BOULDER FREE ZONE
Agenda întrunirii Deschise
18 august 1990
1. Să stabilim dacă Free Zone va fi de acord să citim şi să ratificăm Constituţia Statelor Unite ale Americii.
2. Să stabilim dacă Free Zone va fi de acord să citim şi să ratificăm Declaraţia Drepturilor Omului ce însoţeşte Constituţia Statelor Unite ale Americii.
3. Să stabilim dacă Free Zone va propune şi alege o listă de şapte reprezentanţi ai lui Free Zone, care să servească drept comitet de conducere.
4. Să stabilim dacă Free Zone va consimţi să-i acorde drept de veto lui Abagail Freemantle asupra oricărei şi tuturor chestiunilor hotărâte de reprezentanţii lui Free Zone.
5. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea unui Comitet pentru înhumări format iniţial din cel puţin douăzeci de persoane, destinat înhumării decente a celor care au decedat din cauza epidemiei de Supergripă la Bouîder.
6. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea unui Comitet pentru Energie format iniţial din cel puţin şaizeci de persoane, destinat repunerii în funcţiune a centralei electrice înainte de venirea frigului.
7. Să stabilim dacă Free Zone va aproba constituirea unui Comitet pentru Căutare format din cel puţin cincisprezece persoane, cu scopul de a o descoperi pe Abagail Freemantle, dacă va fi posibil.
Larry constată că mâinile sale împăturiseră nervos foaia-program - ştiută de altfel aproape pe de rost - şi construiseră un avion din hârtie. Prezenţa lui în comitetul ad-hoc fusese un soi de distracţie, ca un joc - copii jucându-se dc-a dezbateri parlamentare în salonul cuiva, stând la masă şi bând Coca-Cola, mâncând o felie din prăjitura lui Frannie şi discutând. Chiar şi partea aceea cu expedierea spionilor peste munţi, drept în ghearele Omului Întunecat, păruse tot un fel de joc, în oarecare măsură din cauză că era vorba de un lucru pe care nu-şi imagina că l-ar putea face şi el. Trebuia să fii sărit de pe fix ca să poţi înfrunta un asemenea coşmar. Dar în sesiunile lor închise, luminate plăcut de lămpile Coleman, totul i se păruse absolut în regulă. Iar dacă s-ar fi întâmplat ca Judele, Dayna Jurgens sau Tom Cullen să fie prinşi, evenimentul nu i s-ar fi părut mai important - în şedinţele acelea, cel puţin - decât pierderea unui turn sau a unei regine într-o partidă de şah.
Acum, în schimb, stând la jumătatea sălii cu Lucy de o parte şi Leo de cealaltă (nu o văzuse pe Nadine toată ziua, şi nici Leo nu ştia probabil unde se află; "e plecată", fusese răspunsul indiferent pe care-l primise din partea lui), înţelese deodată tot adevărul situaţiei, iar intestinele începură să i se frământe, ca şi cum acolo ar fi intrat în funcţiune un berbec. Nu era joacă. Alături de el se mai aflau cinci sute optzeci de inşi, cei mai mulţi neştiutori că el, Larry Underwood, nu este un tip agreabil, sau că prima persoană de care Larry Underwood încercase să se îngrijească după epidemie murise din pricina unei supradoze de medicamente.
Mâinile îi erau umede şi reci. Acum făceau iarăşi tentativa de a construi un avion şi-şi impuse să se stăpânească. Lucy îl strânse de braţ şi-i zâmbi. Îi răspunse mai degrabă cu o grimasă, iar în mintea lui răsunară cuvintele maică-sii: Larry, din tine lipseşte ceva.
Gândul acesta îi induse o stare de panică. Mai exista oare cale de întoarcere, sau lăsase lucrurile să meargă prea departe? Ar fi preferat să se lipsească de povara asta. Deja făcuse o propunere în sesiune închisă care putea echivala cu o condamnare la moarte a Judelui Farris. Dacă el nu ieşea la vot şi altcineva era ales în locul lui, atunci misiunea Judelui trebuia din nou discutată, nu? Sigur că da. Şi vor trimite pe altcineva. Când o să mă propună Laurie Constable, am să mă ridic în picioare şi am să refuz. Doar nu mă poate obliga nimeni, nu? Dacă eu mă opun, nu mai are nimeni ce zice. Cui naiba îi trebuie aşa o bătaie de cap?
Cum îi spusese Wayne Stukey atunci, demult, pe plajă: Există ceva în tine care îi face pe ceilalţi să se simtă ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol.
Lucy i se adresă în şoaptă:
- Totul va fi bine.
Larry tresări:
- Cum?
- Am spus că totul va fi bine. Nu-i aşa, Leo?
- O, da, zise Leo, făcând un gest din cap. Ochii lui nu se dezlipeau de cei din sală, ca şi cum nu ar fi fost în stare să cuprindă cât de mulţi sunt. Minunat.
Nu înţelegi, curvă proastă ce eşti, gândi Larry. Mă ţii de mână şi habar n-ai că, din cauza unei hotărâri idioate de-a mea, aş putea să vă omor pe amândoi. Deja sunt la un pas să-l ucid pe Judele Farris, cel care va susţine afurisita de propunere ca să fac parte din comitet. În ce capcană îngrozitoare călcase. Scoase un mic sunet din gâtlej.
- Ai spus ceva? îl întrebă Lucy.
- Nu.
În acel moment apăru Stu şi traversă scena, apropiindu-se de podium; puloverul lui roşu şi bluejeanşii se distingeau limpede în lumina stridentă a lămpilor de avarie, alimentate de un generator Honda pus în funcţiune de Brad Kitchner şi o parte a echipei lui de la centrala electrică. Aplauzele porniră de undeva din mijlocul sălii, Larry n-ar fi putut preciza de unde, iar lui nu i-a mai ieşit niciodată din minte gândul cinic că fusese vorba de un mic aranjament al lui Glen Bateman, expertul lor permanent în arta manipulării maselor. În orice caz, nu avea prea mare importanţă. Primele bătăi din palme izolate fură urmate de o adevărată furtună. Mirat peste măsură, Stu se opri lângă podium, într-o postură caraghioasă. Pe lângă aplauze, se auzeau acum şi chiote şi fluierături ascuţite.
Întreaga audienţă se ridică în picioare, bătăile din palme sunau acum ca rafala unui şuvoi de ploaie şi oamenii strigau: Bravo! Bravo! Stu îşi ridică mâinile, dar mulţimea nu se potoli; ba mai mult, s-ar fi zis că sunetul îşi dublează intensitatea. Larry o privi pe Lucy dintr-o parte şi văzu că aplaudă din răsputeri, cu ochii aţintiţi asupra lui Stu, cu buzele tremurând, dar zâmbind triumfător. Plângea. De cealaltă parte, Leo aplauda şi el, izbindu-şi palmele cu atâta forţă, încât lui Larry îi trecu prin minte că or să-i cadă, dacă va continua în acelaşi ritm. În bucuria lui extremă, bagajul de cuvinte redobândit de Leo cu atâta greutate îl părăsise iarăşi, după cum engleza dispare uneori din memoria unui bărbat sau a unei femei care au învăţat-o ca pe cea de a doua limbă. Nu mai reuşea decât să urle entuziasmat, din fundul plămânilor.
Brad şi Ralph alimentaseră cu ajutorul generatorului şi un amplificator, iar Stu suflă acum în microfon şi apoi glăsui:
- Doamnelor şi domnilor...
Dar aplauzele nu încetară.
- Doamnelor şi domnilor, am să vă rog să vă ocupaţi locurile...
Nimeni nu părea dispus încă să-l asculte. Ropotul aplauzelor continua cu aceeaşi intensitate; simţind durere în propriile-i mâini, Larry îşi coborî privirile şi constată că aplauda cu aceeaşi frenezie ca şi ceilalţi.
- Doamnelor şi domnilor...
Aplauzele bubuiau şi reverberau ca un tunet. O familie de rândunici, care se stabilise în acest loc izolat şi foarte potrivit după ce trecuse furia flagelului, zbura acum speriată în toate direcţiile, executând piruete şi picaje, încercând cu disperare să ajungă cât mai departe de oameni.
Ne aplaudăm pe noi înşine, gândi Larry. Aplaudăm faptul că ne aflăm aici, vii, împreună. Poate întâmpinăm astfel spiritul acestui grup, nu ştiu. Salut, Boulder. În sfârşit. Bine că suntem aici, e minunat că trăim.
- Doamnelor şi domnilor, v-aş fi recunoscător dacă v-aţi ocupa locurile.
Zgomotul începu să se potolească încet. Acum se auzea suspinul unor femei - dar şi al unor bărbaţi. Nasuri suflate în batiste. Şoapta conversaţiilor. Hârşâitul de picioare al oamenilor care se aşezau.
- Mă bucur să vă văd pe toţi aici, începu Stu. Sunt bucuros că mă aflu şi eu aici. Dinspre difuzoare se auzi ţiuitul microfoniei, iar Stu mormăi: Fir-ai afurisit, cuvinte ce se auziră limpede în amplificare. Se iscă un val de râs, iar Stu se îmbujoră la faţă. Trebuie să ne obişnuim iarăşi cu chestiile astea, spuse el, ceea ce stârni noi aplauze.
După ce se stinse ropotul, Stu continuă:
- Pentru cei care nu mă cunosc, eu sunt Stuart Redman şi mă trag din Arnette, Texas, deşi, dacă-mi permiteţi să vă mărturisesc, locul acela mi se pare la o veşnicie de aici. Îşi drese glasul, difuzoarele ţiuiră scurt, şi se retrase cu un pas de lângă microfoane. Nu prea mă simt la largul meu aici, vă rog să mă înţelegeţi...
- Suntem cu tine, Stu! strigă Harry Dunbarton cu exuberanţă.
