- Lupi sau coioţi, poate... deşi, după el, coioţii nu prea sunt în stare să producă asemenea răni, ceea ce este şi opinia mea.
Stu bătu animalul pe crupă, iar Kojak se rostogoli iarăşi pe burtă.
- Cum se face că aproape toţi câinii au dispărut, dar mai există totuşi destui lupi laolaltă -- la est de Munţii Stâncoşi, pe deasupra - ca să atace un câine atât de zdravăn ca acesta?
- Cred că nu vom şti niciodată, răspunse Glen. După cum nu vom şti nici de ce nenorocita de epidemie a distrus caii, nu şi vacile, şi majoritatea oamenilor, nu şi pe noi. Nici nu doresc să mă gândesc la asta. Nu vreau decât să adun o provizie suficientă de Gaincshurgcrs şi să-l hrănesc cât se poate de bine pe Kojak.
- Mda, zise Stu, privind câinele, ai cărui ochi se închiseseră. L-a făcut bucăţi, în schimb partea intimă a scăpat neatinsă - m-am uitat când s-a întors pe spate. Poate n-ar fi rău dacă am descoperi şi o căţea, ştii?
- Da, aşa este. Vrei un gin cald cu apă tonică, East Texas?
- Pe naiba, nu vreau. N-am mers eu cu studiile mai departe de primul an al şcolii tehnico-profesionale, dar nici chiar barbar nu sunt. N-ai o bere?
- O, cred că o cutie de Coors s-ar mai găsi. Caldă şi ea.
- S-a făcut. Se pregăti să-l urmeze pe Glen în casă, apoi se opri cu mâna pe uşa glisantă şi se uită în urmă, la câinele adormit. Somn uşor, băiete, îi spuse câinelui. Mă bucur că ai sosit la noi.
Amândoi bărbaţii intrară în casă.
Dar Kojak nu dormea.
Zăcea undeva între, acolo unde majoritatea făpturilor vii îşi petrec o mare parte din timp atunci când sunt grav rănite, dar nu suficient de grav ca să fie în umbra morţii. O mâncărime profundă îl deranja, îi stăruia în pântece ca un punct fierbinte, semn că rănile se vindecau. Glen avea să-şi petreacă nu puţine ore încercând să-l distragă de la gândul mâncărimii, ca să nu se scarpine până ce-şi scotea bandajele, redeschizând şi reinfectând rănile. Dar asta avea să vie mai încolo. În clipa de faţă, Kojak (care, din când în când, îşi spunea încă în sinea lui Big Steve, acesta fiind primul lui nume) era mulţumit să poată aluneca în zona aceea incertă. Lupii îl atacaseră în Nebraska, pe când adulmeca deprimat în jurul casei susţinute de stâlpi hidraulici din orăşelul Hemingford Home. Mirosul OMULUI - senzaţia OMULUI - îl purtase până acolo, apoi dispăruse. Încotro pornise? Kojak nu ştia. Atunci apăruseră lupii, patru la număr, ieşind din lanul de porumb ca nişte spirite pribege ale morţilor. Ochii lor de jăratic se holbau la Kojak, buzele dezgoleau colţii, lăsând să se audă mârâitul gros şi ameninţător, care le dezvăluia prea bine intenţia. Kojak se retrăsese dinaintea lor, mârâind la rându-i, cu labele ţepene şi scurmând în ţărâna din curtea lui Mother Abagail. La stânga atârna leagănul făcut din anvelopă, aruncând umbra lui rotundă şi lipsită de profunzime. Lupul din frunte îl atacase exact când picioarele din spate intrau în umbra verandei. Se repezise ghemuit, ţintind stomacul, urmat de ceilalţi. Kojak execută un salt peste botul căscat al şefului, lăsându-şi partea de jos a stomacului neprotejată şi, atunci când şeful începuse să-l muşte şi să-l zgârie, Kojak îşi înfipsese colţii adânc în grumazul lupului şi simţi cum ţâşneşte sângele, iar fiara, pierzându-şi deodată tot curajul, urlă şi încercă să se smulgă. Pe când se retrăgea, Kojak prinse fulgerător între fălci botul fraged al lupului şi i-l sfâşie până la nări. Fiara urlă îngrozitor şi o luă la fuga, chinuită de dureri insuportabile, scuturând nebuneşte capul dintr-o parte într-alta, împroşcând picături de sânge spre stânga şi spre dreapta; prin intermediul telepatiei simple pe care o au în comun toate animalele din aceeaşi specie, Kojak reuşi să-i citească suficient de limpede gândul repetat la nesfârşit:
(viespi în mine vai viespile viespile din capul meu viespi sunt la mine în cap vai)
Atunci îl atacară şi ceilalţi doi, unul din stânga şi celălalt din dreapta, ca nişte uriaşe obuze boante, ultimul din trio lipindu-se de pământ, rânjind cu gura căscată, pândind momentul favorabil să-i scoată maţele afară. Kojak se năpusti spre dreapta, lătrând răguşit, dornic să regleze conturile mai întâi cu acesta, care-i tăia calea de retragere sub verandă. O dată ajuns acolo, ar fi avut o şansă să le reziste, poate chiar să iasă învingător din bătălie. Revăzu acum, în toropeala lui, întreaga luptă în mişcări descompuse şi încetinite: mârâiturile şi urletele, atacurile şi retragerile, mirosul sângelui care îi pătrunsese în creier şi-l transformase, treptat, într-un fel de maşinărie de luptă, care-şi ignoră pentru moment propriile-i răni. Îl trimise pe lupul ce se aflase în dreapta lui pe urmele primului, cu un ochi scos şi cu o rană la gât imensă, căscată şi probabil mortală. Dar nici lupul respectiv nu se lăsase mai prejos: pe lângă mai multe răni superficiale, două tăieturi extrem de adânci, răni ce aveau să lase în urma lor cicatrice tari şi contorsionate, în formă de T. Chiar când devenise un câine bătrân, tare bătrân (Kojak avea să mai trăiască încă şaisprezece ani, murind la mult timp după Glen Batcman), cicatricele acelea urmau să-i provoace dureri şi junghiuri în zilele ploioase. Reuşise să scape din încercuire, se strecurase sub verandă, iar când unul dintre cei doi lupi rămaşi, copleşit de beţia sângelui, încercase să se târască după el, Kojak sări asupra lui, îl fixă la pământ şi-i sfâşie gâtlejul. Celălalt se refugie aproape până la marginea lanului de porumb, scâncind neliniştit. Dacă Kojak ar fi ieşit la el cu intenţii belicoase, ar fi fugit cu coada între picioare. Dar Kojak nu ieşi decât mai târziu. Era absolut sfârşit. Nu mai era în stare decât să zacă pe o parte, respirând repede şi slab, lingându-şi rănile, şi să mârâie din fundul pieptului, ori de câte ori vedea apropiindu-se umbra celui din urmă lup. Apoi se făcu întuneric, iar pe cerul Nebraskăi apăru o jumătate de lună, învăluită în ceaţă. Şi, de fiecare dată când lupul îl auzea pe Kojak mişcând, bănuind că este gata de luptă, se mai retrăgea puţin, scâncind. La un moment dat, după miezul nopţii, plecă, iar Kojak rămase singur, între viaţă şi moarte. În cele dintâi ore ale noii zile simţi prezenţa unui alt animal, ceva care-l făcu să se teamă atât de mult, încât scoase un şir de gemete slabe. În porumb se mişca ceva, ceva mergea prin porumb, căutându-l pe el, poate. Kojak zăcea tremurând, aşteptând să vadă dacă lucrul acela avea să-l găsească; era ceva oribil, ca un Om şi un Lup şi un Ochi, o fiinţă întunecată, ca un crocodil bătrân pândindu-l din lanul de porumb. După o vreme, după ce luna apuse, Kojak ştiu că plecase. Îl cuprinse somnul. Rămase astfel, sub marginea verandei, timp de trei zile; nu ieşea decât atunci când îl mâna foamea sau setea. Bea din băltoaca ce se aduna mereu sub buza pompei din grădină, iar în casă erau tot felul de bunătăţi, multe din ele rămase de la masa pe care Mother Abagail o pregătise pentru grupul lui Nick. Când îşi adună suficiente puteri, Kojak ştiu încotro să pornească. Nu-l ajută mirosul, ci o puternică senzaţie de căldură ce răzbătea la suprafaţă din străfundurile fiinţei lui şi era atrasă de un alt punct fierbinte, undeva la vest. Străbătu cei aproape opt sute de kilometri în trei picioare, chinuit şi de durerea din burtă. Din timp în timp adulmeca mirosul bine cunoscut al OMULUI, şi atunci ştia că se află pe drumul cel bun. În cele din urmă, ajunse la ţintă. OMUL se afla şi el acolo. Nici un lup nu stătea la pândă. În schimb era mâncare din belşug. Nu-l simţea nici pe acel Ceva întunecat... Bărbatul cu duhoare de lup şi Ochiul în stare să vadă de la mulţi kilometri distanţă, dacă se întâmpla să se uite la tine. Acum, totul era minunat. Gândind cam în felul acesta (atât cât pot gândi câinii, relaţia lor cu lumea bazându-se aproape exclusiv pe percepţii), Kojak aluneca mai jos, când în somn adevărat, când într-un vis, un vis frumos, în care alerga după iepuri, mângâiat de iarba plină de trifoi şi timoftică, înaltă până la pântece şi plină de rouă. Îl chema Big Steve. O, peste tot apar iepuri, din dimineaţa cenuşie şi nesfârşită...
În vis, labele îi erau scuturate de uşoare tresăriri.
CAPITOLUL 53
FRAGMENTE din Procesul-verbal al întrunirii Comitetului Ad-Hoc
17 august 1990
Şedinţa s-a desfăşurat la locuinţa lui Larry Underwood, pe South Forty-second Street, din cartierul Table Mesa. Toţi membrii comitetului au fost prezenţi...
A luat cuvântul Fran Goldsmith.
Fran: "Stu şi cu mine am căzut de acord că, dacă Mother Abagail ar susţine întreaga listă, nimic n-ar sta în calea alegerii noastre. Astfel am fi scutiţi ca alţi douăzeci de oameni să fie propuşi de prietenii lor şi, cine ştie, să ne răstoarne tot planul, în ultimă instanţă. Din păcate, situaţia ne obligă să procedăm altfel. N-am de gând să sugerez vreun lucru nedemocratic şi, de fapt, voi cunoaşteţi deja planul, doresc numai să scot în evidenţă că fiecare dintre noi are nevoie de oameni care să ne propună şi să ne susţină. Nu e cazul să ne facem unii altora acest serviciu - toată chestia ar arăta prea mult ca un aranjament mafiot. Iar dacă nu reuşiţi să găsiţi o persoană care să vă propună şi alta care să vă susţină, puteţi renunţa de la bun început."
Sue: "Uau! Mi se pare parşiv, Fran."
Fran: "Chiar şi este... puţin."
Glen: "Ne întoarcem astfel la chestiunea moralităţii comitetului şi, deşi sunt convins că-l considerăm cu toţii un subiect nemaipomenit de fascinant, mi-ar plăcea să renunţăm la el în următoarele câteva luni. După părerea mea, trebuie să acceptăm că servim interesele comunităţii din Free Zone şi să nu ne mai batem capul."
Ralph: "S-ar zice că eşti puţin supărat, Glen."
Glen: "Chiar sunt puţin supărat. Recunosc. Faptul că ne-am mâncat ficaţii atâta vreme cu subiectul acesta ar trebui să fie suficient de concludent că avem cugetul curat."
Sue: "Drumul spre iad este pavat cu..."
Glen: "Bune intenţii, da, şi de vreme ce părem toţi aşa de îngrijoraţi de intenţiile noastre, nu se poate să nu ne aflăm pe drumul spre paradis."
Glen spuse după aceea că intenţionase să se adreseze comitetului în legătură cu Cercetaşii, spionii sau cum dorea fiecare să-i numească, dar că dorea să propună, în schimb, să ne întâlnim din nou şi să discutăm pe data de 19. Stu l-a întrebat de ce.
Glen: "Pentru că s-ar putea să nu mai fim aceiaşi pe 19. Cine ştie, poate unii dintre noi nu vor fi aleşi. Şansele sunt mici, dar nu poţi prevedea cum reacţionează un mare număr de oameni strânşi laolaltă. Mă gândesc că nu strică nici o măsură de precauţie."
Se lăsă un moment de tăcere, apoi comitetul vota, cu 7-0, să se întrunească iarăşi pe data de 19 - în calitate de Comitet Permanent - şi să discute chestiunea Cercetaşilor... spionilor... sau ce-or fi ei.
Stu puse în discuţia comitetului o a treia problemă, referitoare la Mother Abagail.
Stu: "După cum ştiţi, a dispărut din motive doar de ea ştiute. În biletul ei scrie că a plecat pentru o vreme, ceea ce mi se pare destul de vag, şi că se va întoarce, dacă aşa va fi voia Domnului. Acum, nu mi se pare prea încurajator. Cercetările noastre se află în cea de-a treia zi, dar zadarnic. Nu urmărim s-o târâm pur şi simplu înapoi, dacă nu vrea să se întoarcă, dar dacă zace pe undeva cu un picior rupt sau dacă se află în stare de inconştienţă, este cu totul altceva. Este adevărat, nu suntem în număr suficient ca să putem căuta întreaga regiune sălbatică ce ne înconjoară. Pe de altă parte însă, ne lovim de ceea ce se petrece şi la uzina electrică. Lipsa de organizare. Prin urmare, cer permisiunea ca echipa de căutare să fie cuprinsă pe agenda marii întruniri de mâine, ca şi uzina electrică şi echipa pentru înhumări. Aş dori să-l văd pe Harold Lauder în fruntea ei, nu de alta, dar a fost ideea lui."
Glen a spus că, din câte îşi închipuia el, după aproape o săptămână, nici o echipă de cercetare nu mai avea şanse să găsească ceva îmbucurător. Doamna în chestiune are totuşi o sută opt ani. Întregul comitet a fost de acord şi apoi a votat în favoarea propunerii, în forma făcută de Stu, cu 7-0. Pentru că vreau ca acest proces-verbal să fie cât mai fidel cu putinţă, trebuie să adaug că s-au exprimat mai multe dubii în legătură cu numirea lui Harold în fruntea echipei de cercetare... dar, după cum a subliniat Stu, iniţial fusese ideea lui, iar a-i refuza şefia ar fi fost o palmă cu adresă prea directă.
Nick: "Îmi retrag obiecţiile faţă de Harold, nu şi rezervele faţă de el. Pur şi simplu nu-mi place."
Ralph Brentner rugă pe unul dintre ei să redacteze propunerea lui Stu referitoare la echipa de cercetări, ca s-o poată adăuga la agendă, pe care plănuia s-o tipărească la liceu, în aceeaşi seară. Stu îi răspunse că o va face el, cu plăcere.
Larry Undcrwood a propus apoi să ridicăm şedinţa. Propunerea a fost susţinută de Ralph şi votată, 7-0.
Frances Goldsmith. secretară
Aproape toată lumea din oraş a luat parte la întrunirea din seara următoare, iar Larry Underwood, care nu se afla decât de o săptămână în Free Zone, a avut pentru prima oară ocazia să-şi facă o idee despre dimensiunile adevărate ale comunităţii. Una era să vezi oameni pe stradă, de obicei singuri sau câte doi, şi cu totul altceva să-i vezi adunaţi cu toţii într-un loc - Chautauqua Auditorium. Sala era plină, toate locurile erau ocupate, în plus stăteau pe intervale şi în spatele sălii. Mulţimea era nefiresc de potolită, murmurau, dar nimeni nu vorbea în gura mare. Pentru prima oară de când ajunsese la Bouldcr, plouase toată ziua, o burniţă slabă ce părea suspendată în atmosferă, mai degrabă învăluindu-te în ceaţă decât udându-tc şi, cu toate că se adunaseră aproape şase sute de oameni, se auzea încă şi ropotul liniştit al picăturilor pe acoperiş. Cel mai puternic zgomot din interior era fâşâitul continuu de hârtie, semn că oamenii studiau programele tipărite ce fuseseră stivuite pe două mese de joc, chiar lângă uşile duble.
Iată conţinutul programului:
