"Groază şi resemnare" erau tot ceea ce îi mai rămăsese comunităţii, credea Glen Bateman, pentru că ei erau încă nişte oameni raţionali, în ciuda tuturor viselor, în ciuda temerilor profunde legate de ceea ce bănuiau doar că se întâmplă la vest de Munţii Stâncoşi. Superstiţia, ca şi dragostea adevărată, are nevoie de timp ca să crească şi să se reflecte asupra ei înşişi. Când termini construirea unui grajd, le povesti el lui Nick, Stu şi Fran, după ce întunericul pusese capăt căutărilor lor din ziua respectivă, agăţi o potcoavă cu capetele în sus deasupra uşii, ca să nu-ţi fugă norocul. Dar dacă unul din cuie cade şi potcoava se întoarce cu vârfurile în jos, nu înseamnă să abandonezi grajdul.
- Poate să vină şi ziua când noi sau copiii noştri vom părăsi grajdul, dacă potcoava lasă să fugă norocul, dar până atunci vor mai trece mulţi ani. Acum nu ne simţim decât puţin pierduţi şi părăsiţi. Dar cred că asta va trece. Dacă Mother Abagail a murit - Dumnezeu mi-este martor, sper că nu s-a întâmplat aşa - s-ar putea ca întâmplarea să survină în momentul cel mai potrivit, din punctul de vedere al sănătăţii psihice a comunităţii noastre.
Nick scrise: "Dar dacă ea a fost menită să ne fie pavăză în calea Adversarului, cineva pus aici să păstreze echilibrul balanţei..."
- Da, ştiu, spuse Glen posomorât. Ştiu. Zilele când nu ne păsa de potcoavă sunt numărate... sau au trecut, deja. Crede-mă, ştiu ce vorbesc.
Frannie spuse:
- Glen, doar nu-ţi imaginezi cu adevărat că nepoţii noştri vor fi nişte băştinaşi superstiţioşi, nu? Care să ardă vrăjitoare pe rug şi să scuipe printre degete, de noroc?
- Eu nu pot să citesc viitorul, Fran, o asigură Glen, iar în lumina lămpii figura lui se arăta bătrână şi consumată - figura unui magician ratat, poate. N-am fost în stare nici măcar să-mi dau seama care este influenţa lui Mother Abagail asupra comunităţii, până ce nu m-a luminat Stu, în noaptea aceea, pe Flagstaff Mountain. Ştiu doar un lucru: ne aflăm cu toţii în acest oraş datorită a două evenimente. Supergripa o putem pune pe seama prostiei rasei omeneşti. Nu are importanţă dacă am provocat-o noi, ruşii sau letonii. Cine a răsturnat eprubetă îşi pierde importanţa, în faţa adevărului general: La sfârşitul raţionalismului, groapa comună. Legile fizicii, legile biologiei, axiomele matematicii, toate acestea fac parte din călătoria a cărei staţie terminus este moartea, pentru că noi suntem ceea ce suntem. Dacă n-ar fi fost Captain Trips, s-ar fi ivit altceva. Moda era să dăm vina pe "tehnologie", dar tehnologia nu reprezintă decât trunchiul problemei, nu şi rădăcina. Raţionalismul este rădăcina, iar eu aş defini acest cuvânt astfel: "Raţionalismul este ideea că vom putea odată înţelege ceva despre condiţia umană." Staţia terminus: moartea. Întotdeauna a fost aşa. Prin urmare, dacă vreţi, puteţi da întreaga vină pe raţionalism, nu pe Supcrgripă. Dar celălalt motiv pentru care ne aflăm aici sunt visele, iar visele sunt iraţionale. Am căzut de acord să nu discutăm despre acest fapt simplu cât timp ne aflăm adunaţi în comitet, dar acum nu ne aflăm în şedinţă. Voi spune deci ceea ce ştim cu toţii că este adevărat: ne aflăm aici sub ordinele venite din partea unor forţe pe care nu le înţelegem. Pentru mine, asta înseamnă că noi am putea începe să acceptăm - deocamdată doar inconştient şi cu o mulţime de recăderi în starea trecută, din pricina decalajului cultural - o definiţie diferită a existenţei. Ideea că nu vom înţelege niciodată nimic despre condiţia umană. Iar dacă raţionalismul este o călătorie a morţii, iraţionalismul s-ar putea foarte bine dovedi o călătorie a vieţii... cel puţin până la proba contrarie. Vorbind foarte încet, Stu spuse:
- Ei, şi cu am superstiţiile mele. S-a râs mult de mine pentru asta, dar le am. Ştiu că n-are nici o importanţă dacă aprinzi două sau trei ţigări cu acelaşi chibrit, dar la două ţigări nu devin nervos, pe când la trei, da. Nu trec pe sub scări şi nici nu-mi face plăcere să văd o pisică neagră tăindu-mi calea. Dar ca să trăieşti fără ştiinţă... preamărind soarele, poate... crezând că monştrii rostogolesc nişte bile de bowling pe cer, atunci când tună... n-aş zice că treburile astea mi se par prea atrăgătoare, cheliosule. Păi mie mi se pare chiar un fel de sclavie.
- Dar dacă presupunem că lucrurile acelea sunt adevărate? replică Glen potolit.
- Ce anume?
- Să presupunem că epoca raţionalismului a trecut. Eu personal sunt aproape convins că aşa este. După cum ştiţi, au mai existat perioade în care a dispărut, pentru a apărea iarăşi; aproape ne părăsise în anii şaizeci - aşa-numita Eră a Vărsătorului - şi luase vacanţă aproape permanentă în Evul Mediu. Presupuneţi... presupuneţi doar, că atunpi când raţionalismul dispare cu adevărat, este ca şi cum s-ar stinge o lumină orbitoare pentru o vreme, iar noi am putea vedea...
Fraza rămase neterminată şi privirea lui căuta de acum în interior.
- Ce vedem? întrebă Fran.
Bărbatul îi căută privirea; ochii lui erau cenuşii şi stranii, părând să fie luminaţi de propria lor energie interioară.
- Magie neagră, spuse el în şoaptă. Un univers de minuni în care apa curge la deal, uriaşii locuiesc în străfundul codrilor şi zmeii sub munţi. Minuni extraordinare, puteri curate. "Lazăre, vino afară." Apa transformată în vin. Şi... s-ar putea, doar... alungarea diavolilor.
Făcu o pauză, apoi zâmbi.
- Călătoria spre viaţă.
- Şi Omul Întunecat? întrebă Fran.
Glen ridică din umeri:
- Mother Abagail îl numeşte Vlăstarul Diavolului. Poate că nu este decât cel din urmă magician al gândirii raţionale, adunând uneltele tehnologiei împotriva noastră. Şi poate că mai este ceva, cu mult mai sinistru. Nu ştiu decât că există şi cred că nici sociologia, nici psihologia şi nici o altă ologic nu vor mai reuşi să-l stăvilească. Numai magia albă va reuşi acest lucru... iar specialistul nostru în magie albă se află cine ştie unde, hălăduind pe coclauri.
Vocea lui aproape se frânse şi Glen îşi coborî fulgerător privirile.
Afară domnea întunericul deplin, iar o pală de vânt coborând dinspre munţi aduse cu sine ploaia, ai cărei stropi băteau în fereastra salonului. Glen îşi aprinse pipa. Stu scosese din buzunar un pumn de monede, pe care le agita în mână şi-şi deschidea palma, ca să vadă câte erau cu capul şi câte cu pajura în sus. Nick desena forme complicate pe prima foaie din notesul lui, iar în mintea lui vedea străzile pustii din Shoyo şi auzea - da, auzea - o voce ce-i şoptea: Se află pe urmele tale, mutule. Este foarte aproape de tine.
După o vreme, Glen şi Stu aprinseră un foc în cămin şi toată lumea contemplă flăcările, fără să mai spună multe cuvinte.
După plecarea celorlalţi, Fran se simţea deprimată şi nefericită. Nici Stu nu era într-o formă mai bună. Arată obosit, se gândi ea. Mâine ar trebui să rămânem acasă, să stăm pur şi simplu şi să discutăm şi să tragem un pui de somn după prânz. Nu ne-ar strica s-o lăsăm niţel mai moale. Ochii i se opriră asupra lămpii Coleman şi se gândi cu nostalgie la lumina electrică, puternică şi albă, pe care o aprinzi apăsând un buton din perete.
Lacrimile îi săgetau ochii. Supărată pe ea însăşi, îşi spuse să nu înceapă şi ea acum, să nu adauge şi ca o problemă la celelalte multe, dar acea parte a ei care se afla la comanda uzinei de apă n-o asculta.
Pe neaşteptate, Stu se lumină la faţă:
- Pe Dumnezeul meu! Ca să vezi, era gata să uit!
- Ce să uiţi?
- Am să-ţi arăt! Nu te mişca din loc!
Ieşi pe uşă şi apoi i se auziră paşii pe treptele de la intrare. Peste doar câteva secunde, Fran îl auzi urcând. Ţinea un obiect în mână, care era... o...
- Stuart Redman, de unde ai făcut rost de asta! îl întrebă ea, încântată de surpriza făcută.
- De la Folk Arts Music, îi răspunse el, zâmbind.
Femeia luă scândura de spălat şi o răsuci pe toate părţile.
Lumina lămpii se reflecta albăstrui pe suprafaţa lustruită. Folk?...
- Este pe Walnut Street, ceva mai departe.
- O scândură pentru spălat într-un magazin de muzică!
- Mda. Exista şi o copaie minunată, dar cineva apucase să-i dea o gaură şi s-o transforme în contrabas.
Ea începu să râdă. Lăsă scândura pe canapea, se duse la el şi-l strânse în braţe. Mâinile bărbatului îi prinseră sânii, iar ea îl strânse şi mai tare.
- Şi doctorul mi-a recomandat să-l distrez cu muzică interpretată la obiecte concrete, îi şopti ea.
- Cum?
