Epidemia ţi-a permis să-ţi realizezi vocaţia, dragul meu, cugetă ea. Îi plâng pe ceilalţi, dar sunt l'oarte mândră de tine şi te iubesc atât de mult...

Se aşeză comod, lipindu-şi spatele şi mai tare de uşa dulapului.

- Îi vom lăsa mai întâi să vorbească pe oaspeţii noştri, spuse Stu, iar după aceea vom avea o scurtă şedinţă doar între noi. Are cineva vreo obiecţie?

Tăcere.

- Bine. Atunci îi voi da cuvântul lui Brad Kitchner, căruia am să vă rog să-i acordaţi toată atenţia, pentru că datorită lui veţi putea pune gheaţă în paharul de bourbon, cam peste vreo trei zile.

Asta genera o repriză de aplauze spontane şi puternice. Înroşindu-se şi trăgându-şi nervos cravata, Brad se postă în mijlocul încăperii. Până să ajungă acolo, era cât pe ce să cadă, împiedicându-se de o pernă.

- Sunt. Cât. Se poate. De fericit. Să mă aflu. Aici, îşi începu Brad tremurând monologul lui monoton. După cum arăta, ai fi zis că preferă să se afle oriunde în altă parte, chiar şi la Polul Sud, adresându-se unei convenţii de pinguini. A... adică... Făcu o pauză, îşi examină notele şi apoi se lumină la faţă. Energia! exclamă el cu aerul unui om care a făcut o mare descoperire. Suntem la un pas să repunem în funcţiune uzina electrică. Corect.

Mai cercetă puţin foile de hârtie, apoi continuă:

- Ieri am dat drumul la două generatoare şi, după cum ştiţi, unul dintre ele a intrat în stare de suprasarcină şi i-au sărit heblurile. Un fel de a zice. Ceea ce doream să spun este că a intrat în supraexpunere. Pardon, suprasarcină. Păi... Înţelegeţi voi ce voiam să spun.

Câţiva chicotiră, ceea ce păru să-i redea lui Brad o parte din siguranţă.

- Asta s-a întâmplat pentru că, atunci când a venit epidemia, o mulţime de aparate au rămas deschise, iar celelalte generatoare nu funcţionau, ca să poată prelua suprasarcina. Putem să rezolvăm problema suprasarcinii prin punerea în funcţiune a celorlalte generatoare - chiar şi trei sau patru ar fi suficiente să acopere necesarul -, dar asta nu rezolvă pericolul de incendii. Prin urmare, trebuie să scoatem din priză tot ce putem. Radiatoare, calorifere, pături electrice şi altele asemenea. De fapt, uite cum mă gândeam eu: cel mai bine ar fi să intrăm în fiecare casă nelocuită şi să scoatem toate siguranţele sau să închidem contactul general pentru curent. Înţelegeţi? De data asta, când vom fi gata să dăm iarăşi drumul la curent, ar fi bine să luăm nişte măsuri elementare de protecţie pentru cazurile de incendiu. Mi-am permis să verific staţia de pompieri din East Boulder şi...

Focul trosnea plăcut. Va fi bine, gândea Fran. Harold şi cu Nadine şi-au luat tălpăşiţa fără să fie nevoie să-i îndemne cineva, şi poate că aşa e cel mai bine. Problema se rezolvă şi Stu nu mai e în primejdie. Bietul Harold, mi-a părut rău pentru el, însă până la urmă mi-a fost mai degrabă teamă decât milă. Încă mi-e milă de tine şi mi se strânge inima când mă gândesc la ce ţi s-ar putea întâmpla, dar sunt bucuroasă că locuinţa ta e pustie şi că tu şi Nadine aţi plecat. Mă bucur că ne-aţi lăsat în pace.

Harold stătea cu picioarele încrucişate pe o masă de picnic împodobită cu un mozaic în stil graffiti, al cărui model era scos parcă dintr-un manual Zen făcut de un lunatic. Ochii lui contemplau depărtările ceţoase. Se retrăsese pe locul acesta rece şi straniu, unde Nadine nu-l putea urma, pentru că-i era frică. Ţinea în mână perechea aparatului de radio din cutia de pantofi. Înaintea lui, pantele muntelui se lăsau abrupt spre poale, cu stânci fioroase şi râpe acoperite de pâlcuri de pini. Spre est - la distanţă de douăzeci sau poate chiar şaizeci de kilometri - relieful se cuminţea, transformându-se în Midwestul american, dispărând apoi dincolo de orizontul albăstrui. Asupra acelei părţi de lume se lăsase noaptea. În spatele lor, soarele cădea dincolo de munţi, tivin-du-i cu o margine aurie care avea să dispară nu peste multă vreme.

- Când? întrebă Nadine.

Era îngrozitor de nervoasă şi trebuia să ajungă neapărat şi cât mai repede în tufişuri.

- Curând, o linişti Harold.

Rânjetul lui se transformase într-un zâmbet prietenos. O expresie pe care ea nu reuşi să o definească de la început, pentru că n-o mai văzuse niciodată pe faţa lui Harold. Avu nevoie de câteva minute ca s-o înţeleagă cu exactitate. Harold părea fericit.

Comitetul a votat în unanimitate să acorde lui Brad dreptul de a recruta douăzeci de femei şi bărbaţi pentru Echipa lui de Scos din Priză. Ralph Brentner acceptase să umple rezervoarele a două dintre vechile maşini de pompieri de la Rezervorul Bouldcr, cu care să vină la uzina electrică atunci când Brad o va pune în funcţiune.

Urmă la cuvânt Chad Norris. Vorbind măsurat, cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor lui din material kaki, le arătă ce făcuse Comitetul pentru înhumări în ultimele trei săptămâni. Le spuse că îngropaseră un număr incredibil de cadavre, douăzeci şi cinci de mii, mai bine de opt mii pe săptămână, şi că, după părerea lui, greul trecuse.

- Am fost norocoşi sau binecuvântaţi, spuse el. Acest exod - altfel nu mă pricep să-i zic - ne-a scutit de cea mai mare parte a muncii. Într-un alt oraş de dimensiunea Boulderului, treaba ar fi durat un an. Din estimările noastre, vom îngropa încă douăzeci de mii de victime ale epidemiei până la 1 octombrie şi probabil că vom mai descoperi cadavre pe ici, pe colo încă multă vreme, dar am vrut să vă aduc la cunoştinţă că muncim şi că nu trebuie să fim prea îngrijoraţi de eventuale epidemii care ar putea izbucni din cauza trupurilor neîngropate.

Fran îşi modifică poziţia, ca să poată vedea ultimele luciri ale zilei. Poleiala aurie de pe piscuri începuse să pălească, lăsând loc unui galben mai puţin spectaculos. Simţi deodată un val de dor de casă, total neaşteptat şi neobişnuit de puternic.

Dacă nu ajungea repede în tufişuri, făcea pe ea. Se retrase în spatele unui pâlc de vegetaţie pitică, se lăsă pe vine şi-i dădu drumul. Când se întoarse, Harold era tot acolo, pe masa de picnic, ţinând neglijent în mână walkie-talkie. Îi trăsese şi antena.

- Harold, s-a făcut târziu, e trecut de ora 8.

O privi indiferent.

- Vor rămâne acolo o jumătate de noapte, bătându-se pe spate unul pe altul. La momentul potrivit, o să apăs pe trăgaci. Stai liniştită.

- Când?

- Îndată ce se face întuneric.

Zâmbetul lui se lăţi în gol.

Când Al Bundell păşi plin de încredere şi se postă lângă Stu, Fran îşi ascunse un căscat. O să dureze încă foarte mult, îşi spuse, şi, pe neaşteptate, îşi dori să se afle în apartamentul lor, doar ei doi. Nu era doar oboseala şi nici dorul de casă. Îşi dorea pur şi simplu să nu se mai afle acolo unde era. Un sentiment foarte puternic, chiar dacă părea total lipsit de temei. Dorea să iasă afară. De fapt, îşi dorea să iasă toată lumea de acolo. S-a ales praful din gândurile mele bune pentru seara asta, îşi zise ea. Bluesul femeii borţoase, asta este.

- Comitetul Juridic a avut patru întruniri în ultima săptămână, spunea Al, dar, pe cât posibil, voi rezuma. Sistemul asupra căruia am căzut de acord este un fel de tribunal. Reprezentanţii vor fi aleşi pe principiul loteriei, aşa cum erau încorporaţi pe vremuri tinerii...

- Huo! Huo! strigă Susan şi toată lumea râse.

Zâmbi şi Al.

- Oricum, aveam de gând să adaug că într-un asemenea tribunal slujba le va fi cu mult mai plăcută celor aleşi să o îndeplinească. Tribunalul va fi alcătuit din trei persoane adulte - adică de cel puţin optsprezece ani - care vor funcţiona timp de şase luni. Numele lor vor fi extrase dintr-o urnă mare, cu numele tuturor adulţilor din Boulder.

Larry îşi flutură mâna:

- Ar putea să fie exceptaţi de la anumite cauze?

Încruntându-se puţin din cauza acestei întreruperi, Al răspunse:

- Tocmai voiam să ajung şi la asta. Va trebui să existe...

Fran îşi schimbă poziţia, iar Sue Stern îi făcu cu ochiul. Fran nu-i răspunse. Se temea... inclusiv de frica ei nejustificată, dacă e posibil aşa ceva. De unde îi venea sentimentul acela de claustrofobie, de sufocare? În mod normal, un sentiment nemotivat ar trebui ignorat... cel puţin aşa era în lumea veche. Dar cum rămânea cu transa lui Tom Cullen? Sau cu Leo Rockway?

Pleacă de aici, strigă deodată vocea ei interioară. Scoate-i pe toţi!

Nebunie curată. Îşi schimbă încă o dată poziţia şi se hotărî să nu spună nimic.

- ... o scurtă depoziţie din partea persoanei care cere să fie exceptată, dar eu nu cred...

- Vine cineva, strigă Fran deodată, ridicându-se în picioare.

Se făcu linişte. Acum auziră toţi motoarele ambalate ale motocicletelor urcând spre ei pe Baseline, cu toată viteza. Sunau din claxoane. Cuprinsă de panică, Frannie nu se mai stăpâni.

- Ascultaţi-mă, spuse ea, ascultaţi-mă toţi!

Feţele surprinse şi îngrijorate ale celorlalţi se întoarseră spre ea.

- Frannie, nu cumva..., începu Stu, apropiindu-se de ea.

Înghiţi cu greutate. Simţea o greutate mare în piept, care o împiedica să respire.

- Trebuie să plecăm de aici. Chiar... acum.

Era ora 8.25. Ultima rază de lumină dispăruse de pe cer. Sosise momentul. Harold îşi îndreptă spatele şi-şi apropie walkie-talkie de gură. Degetul lui mare se sprijinea uşor de butonul EMISIE. Avea să-l apese şi să-i expedieze pe toţi în iad pronunţând...

- Ce-i asta?