- Aş putea să montez asta la loc şi el nu s-ar prinde. Desigur, cu condiţia să existe o şurubelniţă la îndemână.

- De ce să te osteneşti? Oricum o să găsească geamul spart.

- E adevărat. Dar dacă zăvorul apare iarăşi pe uşă, el nu va... de ce zâmbeşti?

- Nu te împiedică nimeni să pui zăvorul la locul lui. Dar, te întreb eu, cum ai de gând să-l tragi de pe partea cealaltă?

Larry se gândi la această problemă şi spuse:

- Doamne, mai mult ca orice pe lumea asta urăsc femeile care fac pe deşteptele. Aruncă obiectul pe bufetul de bucătărie placat cu melamină. Hai să ne uităm sub cărămidă.

Pătrunseră în salonul întunecos, iar Fran simţi cum o cuprinde agitaţia. Atunci Nadine nu avusese cheie. Dar de data asta, dacă se întorcea, situaţia era alta. Iar dacă se întorcea, ar fi fost surprinşi asupra faptului. Ar fi fost cea mai amară glumă ca prima acţiune a lui Stu în calitate de şerif să fie arestarea femeii lui, pentru efracţie.

- Acolo este, nu? o întrebă Larry, arătând cu degetul.

- Da. Grăbeşte-te cât poţi.

- Se prea poate să fi luat caietul de aici.

Ceea ce Harold şi făcuse, numai că Nadine îl pusese la loc, în firida de sub cărămidă. Larry şi Fran n-aveau habar de asta, dar caietul se afla acolo când Larry îndepărtă piatra, iar cuvântul cu litere aurii strălucea discret pe copertă. Rămaseră amândoi cu privirile aţintite asupra lui. Încăperea li se păru deodată mai fierbinte, mai apăsătoare şi mai întunecată.

- Ei, exclamă Larry, am venit aici ca să-l admirăm, sau ca să-l citim?

- Citeşte tu, îl îndemnă Fran. Eu nu vreau nici să-l ating.

Larry îl extrase din gaură şi şterse din reflex praful alb de piatră de pe copertă. Începu să-l răsfoiască la întâmplare. Textul fusese scris cu un creion cu vârful moale şi foarte subţire. El îi permisese lui Harold să scrie cu litere mărunte, perfecte - scrisul unui om extrem de conştiincios, poate chiar posedat. Nu existau pauze pentru alineate, iar marginile din stânga şi dreapta erau infime, însă egale şi drepte, încât ai fi zis că fuseseră trasate cu rigla.

- Mi-ar trebui peste trei zile ca să citesc totul, spuse Larry, frunzărind iarăşi prima parte a jurnalului.

- Stai puţin, îl rugă Fran.

Îşi întinse braţul şi întoarse înapoi câteva pagini. Şuvoiul continuu de cuvinte era întrerupt aici de o porţiune înconjurată de un chenar gros. Textul părea să constituie un soi de moto:

A-ţi urma steaua înseamnă să te pleci înaintea puterii unei Forţe superioare, a Providenţei; cu toate acestea, oare nu este posibil ca actul de a urma în sine să fie rădăcina pivotantă a unei Puteri şi mai mari? DUMNEZEUL tău, DIAVOLUL tău, posedă cheia farului; m-am luptat din răsputeri cu asta în ultimele două luni; dar fiecăruia dintre noi i-a fost dată răspunderea NAVIGAŢIEI.

HAROLD EMERY LAUDER

- Îmi pare rău. Pe mine mă depăşeşte, recunoscu Larry. Tu înţelegi ceva?

Fran clătină încet din cap.

- Presupun că este felul personal al lui Harold de a spune că a urma este la fel de onorabil ca a conduce. În orice caz, considerat strict ca moto, "Cine nu risipeşte, nume bun îşi găseşte" mi se pare totuşi mai valabil.

Larry continuă să răsfoiască spre începutul caietului, descoperind alte patru sau cinci maxime cuprinse în casete, toate atribuite lui Harold semnat cu majuscule.

- Uau! Ia uită-te la asta, Frannie!

Se spune că două mari păcate omeneşti ar fi mândria şi ura. Oare aşa să fie? Eu prefer să le consider două mari virtuţi. A renunţa la mândrie şi la ură înseamnă a te schimba, spre binele lumii. A le etala este mai nobil; cu alte cuvinte, lumea trebuie să se schimbe spre binele tău. Sunt îmbarcat într-o măreaţă aventură.

HAROLD EMERY LAUDER

- Acesta este rodul unei minţi profund tulburate, spuse Fran, simţind că îngheaţă.

- Este exact felul de a gândi care ne-a adus în halul în care suntem acum, se arătă Larry de acord. Întoarse repede filele, chiar la începutul jurnalului. Timpul trece. Să vedem ce înţelegem de aici.

Nici unul dintre ei nu ştia exact la ce să se aştepte. Nu citiseră din jurnal decât motourile închise în casete şi câte o frază, de ici şi de colo, care, mai ales din cauza stilului contorsionat al lui Harold (fraza compus-complexă părea să fi fost inventată special pentru Harold Lauder), nu aveau aproape nici un înţeles.

Iată motivul pentru care ceea ce au descoperit la începutul caietului i-a luat absolut prin surprindere.

Jurnalul începea în partea de sus a primei pagini din dreapta. Pasajul era marcat cu un 1 încercuit. Aici apărea şi un cap de alineat, singurul din tot caietul, din câte bănuia Fran, în afară de cele cu care începea fiecare moto din casete. Au citit prima frază ţinând caietul între ei, ca nişte copii la o repetiţie de cor, şi atunci Fran a scos o exclamaţie scurtă, gâtuită, îndepărtându-se şi ducându-şi mâna la gură.

- Fran, trebuie să luăm caietul, zise Larry.

- Da...

- Şi-i arătăm şi lui Stu. Nu ştiu dacă Leo are dreptate atunci când spune că ei doi sunt de partea Omului întunecat, dar, în orice caz, Harold suferă de un grav deranjament mintal, asta se vede clar.

- Da, repetă ea.

Se simţea slăbită, sfârşită. Iată unde ajunsese toată povestea asta cu jurnalele. Avea sentimentul că ştiuse totul de la bun început, din momentul în care văzuse amprenta aceea uriaşă şi mânjită, iar acum trebuia să-şi spună mereu şi mereu că nu e cazul să leşine.

- Fran? Frannie? Te simţi bine?

Vocea lui Larry. Venind de la mare distanţă.

Iată cum începea jurnalul lui Harold: Cea mai mare plăcere a mea în această vară postapocaliptică va fi să-l ucid pe domnul Stuart Puţă-de-Cal Redman; nu-i exclus s-o ucid şi pe ea.

- Ralph? Ralph Brentner, eşti acasă? Oooo-oooo, e careva acasă?

Femeia rămase pe trepte, privind casa. În curte nu se vedeau motociclete, doar două biciclete parcate pe o parte a casei. Ralph ar fi auzit-o, în schimb cu mutul era cu totul altceva. Surdomutul. Puteai să urli până te învineţeai, dar el nu răspundea, chiar dacă era bine-mersi în casă.

Trecându-şi sacoşa de piaţă dintr-o mână în cealaltă, Nadine încercă uşa, care nu fusese încuiată. Intră în casă, scăpând de burniţa insistentă. Se trezi într-un mic antreu. Spre bucătărie urcau patru trepte, iar o altă scară cobora spre subsol, unde, aşa cum îi spusese Harold, era apartamentul lui Andros. Afişând cea mai amabilă figură de care era în stare, Nadine coborî treptele, hotărând în mintea ei ce anume explicaţie să-i ofere, în caz că-l găsea acolo.

Am intrat direct, pentru că mi-am închipuit că nu-ţi vei da seama că am bătut la uşă. Mai multe persoane dorim să allăm dacă va exista un schimb de noapte care să lucreze la înfăşurările celor două motoare care s-au ars. Ţi-a lăsat Brad vreo vorbă?

Aici nu existau decât două camere. Într-una era dormitorul, simplu ca o chilie de călugăr. În cealaltă biroul, mobilat cu o masă de lucru, un scaun mare, un coş de hârtii şi o bibliotecă. Toată masa era plină de hârtiuţe, prin care ea se uită fără grabă. Majoritatea rămaseră ininteligibile, din punctul ei de vedere - presupuse că era partea de dialog a lui Nick din cine ştie ce conversaţie (Presupun că da, dar n-ar fi bine să-l întrebăm dacă nu se poate face într-un fel mai simplu? scria pe una dintre ele). Altele arătau a notiţe adresate lui însuşi, însemnări, gânduri. Câteva dintre ele îi aduseră aminte de casetele din jurnalul lui Harold, pe care el le numea "Repere pentru o viaţă mai bună", zâmbind sarcastic.

Într-un loc scria: Discută cu Glen despre comerţ. Ştie vreunul dintre noi cum începe comerţul? Din cauza lipsei de mărfuri, nu-i aşa ? Sau a unei modificări esenţiale a stocurilor de pe o anumită piaţă? Meseriile. Acesta s-ar putea să fie un cuvânt-cheie. Ce se întâmplă dacă Brad Kitchner se hotărăşte să nu mai dea pe gratis ci să vândă, în schimb? Sau doctorul ? Cum am putea să-i plătim ? Hmmm.

Într-altul: Protecţia comunităţii este un drum cu două sensuri.

Într-altul: Ori de câte ori discutăm despre lege, toată noaptea am coşmaruri care mi-aduc aminte de Shoyo. Mă uit la ei cum mor. Îl văd pe Childress aruncându-şi mâncarea prin toată celula. Legea, legea, ce ne facem cu legea asta afurisită? Pedeapsa capitală. Acum pare un lucru amuzant. Dar după ce pune Brad în funcţiune energia electrică, oare cât va dura până-i va pretinde cineva să facă legătura la un scaun electric?

Renunţă la notiţe, însă nu foarte uşor. I se părea fascinant să se uite prin nişte însemnări ale unui bărbat care nu putea gândi deplin decât în scris (unul dintre profesorii ei de la colegiu repeta mereu şi cu plăcere că procesul gândirii nu poate fi niciodată complet în absenţa articulării), dar deja îşi terminase treaba pe care o avea în subsol. Nici Nick şi nici nimeni altcineva nu se afla aici. Dacă mai zăbovea, nu făcea decât să forţeze norocul în mod inutil.

Se întoarse la parter. Harold îi spusese că întâlnirea avea să se desfăşoare în salon, probabil. Era o cameră uriaşă, cu un covor gros şi aspru, de culoarea vinului, dominată de un cămin de sine stătător, care se termina într-un horn din piatră, ieşind prin acoperiş, întreg peretele de vest era din sticlă, oferind o privelişte magnifică asupra munţilor Flatiron. Se simţea expusă privirilor, ca un gândac pe un zid. Ştia că suprafaţa exterioară din termoplex era tratată cu iod, prin urmare din afară nu se vedea decât o răsfrângere ca într-o oglindă, totuşi, psihologic vorbind, se simţea neprotejată şi dorea să termine cât mai repede.

Pe latura sudică a încăperii descoperi ceea ce căuta, un dulap în perete, adânc, pe care Ralph nu-l curăţase încă. Hainele atârnau în partea din spate, iar în colţuri zăceau grămezi de bocanci, mănuşi fără degete şi alte lucruri de lână pentru iarnă, înalte de vreo trei picioare.