- Atunci era prea devreme, îi şopti ea.
- Iar acum este prea târziu, îi replică, supărat de tonul brutal al vocii, însă incapabil să-l mai controleze. Tremura încă de dorinţă... Şi acum ce ai de gând să faci, hm?
- Prea bine. La revedere, Larry.
Se întoarse şi-şi văzu de drum. În clipa aceea nu-i întorcea spatele pentru totdeauna doar Nadine. Ci şi specialista în igienă bucală. Şi Yvonne, vecina lui de apartament de la L.A. - care îl supărase, prin urmare îşi adunase boarfele şi se cărase, lăsând-o cu ochii-n soare. Şi Rita Blakemoor.
Mai rău decât orice, şi maică-sa.
- Nadine?
Nu-l băgă în seamă. Din ea nu mai rămăsese decât o umbră neagră, pe care nu o deosebi de celelalte umbre decât atunci când traversă strada. Apoi se confundă definitiv cu fundalul întunecat al munţilor. O strigă încă o dată, dar nu-i răspunse. Felul în care-l părăsise, dizolvarea ei în culisele negre avea ceva înspăimântător.
Rămăsese în faţa vitrinelor de la King Sooper's, cu pumnii încleştaţi, cu fruntea acoperită de broboane de transpiraţie, în pofida răcorii. Toate fantomele lui se adunaseră acum în juru-i şi aflase în sfârşit cum plăteşti dacă nu eşti un tip de treabă: niciodată nu eşti sigur de propriile tale motivaţii, nu eşti niciodată capabil să cântăreşti cu precizie binele şi răul ce ţi se aduc, niciodată nu eşti în stare să scapi de gustul amar al îndoielii din gură şi...
Tresări puternic. Ochii i se măriră până aproape să-i iasă din orbite. Vântul se pornise din nou, iscând un sunet straniu, ca de sirenă, din arcadele pustii ale caselor, iar la distanţă mai mare i se păru că aude nişte paşi grei, măsurând noaptea; zgomotul unor tocuri tocite venind de undeva de la poalele munţilor, purtat până la el de boarea îngheţată a acestui început de dimineaţă.
Tocuri murdare de cizmă, bătând în ritm de ceasornic, coborând în mormântul Vestului.
Lucy îl auzi intrând în casă şi inima i se zbătu nebuneşte în piept. Îşi impuse să se calmeze, probabil Larry venise doar ca să-şi ia lucrurile, dar inima n-o ascultă. M-a ales pe mine, îi străfulgeră în minte, în ritmul drăcesc al pulsului. M-a ales pe mine...
În pofida tulburării şi speranţei, pe care-i era imposibil să şi le controleze, rămase întinsă pe pat, cu faţa în sus, aşteptând cu privirea aţintită în tavan. Adevărul curat - pe care, de altfel, i-l mărturisise şi lui - era că ea sau fete ca prietena ei, Joline, aveau prea multă nevoie de dragoste, nu şi alte defecte. Dar ea rămăsese întotdeauna credincioasă. Nu se ţinea de înşelătorii. Nu-l înşelase niciodată pe soţul ei şi nici pe Larry şi, chiar dacă în anii de dinainte să-i întâlnească pe ei nu fusese tocmai o călugăriţă... ceea ce trecuse era bun trecut. E imposibil să iei lucrurile de la capăt şi să le repari. De asemenea puteri se bucură poate zeii, nu şi muritorii de rând, ceea ce i se părea un lucru bine chibzuit. Dacă ar fi fost altfel, oameni ajunşi la bătrâneţe, în pragul morţii, ar fi încercat încă să scrie din nou scenariul tinereţii lor.
Dar dacă ştii că nu mai ai cum să intervii asupra trecutului, poate că eşti mai dispus să ierţi.
Lacrimile i se scurgeau pe obraji.
Uşa se deschise cu un mic zgomot şi-i văzu silueta.
- Lucy? Eşti trează?
- Da.
- Pot să aprind lampa?
- Dacă vrei tu.
Auzi sâsâitul slab al gazului, apoi lumina se aprinse şi Larry o reglă la minim. Bărbatul arăta palid şi tulburat.
- Trebuie să-ţi spun ceva.
- Nu, n-ai ce să-mi spui, vino în pat.
- Trebuie neapărat să-ţi spun. Eu...
Îşi apăsă palma de frunte, apoi îşi trecu mâna prin păr.
- Larry? Te simţi bine? se interesă ea, ridicându-se. Larry îi vorbi ca şi cum n-ar fi auzit-o, şi fără să se uite spre ca.
- Te iubesc. Dacă mă vrei, sunt al tău. Dar nu ştiu dacă te vei alege cu mare lucru de pe urma mea. După părerea mea, nu reprezint cea mai bună alegere, din punctul tău de vedere.
- Sunt dispusă să-mi încerc norocul. Vino în pat.
Ceea ce şi făcu. Şi nu zadarnic. După sfârşitul împreunării lor, ea îi spuse că-l iubeşte, ceea ce era purul adevăr, Dumnezeu e martor, şi, deşi era ceea ce Larry dorea şi avea nevoie să audă, adormi doar mult mai târziu, din câte îşi dădu seama Lucy. La un moment dat se trezi (sau visă că se trezise) şi i se păru că Larry se afla la fereastră şi se uita afară, în poziţia cuiva care stă încordat, ca să audă mai bine, iar jocul de umbre şi lumini dădea feţei lui aspectul unei măşti schimonosite. Dar la lumina zilei, totul i se păru un simplu vis; la lumina zilei, Larry îşi recăpătase figura lui obişnuită.
De-abia după trei zile au aflat de la Ralph Brentner că Nadine se mutase la Harold Lauder. La aflarea veştii, Larry păru să se crispeze, pentru o clipă doar. Iar Lucy, cu toate că-şi făcea reproşuri din această cauză, respiră uşurată după aflarea veştii aduse de Ralph. Se părea că greul trecuse.
După întâlnirea cu Larry, nu făcu decât un scurt popas la ea acasă. Intră, se duse în salon şi aprinse lampa. Ridicând-o, se duse în partea din spate a casei, făcând o scurtă pauză în faţa camerei băiatului, ca să se încredinţeze că-i spusese lui Larry adevărul. Se dovedi că da.
Leo stătea lungit în aşternutul răvăşit, îmbrăcat doar în chiloţi... dar tăieturile şi zgârieturile dispăruseră aproape definitiv, iar culoarea închisă pe care o căpătase stând la soare dezbrăcat se estompase şi ea. Dar era mai mult decât atât, se gândi ea. Expresia feţei lui suferise de asemenea o transformare - schimbare pe care ea o remarca chiar dacă băiatul dormea. Acea undă de sălbăticie mută şi lacomă se ştersese cu desăvârşire. Înaintea ei nu se mai afla Joe, ci un adolescent dormind după o zi grea.
Îşi aminti de noaptea în care ea fusese pe cale să adoarmă, dar se trezise brusc şi constatase că părăsise locul de lângă ea. Asta se întâmpla la North Berwick, Mâine - la distanţă de aproape un continent. Îl urmărise până la casa unde Larry dormea, în verandă. Deci Larry se afla înăuntru şi Joe îl pândea de afară, strângând cuţitul cu îndârjire mută, iar între ei nu exista decât ecranul din sticlă subţire şi fragilă. Şi ea îl obligase să plece de acolo.
Ura o cuprinse pe Nadine în cleştele ei, stârnind scântei mari, cum se iscă atunci când cremenea se izbeşte de oţel. Lampa Coleman îi tremură în mână, făcând să danseze şi să ţopăie umbrele mari. Ar fi fost mai bine să nu-l împiedice! Ar fi trebuit să-i deschidă uşa lui Joe cu mâna ei, să-i dea drumul înăuntru ca să-l poată înjunghia, sfârteca, tăia, împunge şi distruge. Ar fi trebuit să...
Dar acum băiatul se răsuci în pat şi gemu, ca şi cum ar fi fost pe cale să se trezească. Mâinile i se ridicară şi se zbătură, parcă alungând o umbră neagră din visul lui. Nadine se retrase, simţind bătaia grea a pulsului în tâmple. Mai exista încă ceva straniu în băiat şi nu-i plăcea deloc cum se mişca, pentru că neliniştea lui îi sugera că-i ghicise, poate, gândurile.
Trebuia să-şi vadă de drum, cât mai repede cu putinţă.
Se duse la ea în cameră. Pe podea era întins un covor. Mai exista şi un pat îngust - ca de fată bătrână. Nimic altceva. Nici măcar un tablou. Camera lăsa impresia unei lipse totale de personalitate. Deschise dulapul din perete şi cotrobăi dincolo de hainele atârnate pe umeraşe. Se lăsase în genunchi şi începuse să transpire. Trase afară o cutie viu colorată, având pe partea din faţă o imagine cu mai mulţi adulţi râzând, care jucau un joc de societate. Un joc de societate vechi de cel puţin trei mii de ani.
Descoperise planşeta într-un magazin de ciudăţenii din centru, dar nu avusese curajul s-o folosească în casă, atât timp cât era şi băiatul acolo. De fapt, nu se încumetase s-o folosească deloc... până acum. Ceva o împinsese să intre în magazin, iar când văzuse planşeta în ambalajul ei vesel, în ea se dăduse o luptă încleştată - acel soi de frământare pe care psihologii îl denumesc aversiune/constrângere. Şi atunci năduşise, ca şi acum, dorindu-şi două lucruri opuse în acelaşi timp: să fugă din magazin fără să se mai uite înapoi, şi să apuce cutia, cutia aia afurisită şi atrăgătoare, şi s-o ducă acasă la ea. Această a doua posibilitate o înspăimântase mai tare, pentru că i se părea că se amestecase şi o voinţă străină.
În cele din urmă, luase cutia cu sine.
Asta se întâmplase acum patru zile. Noapte de noapte, tentaţia fusese tot mai irezistibilă până când, în seara aceasta, pe jumătate înnebunită de temeri pe care nu şi le putea explica, se dusese la Larry îmbrăcată în rochia cenuşiu-albăstruie, fără nimic altceva pe dedesubt. Se dusese cu intenţia să pună capăt fricii pentru totdeauna. Îi aşteptă pe verandă să se întoarcă de la adunare, convinsă că în sfârşit făcea ceea ce se cuvine. Avea încă o dată sentimentul acela vag ameţitor şi smintit, pe care nu-l mai încercase de când alergase prin iarba plină de rouă, urmărită de băiatul acela. Numai că de această dată băiatul o va prinde. Îi va permite s-o prindă. Astfel termina toată povestea.
Dar atunci când se lăsase prinsă, el n-o mai dorise.
