- E cineva aici?
Nu; simţea că nu e nimeni. Dar asta nu-i domoli frica.
Parcurse şi celelalte trepte, ridicând lampa sus, deasupra capului; de cealaltă parte a încăperii procedă aidoma unui monstruos Harold-umbră, la fel de uriaş şi de negru ca maimuţa din Rue Morgue.
Oare nu cumva se vedea ceva pe podea, acolo? Ba da.
Trecu prin spatele circuitului pentru maşini de jucărie până sub fereastra pe unde intrase Fran. Pe podea era o pată de nisip cafeniu-deschis. Harold puse lumina pe ea. În mijlocul petei se vedea urma lăsată de un pantof de sport, limpede ca o amprentă... cu model nu în zigzag sau romburi, ci cu cercuri şi linii. O scrută, întipărindu-şi-o în minte, apoi îi trase un şut, ridicând un norişor de praf şi distrugând semnul. În lumina lămpii Coleman, obrajii lui căpătaseră culoarea unei statui de ceară.
- Vei plăti! strigă Harold cu vocea potolită. Oricine vei fi fost tu, vei plăti! Da, da, vei plăti!
Urcă din nou la parter şi străbătu casa de la un capăt la celălalt, în căutarea altor semne. Îşi încheie turul în salon, mai treaz ca oricând. Tocmai trăgea concluzia că o persoană oarecare - un copil, probabil - intrase din pură curiozitate, când gândul la jurnalul lui îi răbufni în minte, ca un fulger în miez de noapte. Mobilul spargerii era atât de limpede, atât de infernal, încât aproape că-l trecuse total cu vederea.
Fugi la cămin, scoase cărămida şi smulse caietul de la locul lui. Înţelese pentru prima oară ce primejdie reprezenta pentru el jurnalul. Dacă-l descoperea cineva, totul se termina. Dacă nu înţelegea el atâta lucru, atunci cine? Oare nu începuse povestea tocmai din cauza jurnalului lui Fran?
Caietul. Urma de pas. Exista vreo legătură, însemna neapărat că fusese dat de gol? Desigur că nu. Dar putea fi sigur? Adevărul drăcesc era că nu avea cum să-şi dea un răspuns.
Puse cărămida la loc şi luă jurnalul cu el, în dormitor. Îl aşeză sub pernă, alături de revolverul Smith & Wesson, gândindu-se că ar trebui să-l ardă, conştient fiind că nu avea să fie niciodată în stare. Între copertele acestea se aflau cele mai bune scrieri ale lui, singurele care fuseseră dictate de credinţa şi de angajamentul lui personal.
Se întinse în pat, resemnându-se cu gândul că va petrece o noapte albă, încercând neîncetat să găsească ascunzătoarea potrivită. Sub o scândură din podele? În fundul dulapului? Era bine să repete vechea şmecherie cu scrisoarea furată, lăsând-o temerar pe unul dintre rafturile bibliotecii, un volum printre multe altele, flancat de Reader's Digest Condensed Book într-o parte şi de The Total Woman de cealaltă? Nu... nu avea un asemenea curaj şi, o dată plecat de acasă, nu şi-ar fi găsit nicicând pacea. Dar într-un seif de la bancă? Nu, nu mergea... dorea să-l aibă mereu la îndemână, ca să se poată uita în el.
Într-un târziu începu să alunece spre somn, iar mintea lui, eliberată în acele clipe, porni să plutească fără călăuzire conştientă, ca o bilă rostogolindu-se lent într-un joc mecanic. Prin minte îi treceau fragmente logice: E musai să stea ascuns, asta-i treaba... dacă Frannie şi-l ascundea pe al ei mai bine... dacă nu citeam ce crede ea cu adevărat despre mine... ipocrizia ei... dacă nu...
Harold se ridică brusc în pat, cu ochii larg deschişi, scoţând un mic ţipăt.
Rămase aşa multă vreme, iar după un timp începu să tremure. Oare ştia? Era urma din pivniţă lăsată de Fran? Jurnale... caiete...
Apoi se culcă din nou, dar mai trecu mult până să adoarmă. Se tot muncea să-şi aducă aminte dacă Fran Goldsmith purta de obicei pantofi sport. Iar dacă era aşa, cum arăta modelul de pe tălpile lor?
Modele de tălpi, modele de suflet.
Când adormi cu adevărat, avu vise neliniştite şi ţipă de mai multe ori jalnic, în întuneric, ca şi cum ar fi vrut să alunge lucruri care-şi găsiseră sălaş în el pentru vecie.
Stu sosi acasă la 9.15. Fran stătea cuibărită pe patul dublu, purtând una dintre cămăşile lui - îi ajungea aproape până la genunchi - citind dintr-o carte intitulată Cincizeci de plante prietenoase. O dată cu intrarea lui, se ridică.
- Unde ai fost? Am fost atât de îngrijorată!
Stu îi povesti despre ideea lui Harold de a o căuta pe Mother Abagail, ca s-o poată ţine sub supraveghere, cel puţin. De Vacile Sfinte n-a pomenit. Descheindu-şi cămaşa, sfârşi astfel:
- Te-am fi luat şi pe tine, fetiţo, dar n-ai fost de găsit.
- Eram la bibliotecă.
Îl urmări cum se dezbracă şi-şi pune cămaşa în plasa pentru rufe murdare agăţată de uşă. Era foarte păros pe piept şi pe spate şi se trezi gândind că, până să-l întâlnească pe Stu, îi considerase întotdeauna vag respingători pe bărbaţii păroşi. Probabil uşurarea ei atunci când îl văzuse din nou acasă o prostise puţin la cap.
Acum era sigură că Harold îi citise jurnalul şi se temuse teribil că Harold plănuise poate să rămână singur cu Stu şi... ei bine, să-i facă ceva. Dar de ce acum, astăzi, tocmai când aflase şi ea? Dacă Harold lăsase acest gând să doarmă de atâta vreme, nu era mai logic să presupună că nu mai dorea să trezească dulăul adormit niciodată? Oare nu cumva Harold, citindu-i jurnalul, ajunsese la concluzia că nu merită să alerge mereu după ea? Venind peste ştirea dispariţiei lui Mother Abagail, ea se găsea în starea de spirit propice să vadă răul peste tot, dar dacă se gândea mai bine, Harold nu-i citise decât jurnalul, şi nu recunoaşterea celor mai grave crime de pe lumea asta. Iar dacă-i mărturisea lui Stu descoperirea ei, nu reuşea decât să pară o proastă şi poate să-l stârnească împotriva lui Harold... şi poate chiar împotriva ei, din cauză că fusese atât de stupidă.
- N-aţi găsit nici un semn, Stu?
- Nu.
- Harold cum ţi s-a părut?
Stu îşi scotea pantalonii.
- Destul de răvăşit. I-a părut rău că ideea lui nu a dat roade. L-am invitat la masă, oricând are el chef. Sper să n-ai nimic împotrivă. Ştii, cred că până la urmă o să-nceapă să-mi placă de fraierul ăsta. Deşi, în ziua în care v-am întâlnit pe voi doi în New Hampshire, n-ai fi reuşit să mă convingi pentru nimic în lume. Am făcut rău că l-am invitat?
- Nu, răspunse ca după o mică pauză. Nu, aş vrea să rămân în relaţii bune cu Harold.
Eu stau acasă şi mă frământ că Harold ar putea plănui să-i zboare creierii, gândi ea, iar Stu îl invită la cină. Ce ţi-e şi cu aiurelile astea de femeie borţoasă!
- Dacă Mother Abagail nu apare până mâine în zori, îmi făceam socoteala să-l rog pe Harold să vină din nou cu mine.
- Şi mie mi-ar face plăcere să merg. Şi mai există vreo câţiva prin jur care nu sunt absolut convinşi că-i dau corbii de mâncare. Dick Vollman, de exemplu. Şi Larry Underwood.
- Foarte bine, spuse el, venind în pat, lângă ea. Ia spune-mi, ce porţi sub cămaşa aia?
- Un bărbat mare şi tare ca tine ar trebui să fie în stare să afle şi fără ajutorul meu, îi răspunse Fran afectată.
Din câte se dovedi, nu purta nimic.
A doua zi, la ora 8 dimineaţa, cercetările începură modest, cu o echipă formată din doar şase oameni - Stu, Fran, Harold, Dick Vollman, Larry Underwood şi Lucy Swann. Până la prânz, grupul se mărise la douăzeci, iar la amurg (însoţit de obişnuita mică repriză de ploaie şi fulgere la poalele munţilor) mai bine de cincizeci de oameni măturau zona de crânguri de la vest de Boulder, traversând râuri, prospectând canioane şi producând o adevărată harababură în comunicările radio făcute pe CB.
Un sentiment straniu de groază şi de resemnare înlocuise treptat calmul din ziua precedentă. În pofida forţei impresionante a viselor, care făcuseră ca Mother Abagail să capete un statut semidivin în Free Zone, majoritatea trecuseră prin suficiente greutăţi ca să aibă o atitudine realistă faţă de supravieţuire: bătrâna trecuse bine de o sută de ani şi-şi petrecuse o noapte singură. Iar acum se apropia cea de-a doua.
Un tip care traversase cu greu întreaga ţară, din Louisiana şi până la Boulder, cu un grup de doisprezece oameni, a avut o replică pe măsura situaţiei. El ajunsese cu o zi în urmă, la prânz. Când i s-a spus că Mother Abagail plecase, Norman Kellogg, căci aşa îl chema, a dat cu şapca de baseball de pământ şi a zis: "Aşa am eu mereu ghinion, fir-aş al naibii... cine a plecat s-o caute?"
Charlie Impening, care se transformase - mai mult sau mai puţin - într-un fel de vestitor al zilei de apoi al Zonei (el fusese cel care răspândise ştirea îmbucurătoare că vor avea zăpadă încă din septembrie), începu să le spună tuturor că, dacă Mother Abagail plecase, poate era şi pentru ei un semn să-şi ia lumea în cap. Că, dacă te gândeai bine, Boulder era prea aproape. Prea aproape de ce? Nu contează, înţelegi prea bine ce înseamnă prea aproape, iar la New York sau Boston fiul lui Mavis Impening - Charlie - s-ar simţi în mult mai mare siguranţă. Dar nimeni nu punea preţ pe vorbele lui. Oamenii erau obosiţi şi doreau să stea locului. Dacă venea frigul şi nu aveau încălzire, poate se hotărau să plece, dar acum, nu. Acum erau în convalescenţă. Îl întrebau politicos pe Impening dacă el însuşi plănuia s-o ia din loc. Impening le răspundea că mai aşteaptă, până ce s-or mai lumina şi câţiva alţii. Iar Glen Batcman şi-a exprimat într-un cerc opinia că Charlie Impening ar fi ratat cu desăvârşire rolul de Moise.
