Nadine îl atinse pe umăr, distrăgându-i atenţia, şi-i arătă ceva. La mare depărtare, dedesubtul lor, un şir de luminiţe urca pe Baseline. În liniştea perfectă se auzea urletul slab al motoarelor. Harold simţi o undă de nelinişte, dar o alungă.

- Lasă-mă în pace, o alungă el. Nu-i nimic grav.

Nadine îşi luă mâna de pe umărul lui. Din figura ei nu se vedea decât un contur alb în noapte. Harold apăsă pe butonul EMISIE.

Nu avea să ştie niciodată dacă motocicletele sau cuvintele ei îi puseseră în mişcare. Dar nu se mişcară suficient de repede. Povara asta avea s-o apese mereu pe suflet; nu se mişcaseră suficient de repede.

Stu ieşi primul, în bubuiturile şi reverberaţiile teribile iscate de motociclete. Traversau podul peste micul pârâu secat de lângă casa lui Ralph, orbit de faruri. Instinctiv, mâna lui Stu coborî spre tocul revolverului.

Uşa din spatele lui se deschise şi el se întoarse, crezând că era Frannie. Dar era Larry.

- Ce se-ntâmplă, Stu?

- Nu ştiu, dar cred că ar fi bine să-i scoatem şi pe ceilalţi din casă.

Motocicletele pătrunseră pe aice şi Stu se linişti puţin. Îi distingea pe Dick Vollman, pe puştiul Gehringer, pe Teddy Weizak şi pe alţi cunoscuţi. Acum de-abia îşi permise să recunoască de ce se temuse cel mai tare: că în spatele luminilor orbitoare se afla vârful de lance al forţelor lui Flagg, că războiul era pe calc să înceapă.

- Dick, strigă Stu. Ce naiba se petrece?

- Mothcr Abagail! strigă Dick, ca să acopere duduitul.

Motocicletele umpleau curtea, pe măsură ce şi membrii comitetului ieşeau din casă. Era un adevărat carnaval de lumini şi umbre ce se roteau ca nişte căluşei.

- Cum? ţipă Larry.

În spatele lui şi al lui Stu, Glen, Ralph şi Chad Norris ieşiseră şi ei, obligându-i pe cei doi să coboare pe trepte.

- S-a întors! urlă Dick din răsputeri. Vai, e într-un hal fără de hal! A vem nevoie de doctor... Cristoase, de fapt, avem nevoie de un miracol!

George Riehardson îşi făcu loc printre ceilalţi.

- Bătrâna? Unde este?

- Hai, doctore! strigă Dick. Lasă întrebările! Grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu!

Richardson încălecă în spatele lui Dick Vollman, care întoarse scurt şi începu să se strecoare printre celelalte motociclete.

Ochii lui Stu se întâlniră cu ai lui Larry. Larry părea la fel de răvăşit ca el... În mintea lui Stu se adună încet un nor şi, deodată, avu sentimentul că-i ameninţa o nenorocire îngrozitoare.

- Haide, Nick! Haide! strigă Fran, apucându-l de umăr.

Nick stătea în mijlocul salonului, cu faţa încremenită.

Într-o fracţiune de secundă, înţelese ceea ce, din păcate, nu putea exprima. Ştia. Venea de nicăieri, venea de peste tot.

Exista ceva în debara.

O împinse pe Frannie cu toată puterea.

- Nick!...

DU-TE!! îi făcu semn.

Frannie ieşi, iar Nick se întoarse spre dulap, deschise uşa şi începu să smulgă nebuneşte lucrurile dinăuntru, rugându-se Domnului să nu fie prea târziu.

Frannie - cu figura ei palidă şi ochii imenşi - se trezi lângă Stu. Se prinse de el.

- Stu... Nick se mai află înăuntru... e ceva... e ceva...

- Frannie, despre ce anume vorbeşti?

- De moarte! ţipă. Despre moarte vorbesc, iar NICK SE MAI AFLĂ ÎNCĂ ACOLO!

Trase deoparte o grămadă de fulare şi de mănuşi şi simţi ceva dur. O cutie de pantofi. O apucă şi, ca într-o vrăjitorie malignă, din interior începu să se audă vocea lui Harold Lauder.

- Ce-i cu Nick? strigă Stu, apucând-o de umeri.

- Trebuie să-l scoatem de acolo... Stu... e pe cale să se întâmple ceva, ceva teribil...

- Ce naiba se petrece, Stuart? întrebă Al Blundell.

- Nu ştiu, răspunse acesta.

- Stu, te rog, trebuie să-l scoatem pe Nick de acolo! ţipă Fran.

În acea clipă, casa din spatele lor sări în aer.

Ţinând butonul EMISIE apăsat, zgomotul de fond dispărea, fiind înlocuit de o linişte catifelată şi întunecată, un gol care aştepta să fie umplut de el. Stând în continuare cu picioarele încrucişate pe masa de picnic, Harold îşi adună forţele.

Apoi îşi înălţă braţul, iar la capătul braţului un singur deget întins ieşea din pumnul strâns; semăna în clipa aceea cu Babe Ruth, bătrân şi aproape ieşit la pepeni, arătând locul unde avea să ajungă mingea lovită de el, cu un gest menit să le închidă gurile pentru totdeauna tuturor criticilor şi bârfitorilor din Wrigley Field.

Pronunţând ferm, deşi nu foarte tare, în walkie-talkie, spuse: "Vă vorbeşte Harold Emery Lauder. Fac asta din propria mea voinţă."

Vă vorbeşte fu întâmpinat de o scânteie alb-albastră. Harold Emery Lauder fu întâmpinat de o limbă de flăcări. O bubuitură seacă şi slabă, ca o pocnitoare înfundată într-o cutie de conserve le ajunse la urechi când spuse fac asta, iar imediat după ce pronunţase din propria mea voinţă şi aruncase aparatul cât colo, el încheindu-şi misiunea, o floare de foc înflorise la poalele lui Flagstaff Mountain.

- Aici piratul, emisiunea din banda de zece-patru s-a încheiat, mai spuse Harold încetişor.

Nadine se prinse de el, cam cum se prinsese şi Frannie de Stu, cu doar câteva secunde în urmă.

- Trebuie să fim siguri. Trebuie să fim siguri că n-au scăpat.

Harold îi aruncă o privire, apoi îi arătă cu un gest floarea distrugerii de sub ei.

- Crezi că a scăpat cu viaţă cineva de acolo?

- N-nu... nu ştiu... vai, Harold, sunt...

Nadine îi întoarse spatele, se prinse de pântece şi începu să verse. Din direcţia ei venea un sunet profund, constant şi neplăcut. Harold o urmări cu vag dispreţ.