Din mulţime se auziră din nou râsete binevoitoare. Suntem ca la o întrunire de tabără, cugetă Larry. Curând au să înceapă să cânte imnuri. Dacă s-ar afla aici Mother Abagail, probabil deja am fi început.
- Ultima oară când s-a întâmplat să se uite atâta lume la mine a fost când micul nostru liceu mixt a ajuns să joace finalele campionatului şcolar de fotbal, iar atunci aveau ocazia să se uite şi la alţi douăzeci şi unu de băieţi în afară de mine, ca să nu mai vorbim de câteva fete în fuste foarte scurte.
Un hohot general de râs.
Lucy îl trase pe Larry mai aproape şi-i şopti în ureche:
- Oare de ce-şi făcea griji? Ai zice că asta a făcut de când e el!
Larry îi făcu semn că este de aceeaşi părere.
- Dar, cu îngăduinţa dumneavoastră, cred că mă voi descurca, până la urmă, continuă Stu.
Încă o porţie de aplauze. Oamenii ăştia ar aplauda până şi discursul de retragere al lui Nixon şi i-ar cere să le interpreteze un bis la pian, îi trecu prin minte lui Larry.
- Mai întâi de toate, trebuie să vă vorbesc despre comitetul ad-hoc şi cum de am ajuns eu de fapt aici, pe scenă. Şapte dintre noi ne-am întâlnit şi am plănuit această întrunire, ca să ne organizăm, într-un fel oarecare. Există foarte multe lucruri de făcut, de aceea aş dori să vă prezint de la început pe fiecare membru al comitetului nostru şi sper că le-aţi rezervat şi lor nişte aplauze, pentru că ei sunt cei care s-au străduit să alcătuiască agenda de lucru pe care o aveţi în mână, fiecare dintre voi. Mai întâi, domnişoara Frances Goldsmith. Ridică-te în picioare, Frannie, şi arată-le cum îţi stă ţie în rochie.
Fran se ridică. Purta o rochie frumoasă, de un verde-intens, şi un modest şirag de perle, care pe vremuri ar fi costat cam două mii de dolari. Toată lumea aplaudă, se auziră chiar şi mai multe fluierături pline de bunăvoinţă şi admiraţie.
Fran se aşeză, înroşindu-se puternic în obraji şi, înainte ca bătăile din palme să moară de tot, Stu continuă prezentările:
- Domnul Glen Bateman, din Woodsville, New Hampshire.
Glen se ridică, întâmpinat cu aplauze. Făcu semnul victoriei cu ambele mâini, iar mulţimea îi răspunse cu strigăte de încuviinţare.
Stu îl strigă pe Larry penultimul, iar acesta se ridică în picioare conştient de zâmbetul lui Lucy adresat lui, apoi se simţi purtat de valul cald al aplauzelor. Odată, îi trecu lui prin minte, într-o altă lume, ar fi cântat în concerte, iar acest gen de reacţie ar fi fost rezervată ultimului cântec din program, o melodie nu cine ştie ce, intitulată "Baby, Can You Dig Your Man?" Momentul acesta i se părea mai bun. Nu rămase în picioare decât o secundă - deşi i se păru o veşnicie - timp în care pricepu că nu va refuza propunerea ce avea să i se facă.
Stu îl prezentă cel din urmă pe Nick, care se bucură şi de cea mai lungă şi puternică porţie de aplauze.
Când încetară ultimele bătăi, Stu spuse:
- Deşi nu este inclus în program, vă întreb dacă nu s-ar cuveni să începem cu Imnul Naţional. Presupun că n-aţi uitat versurile şi melodia, oameni buni.
Se auzi zgomotul şi târşâitul specific al picioarelor publicului care se ridica. Urmă o pauză, când fiecare aştepta să primească un semnal de începere. Atunci se înălţă vocea dulce a unei fete, interpretând solo doar cele dintâi silabe: "Spune, poţi să..." Era glasul lui Frannie, dar, pentru câteva momente, lui Larry i se păru că o însoţeşte şi o a doua voce, aparţinându-i chiar lui, dar nu aici, la Boulder, ci în nordul Vermontului, şi nu acum, ci pe 4 Iulie, când Republica împlinise două sute paisprezece ani, iar Rita zăcea fără viaţă în cortul din spatele lui, cu gura plină de borâtură verde şi cu un flacon de pastile în mâna aproape înţepenită.
Simţi că-l trec fiori şi i se face pielea de găină şi, deodată, ştiu că erau urmăriţi, urmăriţi de ceva care era în stare, parafrazând un vechi cântec al formaţiei The Who, să vadă la mile şi mile şi mile distanţă. Ceva înfiorător, întunecat şi străin. O clipă doar avu impulsul să fugă din locul acesta, să fugă unde-o vedea cu ochii şi să nu se mai oprească. Ce făceau ci aici nu era o simplă joacă. Era o treabă absolut serioasă; ucigătoare, chiar. Dacă nu cumva mai rău.
Apoi li se alăturară şi alte voci. "... poţi să vezi, în lumina primilor zori", şi Lucy cânta, ţinându-l de mână, plângând iarăşi, şi alţii plângeau, majoritatea plângeau, îşi plângeau tot amarul şi tot ceea ce se pierduse, Visul American care fugise în maşina superbă, cu injector de combustibil şi roţi cromate; îşi aminti acum nu de Rita, zăcând moartă în cort, ci de el şi maică-sa mergând la Yankee Stadium; era în 29 septembrie, Yankees nu se aflau decât cu un meci şi jumătate în urma echipei Red Sox şi orice mai era încă posibil. Pe stadion se găseau cincizeci şi cinci de mii de spectatori, ridicaţi cu toţii în picioare, jucătorii de pe teren stăteau cu şepcile în dreptul inimii, Guidry în cercul de aruncări, Rickey Henderson departe, pe aripa stângă ("... În ultimele raze ale amurgului..."), iar instalaţia de nocturnă funcţiona deja pe fundalul purpuriu al apusului, atrăgând moliile şi fluturii de noapte, iar de jur-împrejurul lor se întindea New York, enormul oraş al nopţii şi al luminii.
Larry intră şi el în cor, iar atunci când imnul se sfârşi şi începu o nouă repriză de aplauze, plângea puţin şi el. Rita s-a dus. Alice Underwood s-a dus. New York s-a dus. America s-a dus. Chiar dacă erau capabili să-l înfrângă pe Randall Flagg, indiferent cât s-ar fi străduit, lumea aceea a străzilor întunecate şi a viselor strălucitoare nu aveau să mai fie niciodată în stare s-o refacă.
Transpirând din belşug sub luminile puternice, Stu trecu la primele puncte de pe ordinea de zi: citirea şi ratificarea Constituţiei şi a Declaraţiei Drepturilor Omului. Imnul îl afectase şi pe el profund, fără a fi nici pe departe singurul în această situaţie. Jumătate din asistenţă, chiar mai mult, avea feţele scăldate în lacrimi.
Nimeni nu pretinse ca documentele respective să fie citite înaintea adunării - deşi oricine ar fi avut acest drept, potrivit regulilor procesului parlamentar - fapt pentru care Stu se simţi profund recunoscător. Cititul cu voce tare nu era punctul lui forte. Prin urmare, secţiunea "citit" a fiecărui articol a fost aprobată de cetăţenii din Free Zone. Glen Bateman se ridică şi propuse să fie acceptate ambele documente drept lege fundamentală în Free Zone.
Se auzi o voce mai din spate:
- Susţin propunerea!
- S-a propus şi susţinut, spuse Stu. Cine este pentru să se exprime prin viu grai.
- DA! vibră clădirea până la acoperiş.
Kojak, care adormise lângă scaunul lui Glen, îşi ridică pleoapele, clipi, apoi îşi lăsă din nou botul pe labe. Peste doar o clipă îşi înălţă încă o dată capul, când mulţimea aplaudă furtunos. Le place să voteze, gândi Stu. Asta le redă sentimentul că pot controla din nou ceea ce se întâmplă. Dumnezeu mi-este martor că au nevoie de această minimă siguranţă. Noi toţi avem nevoie de ea.
După această fază preliminară, Stu simţi cum se strecoară în el viermele neliniştii. Acum se va vedea dacă ne aşteaptă vreo surpriză neplăcută, cugetă el.
- Cel de-al treilea punct de pe agendă sună..., se întrerupse el, ca să-şi dreagă glasul. Microfonia se porni iarăşi, făcându-l să transpire şi mai tare. Fran îl măsură cu o privire calmă şi-i făcu semn să meargă mai departe. Sună astfel: "Să stabilim dacă Free Zone va propune şi alege o listă de şapte reprezentanţi ai lui Free Zone, care să servească drept comitet de conducere." Cu alte cuvinte...
- Domnule preşedinte? Domnule preşedinte!
Stu îşi ridică ochii de pe notele lui, simţind o undă de teamă, însoţită de un fel de premoniţie. Întreruperea venea din partea lui Harold Lauder. Acesta era îmbrăcat la costum şi cravată, părul îi era îngrijit pieptănat şi stătea în primele rânduri din mijloc. Glen afirmase odată că opoziţia s-ar putea aduna în jurul lui Harold. Dar chiar aşa de repede? Spera că nu. Cochetă, doar o clipă, cu gândul să nu-i dea cuvântul lui Harold - dar atât Nick, cât şi Glen îl preveniseră, vorbindu-i despre primejdia ce-i pândea dacă totul lua aspectul unei improvizaţii neglijente. Se întrebă dacă greşise cumva, sperând că Harold întorsese o pagină nouă. Se părea că avea prilejul să se lămurească mult mai repede decât s-ar fi aşteptat.
- Preşedintele îi dă cuvântul lui Harold Lauder.
Capete se întoarseră, gâturi se lungiră să-l vadă pe Harold mai bine.
- Aş dori să propun ca membrii comitetului ad-hoc să alcătuiască, in toto, Comitetul Permanent. Dacă este şi dorinţa lor, fireşte.
Harold se aşeză. Urmă un moment de tăcere. Mintea lui Stu se afla în plină activitate febrilă: Toto? Toto? Nu cumva aşa-i chema pe câinele din Vrăjitorul din Oz?
Sala se umplu iarăşi de aplauze tot mai puternice şi o duzină de glasuri se oferiră să sprijine propunerea. Harold stătea acum calm la locul lui, zâmbind şi discutând cu cei care veniseră să-l bată pe umăr.
Stu trebui să bată de nenumărate ori cu ciocanul ca să restabilească ordinea.
A plănuit toată chestia, gândi Stu. Oamenii ăştia ne vor alege, dar de Harold îşi vor aduce foarte bine aminte. Cu toate acestea, a mers drept la esenţa lucrurilor, într-un fel care nu i-a trecut prin minte nici unuia dintre noi, nici măcar lui Glen. A fost o lovitură de adevărat geniu. Prin urmare, de ce-ar fi fost supărat? Oare era gelos? Gândurile bune pe care le avusese faţă de Harold doar alaltăieri se duseseră deja pe apa sâmbetei?
- Există o propunere, urlă el în microfon, ignorând de astă dată microfonia. Există o propunere, oameni buni! Izbi încă o dată cu ciocanul, şi tumultul se potoli în cea mai mare parte. S-a propus şi susţinut să acceptăm ca acest comitet ad-hoc al nostru să se transforme, aşa cum este, în Comitetul Permanent al Zonei Libere. Înainte de a discuta moţiunea şi de a vota, ar trebui să întreb dacă vreunul dintre cei care fac parte clin comitet are vreo obiecţie sau ar dori să renunţe.
