- Nu, Frannie, nu. N-ai pierdut copilul.

Ea începu să plângă, lacrimile grele i se scurgeau pe obraji, şi îl îmbrăţişă cu toată puterea, fără să-i pese de durerile atroce din toţi muşchii. Îl strânse în braţe. Viitorul era mai târziu. Lucrurile de care avea cea mai mare nevoie pe lume se aflau acum aici, în încăperea scăldată de soare.

Prin fereastra deschisă se auzea ciripitul păsărilor.

- Spune-mi ce s-a întâmplat? îl rugă ea mai târziu.

- Fran...

Pe figura lui îndurerată se vedea că nu e dispus să vorbească.

- Nick? şopti ea. Înghiţi cu greutate şi în gâtul ei se auzi un mic ţăcănit. Am văzut un braţ, un braţ retezat...

- Ar fi mai bine să aşteptăm...

- Nu, trebuie să ştiu. E foarte grav?

- Şapte morţi, răspunse el răguşit. Cred că am avut noroc. Ar fi putut să se întâmple o nenorocire mult mai mare.

- Cine?

Stuart îi strânse mâinile cu stângăcie.

- Printre ei este şi Nick, draga mea. Bănuiesc că din cauza geamului - ţii minte, sticla aceea tratată cu iod - şi... şi... Făcu o pauză, îşi examină palmele, apoi o privi iarăşi în ochi. El... am putut să-l identificăm după... anumite cicatrice...

Îşi întoarse ochii într-altă parte, iar Fran oftă, scoţând din gâtlej un sunet aspru. Când reuşi să continue, Stu spuse:

- Şi Sue. Sue Stern. Se afla încă înăuntru când s-a produs explozia.

- Mi se pare... pur şi simplu incredibil!

Fran era dc-a dreptul copleşită, uimită, năucită de veştile aflate.

- E purul adevăr.

- Şi mai cine?

- Chad Norris, zise Stu, iar Fran oftă iarăşi.

O singură lacrimă i se scurse de sub pleoapă; o şterse aproape indiferentă.

- Dintre cei care fuseseră înăuntru, doar ei trei. Un adevărat miracol. Brad zice că au fost probabil vreo opt sau nouă batoane de dinamită în debaraua aceea. Cât despre Nick... când mă gândesc că în clipa respectivă se poate să fi avut mâinile chiar pe cutia aceea de pantofi...

- Nu-mi mai spune. Oricum, n-ai cum să ştii.

- Într-adevăr, nu ajută la nimic, recunoscu el.

Ceilalţi patru erau dintre cei care tocmai soseau pe motociclete... Andrea Terminello, Dean Wykoff, Dale Pedersen şi o tânără pe nume Patsy Stone. Stu nu-i mai spuse lui Fran că Patsy, care îl învăţa pe Leo să cânte la flaut, fusese aproape decapitată de un fragment din magnetofonul lui Glen Bateman.

Fran mişcă din cap şi simţi junghiuri. Iar dacă încerca să-şi schimbe poziţia corpului, chiar foarte puţin, spatele o durea atât de tare, încât îi venea să urle.

Vreo douăzeci de persoane fuseseră rănite de explozie, dintre care Teddy Weizak din Comitetul pentru înhumări, nu avea nici o şansă să-şi revină. Alte două erau în stare critică. Un tip, Lewis Deschamps, îşi pierduse un ochi. Ralph Brentner rămăsese fără două degete de la mâna stângă.

- Eu cât de grav sunt rănită?

- Păi, ai o vânătaie ca o urmă de bici, o deplasare a oaselor şalelor şi un picior rupt. Aşa mi-a spus George Richardson. Explozia te-a aruncat în afara curţii. Te-ai ales cu lovitura de la spate şi cu un picior rupt fiindcă a căzut peste tine canapeaua.

- Canapeaua?

- Nu-ţi aduci aminte?

- Mi-aduc aminte de ceva care semăna cu un coşciug... un coşciug capitonat...

- Da, asta era canapeaua. Eu am ridicat-o de pe tine. Eram furios de nu se mai poate... şi cam isteric, cred. Larry a sărit să mă ajute, dar l-am repezit cu un pumn în gură. În asemenea hal ajunsesem. Fran îl atinse pe obraz, iar el îşi aşeză palma peste a ei. Am crezut că ai murit. Şi mi-aduc aminte că aş fi fost în stare de orice dacă ai fi murit. Cred că aş fi înnebunit.

- Te iubesc, spuse Frannie.

El o luă în braţe, strângând-o cu grijă să nu-i provoace dureri, şi rămaseră aşa multă vreme.-

- Harold? întrebă ca, într-un târziu.

- Ei, da, Harold şi Nadine. Ei ne-au lovit. Ne-au lovit foarte rău. Dar n-au provocat nici pe departe dezastrul pe care l-ar fi dorit. Iar dacă îi prindem înainte să ajungă prea departe, spre vest...

Îşi întinse înainte mâinile pline de lovituri şi de zgârieturi şi le închise brusc, încât se auzi trosnetul încheieturilor. Tendoanele i se umflaseră de încordare. Un surâs rece se instală pe figura lui, făcând-o pe Fran să se cutremure. Cunoştea prea bine zâmbetul acesta.

- Să nu mai zâmbeşti aşa, îl rugă ca. Niciodată.

Zâmbetul se stinse.

- Oamenii au scotocit munţii în căutarea lor, începând din zori, continuă el. Nu cred că-i vor găsi. Le-am spus să nu se îndepărteze la mai mult de o sută de kilometri spre vest, indiferent ce se întâmplă, dar cred că Harold a fost destul de deştept să se îndepărteze mai mult de atât. Acum ştim cum au procedat. Au conectat explozivul la un walkie-talkie...

Fran păru să se sufoce, iar Stu o privi îngrijorat.

- Ce s-a întâmplat, draga mea? Te doare spatele?

- Nu.

Înţelesese abia acum ce înseamnă că Nick fusese probabil cu mâinile pe cutia de pantofi, atunci când detonase explozibilul. Vorbind cu greutate, îi descrise lui Stu ce văzuse în subsolul casei lui Harold.

- Dacă aş fi cercetat cum se cuvine toată casa, în loc să luăm doar afurisitul acela de jurnal, poate că dădeam peste b-bombă, rosti ca, cu vocea tot mai stinsă şi mai înecată. N-Nick şi Sue ar fi acum în v-viaţă şi...

- Oare de asta părea Lary cu nervii la pământ în dimineaţa asta? Eu am crezut că din cauză că l-am lovit. Frannie, cum să fi ştiut, hm? De unde să fi ştiut?

- Ba ar fi trebuiţi Ar fi trebuit să ştim!

Îşi îngropă faţa în umărul lui cald şi bun. Încă un rând de lacrimi fierbinţi. Stu o susţinu, aplecat într-o poziţie incomodă, pentru că patul de spital nu se putea ridica decât cu ajutorul motorului acţionat electric.

- Nu vreau să-ţi faci reproşuri, Frannie. Faptul este consumat. Vreau să-ţi spun că nimeni - cu excepţia unui detectiv din brigada de bombe - n-ar fi înţeles nimic din câteva bucăţi de sârmă şi o cutie goală. Dacă ar fi lăsat prin preajmă câteva batoane de dinamită sau o capsă de declanşare a exploziei, ar fi fost cu totul altceva. Dar ei n-au comis o asemenea greşeală. Eu nu te acuz, şi nimeni din Free Zone nu-ţi va face nici un reproş din cauza asta.