toate acestea, zvonul acesta rezistase, alimentat probabil de isteria ce dominase acele zile infernale de la sfârşit de iunie. Centrul de Testări Atmosferice fusese aruncat în aer sau ars, iar majoritatea populaţiei din Boulder se refugiase.
Atât Comitetul pentru înhumări, cât şi Comitetul pentru Energie fuseseră înfiinţate cu un amendament din partea lui Harold Lauder - care părea să se fi pregătit aproape diabolic de minuţios pentru adunare - în sensul creşterii fiecărui comitet cu câte doi membri la o creştere a populaţiei totale din Free Zone cu câte o sută.
Comitetul pentru Căutare a fost de asemenea votat fără împotrivire, în schimb discutarea dispariţiei lui Mother Abagail se prelungise mult. Glen îl sfătuise pe Stu înainte de şedinţă să nu limiteze discutarea acestui subiect decât dacă devenea absolut necesar; faptul îi îngrijora pe toţi, şi mai cu seamă ideea că liderul lor spiritual credea că ajunsese să comită un păcat oarecare. Era preferabil să-i laşi să-şi uşureze sufletele.
Pe spatele biletului ei, bătrâna notase două referinţe din Biblie: Pilde 11: 1-3 şi Pilde 21: 28-31. Judele Farris căutase trimiterile cu grija şi sârguinţă unui avocat care-şi pregăteşte pledoaria, iar la începutul discuţiei se ridicase şi Ic citise adunării cu vocea nesigură şi apocaliptică a unui bătrân. Iată cum sunau versetele din cel de-al unsprezecelea capitol al Pildelor: "Cântarul strâmb este urgisit de Domnul, şi cântărirea dreaptă este plăcerea Lui. Dacă vine mândria, va veni şi ocara, iar înţelepciunea este cu cei smeriţi. Neprihănirea poartă pe cei drepţi, iar strâmbătatea prăpădeşte pe cei vicleni." Citatul din capitolul al douăzeci şi unulea avea un ton similar: "Martorul mincinos va pieri, iar omul care ascultă va putea vorbi întotdeauna. Răufăcătorul are o privire neruşinată, iar omul cel drept îşi ia aminte la purtarea lui. Nu este nici înţelepciune, nici pricepere şi nici sfat care să aibă putere înaintea Domnului. Calul este gata pentru ziua de război, însă biruinţa vine de la Domnul."
Discuţiile ce-au urmat după ce Judele a recitat (nu există termen mai potrivit) cele două fragmente biblice ajunseseră pe cele mai neaşteptate - şi adesea comice - tărâmuri. Un bărbat le atrăsese sumbru atenţia că dacă se adunau numerele capitolelor, obţineai treizeci şi unu, adică numărul capitolelor din Cartea Apocalipsului. Judele Farris se ridică din nou, spunând că Apocalipsul nu are decât douăzeci şi două de capitole, cel puţin în Biblia lui, şi că, în orice caz, douăzeci şi unu şi cu unsprezece fac treizeci şi doi, nu treizeci şi unu. Numerologul aspirant mormăi ceva, dar nu mai luă cuvântul.
Un alt tip afirmă că văzuse lumini pe cer în noaptea dinaintea dispariţiei lui Mother Abagail şi că Profetul Isaia confirmase existenţa farfuriilor zburătoare... şi că n-ar fi rău dacă şi-ar pune toţi mintea la contribuţie ca să vadă ce semnificaţie are chestia asta, nu? Judele Farris se ridică din nou, de această dată pentru a arăta că domnul de dinaintea lui confundase pe Isaia cu Iczechiel, că de fapt aluzia nu se referea la farfurii zburătoare, ci la "o roată care are în ca o altă roată", şi că, după părerea lui personală, singurele farfurii zburătoare dovedite până în prezent erau cele care zburau uneori în timpul certurilor între soţi.
Cea mai mare parte a celorlalţi vorbitori puseseră iarăşi pe tapet visele, care încetaseră cu desăvârşire, din câte se ştia, părând, la rândul lor, suficient de visători. Se ridicau pe rând şi protestau împotriva acuzaţiei pe care Mothcr Abagail o luase asupra sa, anume aceea de trufie. Vorbeau despre bunătatea şi darul ei de a face un om să se simtă la largul lui cu un singur cuvânt sau propoziţie. Ralph Brentner, care părea îngrozit de numărul celor prezenţi şi-şi simţea limba aproape legată - hotărât însă să spună şi el ce-i stătea pe suflet - se ridică şi peroră pe tema respectivă vreo cinci minute, adăugând la sfârşit că nu cunoscuse o femeie mai de treabă de când murise maică-sa. Când să se aşeze, nu lipsea mult să nu-l podidească plânsul.
Atmosfera din timpul discuţiilor îi aduse aminte lui Stu neliniştitor de mult de un priveghi. Pentru că ghicea, dincolo de cuvintele lor, că renunţaseră la ea pe jumătate în inimile lor. Dacă Abby Freemantle se întorcea acum, avea să descopere că este bine venită, căutată, ascultată încă... dar mai avea să descopere, gândi Stu, că poziţia ei suferise o transformare subtilă. Dacă se ajungea la o explicaţie între ea şi Comitetul Zonei Libere, nu mai era de la sine înţeles că ieşea învingătoare, indiferent dacă se bucura de dreptul de veto. Deşi plecase, comunitatea continuase să existe. Comunitatea nu avea să uite asta, aşa cum uitase pe jumătate şi forţa viselor care le dominaseră pentru scurtă vreme vieţile.
După adunare, câteva zeci de oameni mai rămăseseră o vreme pe pajiştea din spatele lui Chautauqua Hali; ploaia se oprise, norii se risipeau, iar seara era răcoroasă şi plăcută. Stu şi cu Frannie rămăseseră împreună cu Larry, Lucy, Leo şi Harold.
- Ai fost la un pas să faci tot comitetul de râs în seara asta, i se adresă Larry lui Harold, făcându-i în acelaşi timp semn cu cotul lui Frannie. Ţi-am zis doar că este un as între aşi, nu?
Harold se mulţumise să zâmbească şi să ridice din umeri cu modestie.
- Mi-au venit şi mie câteva idei, atâta tot. Vouă vă revine meritul că aţi pus din nou lucrurile în mişcare. Vi se cuvine cel puţin privilegiul de a vă ocupa de treaba asta până la sfârşitul începutului.
Acum, la un sfert de oră după ce ei doi părăsiseră adunarea aceea improvizată şi încă la zece minute distanţă de casă, Stu repetă:
- Eşti sigură că te simţi bine?
- Da. Doar picioarele mi-au obosit puţin, asta-i tot.
- Am să te rog să ai grijă de tine, Frances.
- Nu-mi mai spune aşa, ştii că nu-mi face plăcere.
- Îmi pare rău. Nu voi mai repeta gestul acesta, Frances.
- Toţi bărbaţii sunt nişte porci.
- Mă voi strădui să-mi îmbunătăţesc comportamentul, Frances... aşa voi face, cinstit.
Ea îi arătă limba, dialogul lor ajunsese într-un punct interesant, dar el simţea că lui Frannie nu-i ardea de fapt de tachinări şi renunţă. Era palidă şi destul de apatică, în uimitor contrast cu Frannie cea de acum câteva ore, care cântase Imnul Naţional cu asemenea fervoare.
- Te supără ceva, draga mea?
Ea clătină din cap, dar i se păru că distinge lacrimi în ochii ei.
- Ce este? Spune-mi.
- Nimic. Asta-i problema. Nu mă deranjează nimic. S-a terminat, asta e ceea ce am înţeles, în sfârşit. Mai puţin de şase sute de oameni cântând "The Star-Spangled Banner". Mi-am dat deodată seama de întreaga grozăvie. Nu mai există chioşcuri cu hotdogs. În scara asta, roata cea mare din Coney Island nu funcţionează. Nimeni nu mai bea ultimul păhărel la Space Needle, în Seattle. Cineva a născocit în sfârşit un mod de a curăţa comerţul cu droguri din zona fierbinte a Bostonului şi boarfele din Times Square. Astea erau nişte lucruri foarte rele, dar consider că tratamentul a fost cu mult mai cumplit decât boala în sine. Înţelegi ce vreau să spun?
- Mda, sigur că da.
- În jurnalul meu aveam o mică secţiune denumită "Lucruri de care trebuie să-mi aduc aminte". Ca să afle şi copilul... vai, toate lucrurile pe care de fapt nu le va şti niciodată. Gândurile astea mi-au dat o stare de melancolic. Ar fi trebuit să-i pun titlul "Lucruri care au dispărut". Începu să suspine puţin, oprindu-şi bicicleta ca să-şi poată pune dosul palmei la gură, încercând să se abţină.
- A avut asupra tuturor acelaşi efect, spuse Stu, prinzând-o cu un braţ de talie. Mulţi dintre noi vor adormi plângând în noaptea asta, poţi să mă crezi.
