- Opriţi-vă! strigă pe neaşteptate fata cu faţa de cal. Opriţi-vă chiar acum, dacă vreţi să nu regretaţi!
Jane Fargood ţipă înspăimântată:
- Nu pot să-mi mai desprind degetele!
Cineva scoase un mic sunet-sughiţ. În aceeaşi clipă, Nadine îşi dădu seama că nici ea nu se putea desprinde de planşetă. Îşi încordă muşchii braţului, făcând efortul disperat să îndepărteze vârfurile degetelor, însă zadarnic.
- Gata, destul cu gluma, interveni Rachcl cu voce gâtuită. Cine...
Fără veste, planşeta începu să scrie.
Se mişca fulgerător şi implacabil, trăgându-le, rotindu-le şi sucindu-le degetele şi braţele într-un chip care ar fi putut părea comic dacă n-ai fi ţinut cont de deznădejdea şi neputinţa fetelor în faţa acelei desfăşurări de forţe. Retrăind scena, Nadine se gândise mai târziu că mâinile ei fuseseră prinse ca într-un aparat mecanic de făcut exerciţii. Până atunci, scrisul fusese în litere băţoase şi stângace, iar mesajele arătau ca şi cum ar fi fost scrise de un copil de şapte ani. Scrisul era acum sigur şi puternic... În litere mari şi bine conturate, ce se înşirau în rânduri drepte pe pagina albă. Puterea ce fusese dezlănţuită era neînduplecată şi răutăcioasă.
NADINE, NADINE, NADINE, apăruse pe pagină. CÂT DE MULT O IUBESC PE NADINE VREAU SĂ FIE A MEA SĂ O IUBESC PE NADINE SĂ FIE REGINA MEA DACĂ DACĂ DACĂ ÎŢI PĂSTREZI PURITATEA PENTRU MINE DACĂ ÎŢI PĂSTREZI CURĂŢENIA PENTRU MINE DACĂ EŞTI DACĂ EŞTI MOARTĂ PENTRU MINE MOARTĂ EŞTI
Planşeta se năpusti în josul foii şi începu din nou.
EŞTI MOARTĂ CU TOŢI CEILALŢI EŞTI ÎN CARTEA MORŢILOR CU CEILALŢI NADINE ESTE MOARTĂ CU EI NADINE PUTREZEŞTE CU EI DACĂ NU DACĂ NU
Se opri. Tremură. Nadine gândi, nădăjdui - vai, cât de mult nădăjdui - că se terminase, şi atunci fugi înapoi la marginea paginii şi o luă de la capăt. Jane ţipă jalnic. De uimire şi spaimă, feţele celorlalte fete se transformaseră în nişte ovale livide.
LUMEA LUMEA CURÂND LUMEA VA MURI ŞI NOI NOI NOI NADINE NADINE EU EU EU NOI NOI NOI SUNTEM NOI SUNTEM NOI
În clipa aceea, literele păreau să urle:
NOI SUNTEM ÎN CASA MORŢILOR NADINE
Cel din urmă cuvânt se întinse pe întreaga pagină, cu litere mari de trei centimetri, apoi planşeta se răsuci, lăsând în urmă o dâră lungă de grafit, ca un ultim ţipăt. Pe urmă căzu pe podea şi se sparse în două.
Timp de câteva secunde, totul încremenise, apoi Jane Fargood izbucnise în hohote ascuţite şi isterice de plâns. În cele din urmă urcase la etaj şi administratoarea căminului, ca să vadă ce se întâmplă. Nadine îşi amintea că femeia fusese pe cale să cheme pentru Jane pe cineva de la cabinetul medical, dar fata reuşise să-şi revină puţin.
În tot acest răstimp, Rachel Timms stătuse aşezată pe pat, calmă, dar palidă. După plecarea administratoarei şi a colegelor (le părăsise şi fata cu faţă de cal, care se simţea, fără îndoială, ca un profet neluat în seamă în propria lui ţară), i se adresase Nadinei pe un ton egal şi straniu:
- Cine era, Nadine?
- Nu ştiu, îi mărturisise Nadine.
Atunci, nu avea nici cea mai vagă idee. Atunci.
- Nu ai recunoscut scrisul?
- Nu.
- Păi, poate ar fi mai bine să iei... mesajul acela de dincolo, sau cc-o fi el şi... să te întorci la tine în cameră.
- Tu m-ai rugat să mă aşez! se răsti Nadine. De unde crezi tu că mi-aş fi putut imagina... că se va întâmpla una ca asta? N-am vrut decât să fiu politicoasă, pentru numele lui Dumnezeu!
Rachel avusese atâta bun-simţ cât să se îmbujoreze, ba chiar să se scuze, cât de cât. Dar după aceea Nadine n-o prea mai văzuse la faţă, iar Rachel Timms fusese una dintre puţinele fete pentru care ea simţise o atracţie adevărată în cele dintâi trei semestre la colegiu.
De la întâmplarea aceea şi până acum, nu mai atinsese niciodată vreun păianjen triunghiular din placă aglomerată.
Dar acum bătuse... ei, în sfârşit, bătuse ceasul, mai încăpea îndoială?
Cu adevărat.
Nadine se aşeză pe banca de picnic şi atinse uşor două dintre cele trei laturi ale planşetei, cu inima bătându-i puternic în piept. O simţi cum începe să se mişte aproape instantaneu sub buricele degetelor, ca o maşină cu motorul pornit. Cine oare era şoferul? Cine era el cu adevărat ? Cine avea să se suie, să trântească portiera şi să-şi pună mâinile bronzate pe volan? Al cui picior, greu şi brutal, încălţat într-o cizmă veche şi prăfuită de cowboy, se va lăsa asupra acceleraţiei şi o va duce... unde?
Şoferule, încotro ne duci?
Lipsită de orice ajutor, lipsită de speranţa de a mai primi vreun ajutor, Nadine stătea încremenită, pe banca din apropierea piscului Flagstaff, în tunelul negru al dimineţii, cu ochii căscaţi, având senzaţia, mai mult decât oricând, că se află pe un hotar. Cu toate că privea spre răsărit, simţea prezenţa lui venind din spate, apăsând-o cu toată forţa, trăgând-o în jos ca o greutate legată de picioarele unei moarte: prezenţa întunecată a lui Flagg, copleşind-o în valuri regulate şi neînduplecate.
Undeva, în noapte, omul negru bântuia; femeia rosti două cuvinte, ca pe o incantaţie adresată tuturor spiritelor negre care au fost vreodată - incantaţie şi invitaţie, totodată:
- Te ascult.
Sub degetele ei, planşeta începu să scrie.
CAPITOLUL 54
FRAGMENTE din Procesul-verbal al întrunirii Comitetului Ad-Hoc
19 august 1990
Această întrunire s-a desfăşurat în apartamentul lui Stu Redman şi Fran Goldsmith. Au fost prezenţi toţi membrii Comitetului din Free Zone.
Stu Redman ne-a adresat tuturor, inclusiv lui însuşi, felicitări cu prilejul alegerii în Comitetul Permanent. A făcut propunerea să fie întocmită o scrisoare de mulţumire adresată lui Harold Lauder şi semnată de toţi membrii Comitetului, propunere acceptată în unanimitate.
Stu: "De îndată ce terminăm cu chestiunile mai vechi, Glen Bateman vrea să discutăm două probleme noi. Nici eu nu ştiu mai mult decât voi în clipa de faţă, dar bănuiesc că este vorba şi despre următoarea adunare publică. Am dreptate, Glen?"
