Îşi reveni în cele din urmă şi se întoarse, palidă, gâfâind, ştergându-se la gură cu un Kleenex. Frecându-se la gură.

- Şi acum ce facem?

- Păi acum plecăm spre vest. Doar dacă nu cumva ai de gând să cobori ca să faci un sondaj de opinie printre membrii comunităţii.

Nadine ridică din umeri.

Harold coborî de pe masa de picnic, strâmbându-se din cauza înţepăturilor şi a durerii din picioarele lui amorţite.

- Harold...

Încercă să-l atingă, dar el se feri. N-o învrednici măcar cu o privire şi se apucă să strângă cortul.

- Credeam că aşteptăm până mâine..., încercă ea timid.

- Păi sigur că da, o repezi el. Ca să apuce vreo douăzeci sau treizeci dintre ei să se răspândească în toate direcţiile pe motociclete şi să pună mâna pe noi. Ai văzut în vreun film ce i-au făcut lui Mussolini?

Nadine se înfioră. Harold strângea pânza cortului şi aduna într-un ghem strâns sforile de ancorare.

- Şi nu ne atingem unul de celălalt. S-a sfârşit cu povestea asta. Flagg a obţinut ce şi-a dorit. A distrus Comitetul din Free Zone. Sunt terminaţi. E posibil să repună în funcţiune uzina electrică, dar un grup funcţional nu vor mai fi niciodată. El o să-mi dea o femeie faţă de care tu arăţi ca un sac de cartofi, Nadine. Iar tu... tu-1 vei avea pe el. Ce zile fericite te aşteaptă, nu? Numai că dac-aş fi în locul tău, cred că aş tremura ca varga.

- Harold... te implor...

Suferea teribil şi plângea. Îi vedea faţa în lumina slabă a focului şi i se făcu milă de ea. Îşi alungă mila aceea din inimă, aşa cum arunci în drum un beţivan care încearcă să intre într-o crâşmă mică şi plăcută de mahala, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Crima îşi făcuse cuib în inima ei definitiv şi irevocabil - ceea ce se putea citi şi în luciul bolnav al privirilor ei. Şi ce dacă? La fel se petrecuse şi cu inima lui. Povara era în ea şi peste ea, sufocând-o ca o stâncă uriaşă.

- Obişnuieşte-te cu ideea asta, îi spuse Harold cu brutalitate. Puse cortul pe portbagajul motocicletei sale şi începu să-l lege. S-a terminat pentru cei din vale, s-a terminat şi pentru noi şi s-a terminat pentru toţi cei care au murit de gripă. Dumnezeu a plecat la o partidă de pescuit celestă care va dura multă vreme. S-a lăsat întuneric deplin. În momentul de faţă, Omul Întunecat a pus mâna pe volan. El. Prin urmare, trebuie să te obişnuieşti cu asta.

Din pieptul ei ieşi un sunet strident şi tânguitor.

- Hai, Nadine. Chestia asta a încetat să mai fie un concurs de frumuseţe de două minute încoace. Ajută-mă să încarc toate porcăriile astea. Vreau să străbatem o sută cincizeci de kilometri înainte de răsăritul soarelui.

După câteva secunde ea întoarse spatele dezastrului de jos - distrugerile păreau lipsite de vreo importanţă, privite de la înălţimea aceea - şi-l ajută să împacheteze restul lucrurilor în portbagaj şi în coşul ei din sârmă. Peste un sfert de oră lăsaseră în urmă trandafirul de foc şi călătoreau spre vest, prin bezna răcoroasă si vântoasă.

Din punctul de vedere al lui Fran Goldsmith, sfârşitul acelei zile a fost simplu şi fără dureri. Simţise un curent de aer cald împingând-o din spate şi cum zboară deodată prin noapte. Sandalele îi săriseră din picioare.

Cemamadracu'? îi trecuse prin minte.

Aterizase pe umăr, cu toată greutatea, totuşi nu o duruse nimic. Se afla în mica râpă ce trecea de la nord spre sud pe la poalele curţii din spate a locuinţei lui Ralph.

Un scaun căzu în faţa ei, frumos, pe picioare. Perna lui era o masă informă şi neagră, arzând înăbuşit.

CemamaDRACU'?

Ceva se prăbuşi pe şezutul scaunului şi se rostogoli pe jos. Din obiect picura un lichid. Cu groază, dar şi cu un soi de detaşare, constată că era vorba de un braţ omenesc.

Stu? Stu! Ce se-ntâmplă?

Un bubuit continuu şi chinuitor o împresură şi din toate părţile începură să curgă cele mai diverse lucruri. Pietre. Fragmente de cherestea. Cărămizi. Un bloc de sticlă pe care apăruse un păienjeniş de spărturi (nu cumva biblioteca din salonul lui Ralph era construită din asemenea blocuri?). O cască de motociclist cu o gaură oribilă, letală, în dreptul cefei. Vedea totul cât se poate de bine... mult prea bine. Acum doar câteva secunde fusese întuneric...

Vai, Stu, pentru numele lui Dumnezeu, unde eşti? Ce se-ntâmplă? Nick? Larry?

Lumea ţipa. Bubuiturile continuau fără răgaz. Lumina era mai puternică decât în miezul zilei. Orice pietricică arunca o umbră. Diverse lucruri cădeau în jurul ei. O scândură cu un piron de vreo cincisprezece centimetri se opri foarte aproape de ea.

... copilul!...

Iar pe urmele lui veni un alt gând, un reflex al vechilor ei premoniţii: Harold a făcut asta, Harold a făcut asta, Harold...

Ceva se abătu asupra capului, gâtului, spatelui ei. Ceva uriaş se lăsă asupra ei, ca un coşciug capitonat.

DOAMNE DUMNEZEUL MEU, VAI, COPILUL MEU...

Întunericul o absorbi spre nicăieri, unde nici măcar Omul Întunecat n-o putea urmări.

CAPITOLUL 59

Păsări.

Auzea păsări.

Fran zăcu în întuneric şi ascultă ciripitul păsărilor multă vreme până să-şi dea seama că întunericul nu era de fapt atât de profund, ci roşiatic, mobil şi paşnic. Îi aducea aminte de copilărie. Sâmbătă dimineaţa, şcoală nu, biserică nu, ziua în care poţi dormi până târziu. Ziua în care te poţi scula puţin câte puţin, după voia inimii. Stai cu ochii închişi şi nu vezi nimic, doar o beznă roşiatică, şi anume soarele de sâmbătă, filtrat prin ecranul delicat al capilarelor din pleoapele tale. Asculţi păsările cântând în bătrânii stejari şi simţi în nări chiar mirosul sării de mare, pentru că te numeşti Frances Goldsmith, şi ai unsprezece ani, într-o dimineaţă de sâmbătă, la Ogunquit...

Păsări. Auzea păsări.

Dar nu era la Ogunquit, ci la

(Boulder)

Suci chestiunea asta pe toate feţele în bezna roşie, apoi îşi aduse brusc aminte de explozie.

(?Explozie?)

(Stu!)

Cuprinsă de temeri, deschise ochii.

- Stu!

Dar Stu se afla alături de ca, pe pat, cu un bandaj alb şi curat pe antebraţ, cu o tăietură suficient de adâncă şi uscată pe un obraz şi cu părul în parte ars; dar era Stu, era viu, alături de ea, iar când o văzu că deschide ochii, pe figura lui se citi o imensă uşurare şi spuse:

- Frannie. Slavă Cerului!

- Copilul, şopti ea, cu gâtul uscat.

El privi în gol şi o teamă oarbă i se răspândi, rece şi paralizantă, în tot trupul.

- Copilul, repetă ca, forţându-se să scoată sunete prin gâtlejul aspru ca glaspapirul. Am pierdut copilul?

Bărbatul înţelese de-abia acum. O îmbrăţişă stângaci, cu braţul sănătos.