Intrară cu toţii, iar Mother Abagail îşi îndreptă asupra lor privirea strălucitoare, de muribundă.

Deşi ştia de la ceilalţi în ce hal de slăbiciune ajunsese bătrâna, Fran avu totuşi un şoc. Nu mai era decât piele şi os, pielea - o membrană tare ca pemicanul - şi tendoanele ce-i ţineau laolaltă oasele. Nu se simţea nici cel mai vag miros de putred sau de moarte, doar un iz de uscat, de mansardă... nu, mai curând un parfum de salon. Jumătate din acul de perfuzie atârna pe afară pentru simplul motiv că nu avea în ce să se ţină.

Cu toate acestea, ochii îi rămăseseră la fel de calzi, buni şi omenoşi. Asta era o uşurare, totuşi Fran se simţea cuprinsă de un soi de spaimă... de fapt, nu spaimă, ci altceva, parcă sfânt... veneraţie. Să fi fost veneraţie? Sentimentul implacabilului. Nu Judecata de Apoi, ci enorma responsabilitate ce atârna ca o stâncă deasupra capetelor lor.

Omul propune, Dumnezeu dispune.

- Aşeazeă-te, fetiţo, şopti Mother Abagail. Ai dureri.

Larry o conduse la un fotoliu şi Fran se aşeză, cu un uşor geamăt de uşurare, chiar dacă era conştientă că, după o vreme, o vor apuca din nou durerile.

Mother Abagail o urmărea cu aceeaşi privire strălucitoare.

- Aştepţi un copil.

- Da... cum de...

- Şşşş...

În încăpere se lăsă o linişte profundă. Fascinată, hipnotizată, Fran o cerceta pe bătrâna care li se arătase în vis, înainte de a fi intrat cu adevărat în viaţa lor.

- Uită-te pe fereastră, fetiţo.

Fran făcu aşa cum i se spusese, chiar din locul unde Larry stătuse şi privise mulţimea de oameni, cu două zile în urmă. Şi nu văzu întunericul greu, ci o lumină lină. Nu reflexul din lumina odăii, ci lumina zorilor. Imaginea neclară, uşor distorsionată a unei camere de copil luminoase, cu perdele în carouri. Era şi un leagăn, dar leagănul era gol. Mai era şi un ţarc - gol şi acesta. O jucărie de plastic cu nişte fluturi viu coloraţi, pe care-i mişca vântul. Spaima îi prinse inima în ghearele ei reci. Deşi vedeau schimbările ce se petreceau pe figura ei, ceilalţi nu înţelegeau nimic; pentru că ei nu distingeau pe fereastră decât o porţiune de gazon luminată de felinarul străzii.

- Unde-i copilul? întrebă Frannie răguşit.

- Stuart nu este tatăl copilului, fetiţo. Dar viaţa lui se află în mâinile lui Stuart şi într-ale lui Dumnezeu. Micuţul va avea patru taţi. Dacă îi va fi dat de la Dumnezeu să respire.

- Dacă îi va fi dat...

- Domnul a ascuns asta privirilor mele, murmură ea.

Cămăruţa de copil dispăruse. Fran nu mai vedea decât bezna. Ghearele spaimei se făcuseră pumni, între care se zbătea inima ei tulburată. Mother Abagail şopti:

- Vlăstarul Diavolului şi-a chemat mireasa şi are de gând s-o lase grea. Crezi că va îngădui copilului să trăiască?

- Încetează, se tângui Frannie, ducându-şi palmele la obraji.

Tăcere, tăcere adâncă în încăpere. Glen Bateman arăta ca un proiector vechi şi stins. Lucy îşi netezea în neştire gulerul halatului de baie. Ralph rămăsese cu pălăria în mână, trăgând absent de pana prinsă la bor. Stu o cerceta pe Frannie, dar nu se putea apropia de ea. Acum, nu. Şi-o aminti pe femeia aceea care îşi dusese mâinile la ochi, la urechi şi la gură, atunci când, la adunare, fusese pomenit numele Omului Întunecat.

- Mamă, tată, nevastă, soţ, şopti Mother Abagail. Pornit împotriva lor, Prinţul înălţimilor, Domnul dimineţilor întunecate. Am păcătuit prin trufie. Şi voi aţi săvârşit acelaşi păcat. Oare n-aţi auzit voi, să nu-ţi pui credinţa în domnii şi prinţii acestei lumi?

O ascultau cu atenţie.

- Lumina electrică nu este un răspuns, Stu Redman. Nici comunicarea prin radio CB, Ralph Brentner. Sociologia nu duce nicăieri, Glen Bateman. Iar faptul că te căieşti pentru o viaţă care este de mult o carte închisă nu va împiedica să vină ce va să vie, Larry Underwood. Şi nici copilul tău băiat, Fran Goldsmith. Luna cea rea a răsărit. Iar voi nu puteţi propune nimic înaintea Domnului.

Se uită rând pe rând, la fiecare.

- Domnul va dispune după cum va considera El că se cuvine. Voi nu sunteţi olarul, ci lutul olarului. S-ar putea ca omul din vest să fie roata pe care veţi fi frânţi. Nu mi-este dat să ştiu.

O lacrimă, ceva uimitor în acel deşert muribund, se scurse din ochiul ei drept şi se rostogoli pe obraz.

- Mother, ce trebuie să facem? întrebă Ralph.

- Veniţi cu toţii mai aproape. Mai am puţină vreme. Mă întorc acasă, în Ceruri, unde n-a ajuns niciodată alt muritor care să fi tânjit mai mult decât mine să ajungă acolo. Veniţi lângă mine.

Ralph se aşeză pe marginea patului. Larry şi Glen rămaseră în picioare. Fran se ridică şi ea strâmbându-se de durere, iar Stu îi împinse fotoliul până lângă Ralph. Se aşeză din nou, prinzând mâna lui Stu între degetele ei reci.

- Dumnezeu nu v-a adunat ca să formaţi un comitet sau o comunitate, spuse bătrâna. Nu v-a adus aici decât ca să vă trimită mai departe, în căutare. Vrerea Lui este să încercaţi să-l distrugeţi pe Prinţul întunecat, acest Bărbat al Cetelor Îndepărtate.

Linişte marcată de bătaia ceasului. Mother Abagail oftă.

- Eu am crezut că lui Nick i-a fost dat să vă conducă, dar El l-a luat pe Nick... chiar dacă Nick n-a dispărut încă de tot, după cum mi se pare mie. Nu, nu de tot. Dar cel care trebuie să plece în fruntea tuturor eşti tu, Stuart. Iar dacă voia Lui este să-l ia şi pe Stu, atunci va trebui să conduci tu, Larry. Iar dacă El te ia şi pe tine, atunci va fi rândul tău, Ralph.

- S-ar zice că eu aş fi de prisos, observă Glen. Ce...

- Să plece? întrebă Fran cu răceală. Să plece? Încotro să plece?...

- Păi cum, spre vest, fetiţo, îi răspunse Mother Abagail. Tu nu trebuie să pleci la drum. Doar aceştia patru.

- Nu! în pofida durerilor, Fran sărise în picioare. Ce tot spui acolo? Că ei patru trebuie să se dea pe mâna lui? Inima, sufletul şi curajul din Free Zone? Ochii ei aruncau fulgere. Ca să-i ţintuiască pe cruce şi la vară să vină aici, să ne treacă pe toţi prin sabie? Nu vreau ca bărbatul meu să fie sacrificat pentru Dumnezeul tău ucigaş!

- Frannie! răcni Stu.

- Dumnezeu ucigaşul! Dumnezeu ucigaşul! se stropşi Fran. Milioane - miliarde, poate - ucişi în epidemic. Alte milioane după aceea. Nici măcar copiii nu ştim dacă vor supravieţui. Nu se mai satură odată? Chestia asta trebuie să continue până când n-ar mai rămâne pe lume decât şobolani şi gândaci? Ăsta nu este Dumnezeu, ci Diavolul, iar tu eşti vrăjitoarea Lui.

- Opreşte-te, Frannie!

- Linişteşte-te, am terminat. Vreau să plec de aici. Du-mă acasă, Stu. Nu la spital, vreau acasă.

- Mai întâi ascultăm ceea ce are să ne spună Mother Abagail.

- Foarte bine. Ascultă tu şi pentru mine. Eu plec.

- Fetiţo.

- Să nu-mi spui aşa!

Pe neaşteptate, Mother Abagail o prinse de mână, ţinând-o strâns de încheietură. Fran rămase într-o postură rigidă, închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate.

- Nu! N-n-nu... DOAMNE DUMNEZEUL MEU... STU...

- Stai! Stai! urlă Stu. Ce-i faci?

Mother Abagail nu-i răspunse. Păru să dureze o mică eternitate până ce bătrâna s-o elibereze pe Fran din strânsoare.

Încet, ca şi cum abia s-ar fi trezit din somn, Fran începu să-şi maseze încheietura, deşi nu se vedea vreun semn al violenţei. Ochii lui Frannie se lărgiseră brusc.