Pe măsură ce-i vorbea, în mintea ei se combinau, cu încetineală şi întârziere, două elemente.

Dintre cei care fuseseră înăuntru, scăpaseră doar ei trei... un adevărat miracol.

Mother Abagail... s-a întors... vai, e-ntr-un hal fără de hal... avem nevoie de o minune!

Trecând peste durere, se trase puţin în sus, ca să-l poată privi pe Stu în faţă.

- Mother Abagail, începu ea. Am fi fost toţi înăuntru dacă n-ar fi venit să ne spună că...

- E un adevărat miracol, repetă Stu. Ea ne-a salvat viaţa. Chiar dacă ea însăşi este...

Lăsă propoziţia neterminată.

- Stu?

- Întorcându-se chiar în momentul acela, Frannie, ea ne-a salvat viaţa. Ne-a salvat viaţa.

- E moartă? întrebă Fran. Îl prinse de mână şi-l strânse. Stu, a murit cumva şi ea?

- S-a întors în oraş pe la 7.45. Băiatul lui Larry Underwood o ducea de mână. El nu mai putea să vorbească, ştii că aşa păţeşte când se emoţionează, dar a dus-o la Lucy. De atunci n-a mai fost în stare să se mişte. Stu clătină din cap. Doamne, cum o fi reuşit să străbată atâta cale... mă întreb ce-o fi mâncat şi ce-o fi făcut între timp... Vreau să-ţi spun ceva, Fran. Există mai multe lucruri pe lumea asta - şi în afara ei - decât mi-am imaginat eu vreodată la mine la Arnette. Mi se pare că femeia asta este - sau a fost - trimisul lui Dumnezeu.

Frannie închise ochii.

- A murit, nu-i aşa? Azi-noapte. S-a întors ca să moară aici.

- Încă n-a murit. Deşi George Richardson spune că nu ştie ce anume o mai ţine în viaţă şi că se va stinge curând, dar încă nu a murit. Se uită la ea sincer şi direct. Şi mi-e teamă. Prin întoarcerea ei, ne-a salvat viaţa, dar mă tem de ea şi de pricina pentru care s-a întors.

- Ce vrei să spui, Stu? Mother Abagail nu ar face vreun rău...

- Mother Abagail face ceea ce îi spune Dumnezeul ei să facă, îi replică tăios. Este acelaşi Dumnezeu care şi-a omorât propriul fiu, sau cel puţin aşa mi s-a spus mie.

- Stu!

Focul din ochii lui se stinse.

- Nu ştiu de ce s-a întors sau dacă i-a mai rămas ceva să ne spună. Pur şi simplu habar n-am. Poate că va muri fără să-şi mai recapete cunoştinţa. După George, asta pare cel mai probabil. Dar cu unul ştiu că explozia... şi moartea lui Nick... şi întoarcerea ei... a ridicat ceaţa de pe ochii celor din oraş. Acum discută despre el. Ştiu că Harold este cel care a organizat lovitura, dar consideră că el l-a îndemnat pe Harold să o facă. Drace, şi eu sunt de aceeaşi părere. Mulţi zic că tot din cauza lui Flagg s-a întors Mother Abagail în halul în care s-a întors. În privinţa asta, nu ştiu. Adică nu ştiu chiar nimic, dar fni-este teamă. Am nişte presimţiri că n-o să se sfârşească bine. Înainte nu mă încerca nici un gând negru, dar acum da.

- Bine, dar existăm noi, i se adresă ca, aproape rugător. Suntem noi şi copilul, nu-i aşa? Nu-i aşa?

Stu nu-i răspunse multă vreme. Credea că nici nu-i va mai răspunde. Şi atunci zise:

- Mda. Dar oare pentru cât timp?

În acea zi de 3 septembrie, către amurg, oamenii începură să se îndrepte încet - aparent fără o ţintă anume - de-a lungul lui Table Mesa Drive, spre casa ocupată de Larry şi Lucy. Câte unul sau în mici grupuri. Se opreau pe treptele din faţa caselor marcate pe uşi cu semnul X al lui Harold. Se aşezau pe marginea trotuarelor şi pe pajiştile care erau uscate şi maronii la sfârşitul acestei lungi veri. Discutau puţin, cu vocea coborâtă. Fumau ţigări sau trăgeau din pipă. Era acolo şi Brad Kitchner, cu un braţ înfăşurat într-un bandaj gros şi agăţat într-o eşarfă. Şi Candy Jones era acolo, iar Rich Moffat se prezentă cu două sticle de Black Velvet puse într-o geantă de vândut ziare. Norman Kellogg îşi suflecase mânecile cămăşii, arătându-şi bicepşii bronzaţi şi pistruiaţi. Micul Tommy Gehringer, aşezat alături de el, îşi imitase prietenul, suflecându-şi şi el mânecile. Harry Dunbarton şi Sandy DuChiens stăteau împreună pe o pătură, ţinându-se de mână. Dick Vollman, Chip Hobart şi Tony Donahue, în vârstă de şaisprezece ani, se aflau într-un pasaj acoperit, nu departe de casa lui Larry, pasându-şi o sticlă de Canadian Club şi clătindu-şi gâtlejurile cu Seven-Up cald. Patty Kroger aştepta împreună cu Shirley Hammett. Intre ele ţineau un coş pentru picnic. Coşul era plin de mâncare, dar ele doar ciuguleau din când în când. Spre ora 8, strada se umpluse de lume stând cu privirile aţintite spre casă. În faţa ei se vedea bicicleta lui Larry, iar alături George Richardson îşi parcase motocicleta Kawasaki 650.

Larry urmărea mulţimea prin fereastra de la dormitor. În spatele lui, Mother Abagail zăcea fără cunoştinţă în patul lui şi al lui Lucy. Duhoarea uscată şi greţoasă ce venea din direcţia ei îi făcea rău - ura senzaţia de vomă -, dar nu se clintea din loc. Era modul lui de a se pedepsi pentru că scăpase, în vreme ce Nick şi Susan muriseră. Auzea vocile celor care făceau de veghe în jurul patului vorbind în şoaptă, în spatele lui. George avea să plece curând la spital, ca să-i consulte şi pe ceilalţi pacienţi ai lui. Acum numărul lor scăzuse la şaisprezece. Trei fuseseră trimişi acasă. Teddy Weizak murise.

Cât despre Larry, el scăpase neatins.

Acelaşi Larry dintotdeauna - rămăsese cu capul pe umeri, în timp ce oamenii din jur îşi pierduseră firea. Explozia îl azvârlise dincolo de alee, într-un strat cu flori, dar nu suferise nici măcar o zgârietură. Fragmente de toate soiurile plouaserăm jurul lui, dar nici unul nu-l atinsese. Nick murise, Susan murise, dar el rămăsese nevătămat. Mda, acelaşi vechi Larry Underwood.

Priveghi înăuntru, priveghi afară. Cât vedeai cu ochii. Cel puţin şase sute de oameni. Harold, ar trebui să te întorci cu vreo zece grenade de mână, ca să-ţi termini treaba. Harold. Îl urmase pe Harold de-a curmezişul întregii ţări, urmase un traseu pe care Harold presărase ambalaje de ciocolată Payday şi improvizaţii ingenioase. Larry fusese la un pas să-şi piardă degetele la Wells, ca să-şi pună benzină în rezervor. Harold preferase să găsească gura de aerisire şi să folosească un sistem elementar de pompare. Harold venise cu ideea ca numărul membrilor din diversele comitete să crească o dată cu sporul de populaţie. Harold făcuse propunerea să fie votat comitetul ad-hoc în totalitatea lui. Inteligentul Harold. Harold şi jurnalul lui. Harold şi rânjetul lui.

Stu avea tot dreptul să afirme că nimeni nu şi-ar fi putut imagina ce anume puneau la cale Harold şi Nadine, pornind de la câteva bucăţi de sârmă şi o masă de joc pentru hochei. Dar în cazul lui Larry, acest mod de judecată nu ţinea. El mai avusese ocazia să vadă cât de strălucit reuşea Harold să improvizeze. Pentru numele lui Dumnezeu, era suficient să-şi aducă aminte de textul scris pe acoperişul hambarului, la aproape şase metri înălţime. Ar fi trebuit să ghicească. Inspectorul Underwood era un adevărat expert în a descoperi ambalaje de ciocolată, dar ageamiu când era vorba de dinamită. De fapt, inspectorul Underwood era o găoază afurisită şi nimic mai mult.

Larry, dac-ai şti...

Vocea lui Nadine.

Dacă vrei, am să mă târăsc şi am să te implor în genunchi.

Atunci avusese încă o ocazie să evite moartea şi distrugerea... dar despre asta nu va fi în stare să vorbească nimănui, niciodată. Existase oare şi atunci un proiect? Probabil că da. Chiar dacă nu fusese concepută încă bomba cu dinamită legată la walkie-talkie, în orice caz un plan general trebuie să fi avut.

Planul lui Flagg.

Da... În fundal existase mereu Flagg, întunecatul maestru sforar mânuind păpuşile numite Harold, Nadine, Charlie Impening şi Dumnezeu mai ştie cum. Oamenii din Free Zone l-ar fi linşat cu bucurie pe Harold, dacă le-ar fi căzut în mâini, dar de fapt era lucrarea lui Flagg... şi a lui Nadine. Oare cine o trimisese la Harold, dacă nu Flagg? Dar înainte să se ducă la Harold, venise la Larry. Iar el o alungase.

Cum ar fi putut să-i spună da? Avea o răspundere faţă de Lucy. Asta fusese de o importanţă capitală, nu atât pentru Lucy, cât pentru el însuşi - simţise că după încă unul sau două alte eşecuri, ar fi rămas un om distrus pentru totdeauna. Prin urmare, o alungase, iar Flagg fusese mai mult decât mulţumit de ceea ce se întâmplase noaptea trecută... dacă Flagg îl chema cu adevărat. Sigur, Stu era în viaţă, el fiind purtătorul de cuvânt al comunităţii - pentru că Nick nu putea vorbi. Glen era în viaţă, el fiind mintea cea mai luminată din comitet, în schimb Nick fusese inima acestuia, iar Sue, împreună cu Frannie, serviseră drept conştiinţă morală a organismului lor. Da, gândi el cu amărăciune, una peste alta, nemernicul acela făcuse o treabă foarte bună cu o seară în urmă. Iar Harold şi Nadine meritau din partea lui o răsplată pe cinste.

Se întoarse de la fereastră, simţind o durere surdă în frunte. Richardson îi lua pulsul lui Mother Abagail. Laurie aranja sticlele de perfuzie atârnate de stativul în formă de T. Dick Ellis se afla şi el în preajmă. Lucy stătea lângă uşă, privindu-l pe Larry.

- Cum se simte? se interesă Larry.

- La fel, răspunse Richardson.

- Va rezista şi noaptea asta?

- N-aş putea spune, Larry.

Din femeia întinsă pe pat nu mai rămăsese decât un schelet înfăşurat în pielea subţire şi întinsă, de nuanţa cenuşii. Părea asexuată. Părul aproape şi-l pierduse, sânii îi dispăruseră, gura îi atârna deschisă, iar respiraţia i se transformase într-un şuier uscat. Larry o compara în sinea lui cu mumiile din Yueatan, care, după cum apăreau în imagini, nu erau descompuse, ci veştejite, afumate, uscate, fără vârstă.

Da, asta era acum, nu o mamă, ci o mumie. Singurul semn de viaţă rămăsese respiraţia chinuită şi lipsită de forţă, ca o adiere de vânt peste mirişte. Cum de mai trăieşte? se întreba Larry... şi ce fel de Dumnezeu e acela, în stare s-o supună unor asemenea cazne? În ce scop? Era probabil o glumă, un imens hohot cosmic. George îi spusese că a mai auzit de cazuri similare, dar nici unul ajuns atât de departe, iar el însuşi nu se aşteptase vreodată să întâlnească aşa ceva în cariera lui. De fapt, ea... se autoconsuma.

Trupul său continuase să funcţioneze încă mult după ce ar fi trebuit să sucombe din cauza malnutriţiei. Ea se alimenta cu părţi din propriul ei corp care nu erau făcute să servească drept hrană. Lucy, care o ridicase şi o aşezase în pat, se mira spunând că nu e mai grea decât zmeul pe care-l înalţă copiii în zbor şi că o pală de vânt ar spulbera-o într-o clipă.

Spre uimirea tuturor, Lucy vorbi din nou, din colţul ei de lângă uşă:

- Vrea să ne spună ceva.

- Dar e într-o stare de comă profundă, Lucy..., observă Laurie nesigur, iar şansele ca ea să-şi mai recapete cunoştinţa...

- S-a întors ca să ne spună ceva. Iar Dumnezeu n-o va lăsa să se stingă înainte s-o facă.

- Dar ce anume ar putea să ne transmită? întrebă Dick.

- Nu ştiu, răspunse Lucy, ştiu numai că mă tem să-i aud cuvintele. Nu s-a sfârşit cu moartea. Suntem de-abia la început. De asta mă tem.

Se lăsă o lungă tăcere, întreruptă în cele din urmă de George Richardson: