Lucrând cu repeziciune, scoase articolele de băcănie din plasă. Acestea erau doar un camuflaj. Dedesubtul conservelor cu pastă de tomate şi sardele se afla cutia de pantofi Hush Puppies, având înăuntru dinamita şi walkie-talkie.

- Dar dacă o pun într-un dulap, va mai avea efect? întrebase ea. Nu cumva zidul în plus va opri forţa exploziei?

- Nadine, îi răspunsese Harold, dacă dispozitivul acela funcţionează, iar eu nu am nici un motiv să mă tem că nu, va distruge nu numai casa respectivă, dar şi majoritatea celorlalte din jur. Pune-o oriunde consideri tu că va rămâne nebăgată de seamă până la întrunirea lor. Un dulap în perete ar fi foarte bun. Zidul în plus se va fragmenta şi se va transforma într-un fel de schije. Mă bizui pe judecata ta, dragă. Se va întâmpla exact ca în vechea poveste cu croitoraşuî şi muştele. Şapte dintr-o lovitură. Numai că de această dată avem de-a face cu o târlă de coropişniţe politice.

Nadine împinse într-o parte bocanci şi fulare, şi făcu o gaură în care introduse cutia de ghete. Acoperi totul la loc şi apoi se strecură afară din spaţiul strâmt. Gata. Îşi terminase treaba. Nu ştia dacă era bine sau rău.

Părăsi casa în grabă, fără să se uite în urmă, încercând să ignore vocea care refuza să tacă, vocea care-i spunea să se întoarcă şi să scoată firele care legau capsele detonatoare cu aparatul de emisie-recepţie, şoptindu-i să renunţe înainte de a înnebuni. Nu o aştepta oare demenţa într-un viitor deloc îndepărtat, poate la mai puţin de două săptămâni? Nu era demenţa concluzia finală şi logică?

Puse plasa cu provizii în portbagajul Vespei şi porni motorul. În tot timpul mersului, vocea aceea îi spunea necontenit: N-ai de gând să laşi lucrul acela acolo, nu? N-ai de gând să laşi bomba acolo?

Într-o lume în care au murit atât de mulţi...

Se aplecă într-o curbă, incapabilă să vadă pe unde mergea. Lacrimile începuseră să-i picure din ochi.

... cel mai mare păcat este să iei viaţa altui om.

Aici era vorba de şapte vieţi. Nu, mai multe încă, deoarece comitetul urma să primească rapoartele şefilor diverselor subcomitete.

Se opri la intersecţia dintre Baseline şi Broadway, gândindu-se să se întoarcă înapoi. Tremura din tot corpul.

Mai târziu, nu avea să fie în stare să-i explice lui Harold cu precizie ce anume se petrecuse - de fapt, nici nu încercase. Era doar un preambul la ororile ce aveau să urmeze.

Simţi cum i se aşterne o perdea neagră peste priviri.

Se lăsă ca o cortină neagră, trasă încet, umflându-se şi fluturând în vântul slab. Din când în când briza avea o tresărire, cortina se zbătea mai viguros, iar pe sub poalele ei reuşea să vadă un strop din lumina zilei, un fragment din intersecţia pustie.

Dar pânza cea grea continua să se lase asupra ei, lumina apărea tot mai rar, până ce o învălui de tot. Era oarbă, era surdă, îşi pierduse şi simţul pipăitului. Creatura gânditoare, eul lui Nadine, plutea într-un cocon negru şi cald, ca apa mării, ca fluidul amniotic.

Simţi cum el se furişează într-însa.

Un ţipăt crescu în ea, dar îi lipsea glasul să poată ţipa.

Penetrare: entropie.

Nu ştia ce înseamnă cele două cuvinte, puse unul lângă celălalt; nu ştia decât că ele sunt adevărate.

Nu se compara cu nimic ştiut de ea. Mai târziu îi veniseră în minte tot felul de metafore apte să sugereze ceea ce simţise, însă le respinsese pe toate, rând pe rând:

Înoţi şi, pe neaşteptate, în mijlocul undelor calde, calci apa şi descoperi o pungă cu apă înfiorător de rece, îngheţată, paralizantă.

Ţi s-a făcut novocaină şi dentistul îţi scoate un dinte. Iese fără durere. Scuipi sânge în bazinul alb, emailat. În tine a apărut o gaură; ai fost scobită. Poţi să-ţi vâri limba într-o gaură unde, doar acum o secundă, o parte din tine trăia.

Te studiezi în oglindă. Te studiezi îndelung. Cinci minute, zece, cincisprezece. Nu o simplă privire trecătoare. Apoi constaţi cu un soi de groază ce se adresează mai degrabă raţiunii, că faţa ta se modifică, exact ca a lui Lon Chancy, Jr. Într-un film cu vârcolaci. Devii de nerecunoscut, un străin, un Doppelgänger, un vampir cu pielea galbenă şi ochi de peşte.

De fapt, nici una dintre descrierile astea nu se potrivea, mai degrabă s-ar fi zis că trăise ceva care, la nivelul senzaţiilor, le însuma pe toate.

Omul Întunecat pătrunsese în ea, şi era rece.

Când Nadine deschise ochii, primul ei gând a fost că ajunsese în iad.

Iadul era alb, iată teza antitezei Omului Întunecat. Nu vedea în faţa ochilor decât alb, ivoriu, alb-decolorat. Alb-alb-alb. Un iad alb, fără sfârşit.

Minute întregi privi acel alb fascinată şi chinuită, şi abia într-un târziu îşi dădu seama că e încă pe Vespa ei şi că la periferia câmpului vizual mai exista şi o altă culoare: verde.

Tresări violent şi-şi desprinse privirile de golul acela alb. Se uită în jur. Se simţea vlăguită şi tremura, buimăcită şi orbită de teamă. Omul întunecat fusese în ea, Flagg fusese în ea şi închisese toate cele cinci ferestre ale simţurilor, legătura ei cu realitatea. O condusese, aşa cum conduci o maşină sau un camion. Şi o adusese... unde?

Îşi îndreptă iarăşi atenţia spre zona albă şi constată că se afla înaintea ecranului uriaş al unui cinematograf în aer liber, alb pe fundalul deschis al cerului de după-amiază târzie şi ploioasă, întorcându-se, văzu snack-barul. Fusese vopsit într-un roz-ţipător, ca pielea aprinsă de soare. De-a curmezişul peretelui frontal scria BINE AŢI VENIT LA HOLIDAY TWIN! VENIŢI SĂ VĂ DISTRAŢI DISEARĂ, SUB CERUL ÎNSTELAT!

Când ajunse la intersecţia dintre Baseline şi Broadway, întunericul se lăsase. Acum se afla şi mai departe, pe Twenty-eighth Street, aproape că trecuse de bariera oraşului, în direcţia... Longmont, oare?

Undeva, în străfundul minţii ei, stăruia o undă din Omul întunecat, ca o urmă lipicioasă şi rece rămasă pe podea.

De jur-împrejur se vedeau stâlpi înalţi, stâlpi de oţel ca nişte santinele, de câte doi metri fiecare şi purtând câte o pereche de difuzoare. Pe jos era pietriş, prin care crescuseră fire de iarbă şi păpădii. De unde puteai să deduci că Holiday Twin nu mai fusese animat cam de pe la mijlocul lui iunie. S-ar fi putut spune că, din punctul de vedere al industriei distracţiilor, fusese o vară moartă.

- De ce mă aflu oare aici? şopti.

Pur şi simplu îşi şoptise gândul, vorbise cu sine, fără să aştepte un răspuns. Dar un răspuns se auzise şi atunci din pieptul ei izbucni un ţipăt groaznic.

Toate difuzoarele căzură de pe stâlpii lor în acelaşi timp, rostogolindu-se pe pietrişul presărat cu buruieni, scoţând un imens BANG! amplificat, ca şi cum un imens trup inert s-ar fi prăbuşit peste pietriş.

- NADINE, tunară difuzoarele.

Era chiar vocea lui, şi ea ţipă din nou, îngrozită! Zadarnic încercă să-şi acopere urechile cu palmele, toate difuzoarele urlau în acelaşi timp şi era imposibil să te ascunzi de vocea aceea copleşitoare, în care puteai desluşi o veselie macabră şi pofte înspăimântătoare.

- NADINE, NADINE, O, CÂT ÎMI PLACE S-O IUBESC PE NADINE, DRAGA MEA, FRUMOASA MEA...

- Opreşte-te! răcni ca.

Îşi încordase la maximum coardele vocale, dar glasul ei nu însemna nimic pe lângă giganticul lătrat, şi totuşi vocea aceea se opri. Se aşternu liniştea. Difuzoarele se căscau din pietriş ca ochii zbârciţi ai unor insecte fioroase din poveşti.

Nadinc îşi lăsă încet braţele în jos.

Am înnebunit, îşi spuse. Asta s-a întâmplat, nu altceva. Încordarea aşteptării... şi jocurile lui Harold... faptul că, în sfârşit, am plasat explozivul... toate astea te-au împins, în sfârşit, dincolo de marginea prăpastiei, draga mea, şi ţi-ai pierdut minţile. Poate că e mai bine aşa.

Dar nu înnebunise, o ştia prea bine.

Ceea ce i se întâmpla acum era cu mult mai rău.

Ca şi cum ar fi vrut să-i întărească gândul, difuzoarele se treziră din nou la viaţă, de această dată cu vocea serioasă, dar afectată, a unui director de şcoală care-şi ceartă elevii prin sistemul de radioficare al liceului, pentru cine ştie ce şotie colectivă.

- NADINE. SE ŞTIE.

- Se ştie, repetă ea mecanic.

Nu-şi dădea seama prea bine cine sau ce anume ştie, ci doar faptul că făcea parte din categoria lucrurilor inevitabile.

- AI FOST PROASTĂ. LUI DUMNEZEU POATE SĂ-I PLACĂ PROSTIA; MIE NU.