Stu: "Foarte bine, moţiunea a fost acceptată. Există vreun comentariu?"
Fran: "Da, există un comentariu. Aş avea o întrebare. Dacă-ţi zboară careva creierii'?"
Stu: "Nu cred că..."
Fran: "Sigur, tu nu crezi. Nu crezi că se poate întâmpla. Ce-mi va spune mie Nick, dacă se va dovedi că voi toţi v-aţi înşelat! «Vai, ce rău îmi pare, Fran?» Aşa o să mă consoleze el? «Bărbatul tău e la judecătorie, cu un glonţ în cap, probabil că am făcut o greşeală.» Pentru numele lui Dumnezeu, eu o să am în curând un copil, iar voi, oameni buni, vreţi să faceţi din el un fel de Pat Garrett?"
Au urmat încă zece minute de discuţii, majoritatea irelevante; iar Fran, a dumneavoastră supusă secretară, a tras o porţie bună de plâns, după care s-a potolit. Votul în favoarea propunerii lui Stu pe postul de Şerif al Free Zone a fost de 6-1, pentru că de această dată nimic nu a convins-o pe Fran să-şi schimbe votul. Glen a cerut să i se dea cuvântul pentru o ultimă chestiune, înainte de ridicarea şedinţei.
Glen: "Nici de această dată nu e vorba de o moţiune, ci de o simplă idee, pe care nu o vom vota, ci la care ar fi bine să ne gândim. Mă întorc la cel de-al treilea exemplu de probleme de încălcare a legii şi ordinii dat de Nick. A descris cazul şi a încheiat afirmând că n-ar trebui să fim preocupaţi de cine are dreptate şi cine nu. Consider că greşeşte. Stu este unul dintre cei mai oneşti bărbaţi pe care i-am întâlnit eu. Dar aplicarea legii în lipsa unui sistem judecătoresc nu înseamnă justiţie. Ci doar vigilenţă şi impunerea ordinii cu pumnul. Să presupunem că individul acela, pe care-l cunoaştem cu toţii, chiar ar fi pus mâna pe un 45 şi i-ar fi curăţat pe femeia lui şi pe iubit. Să mai presupunem că Stu, în calitate de şerif al nostru, s-ar fi dus, l-ar fi luat de guler şi l-ar fi pus la răcoare. Şi pe urmă? Cât îl ţinem acolo? Legal vorbind, nu putem să-l ţinem deloc, cel puţin potrivit Constituţiei pe care am adoptat-o ieri seară, deoarece, după acel document, un om este inocent până ce i-a fost dovedită vinovăţia, într-un tribunal. Noi toţi ştim că I-am ţine închis, de l'apt. Nu ne-am simţi în siguranţă, ştiind că el bântuie liber, pe străzi! Prin urmare, am proceda astfel, deşi este absolut ncconstituţional, deoarece atunci când siguranţa şi constituţionalitatea se află în contradicţie, siguranţa are întotdeauna întâietate. Dar este în interesul nostru ca siguranţa şi constituţionalitatea să devină sinonime, cât mai repede cu putinţă. Trebuie să ne gândim la un sistem judecătoresc."
Fran: "Mi se pare foarte interesant şi sunt de acord că este un lucru la care trebuie să ne gândim, dar acum am de gând să propun ridicarea şedinţei. E târziu, iar eu sunt extrem de obosită."
Ralph: "Să ştii că eu susţin propunerea asta. Hai să discutăm despre tribunale data viitoare. Capul mi-e atât de plin la ora asta, că simt cum se tot umflă şi se rotunjeşte. Reinventarea ţării e mult mai complicată decât s-ar fi zis la început."
Larry: "Amin."
Stu: "S-a făcut propunerea să suspendăm şedinţa. Ce părere aveţi despre asta, oameni buni?"
Moţiunea a fost votată cu 7-0.
Frances Goldsmith, Secretară
- De ce te opreşti? întrebă Fran, văzând că Stu se apropie de trotuar şi-şi lasă picioarele pe pământ. Mai avem un bloc.
Ochii ei mai erau roşii din cauza lacrimilor vărsate în timpul şedinţei, iar Stu n-o mai văzuse niciodată în asemenea hal de oboseală.
- Funcţia aia de şerif..., începu el.
- Stu, nu vreau să discutăm despre asta.
- Cineva trebuie s-o facă, draga mea. Nick avea dreptate. Logic vorbind, nu putea fi ales altcineva.
- S-o ia toţi dracii de logică. Dar cu mine şi cu copilul cum rămâne? În asta nu există nici un fel de logică, Stu?
- Cred că ştiu foarte bine ce-ţi doreşti pentru copil, îi răspunse el cu voce domoală. Nu mi-ai spus de atâtea ori? Vrei să vină într-o lume care a intrat pe făgaşul ei, cât de cât. Preferi ca el... sau ea să se afle în afara primejdiei. Şi eu îmi doresc acelaşi lucru. Dar n-am vrut să spun asta de faţă cu toţi, pentru că asta e problema noastră. Tu şi copilul sunteţi două dintre motivele principale pentru care am acceptat.
- Ştiam, recunoscu ea cu voce stinsă şi gâtuită.
Bărbatul îi puse degetele sub bărbie şi-i ridică faţa către el. Îi zâmbi, iar Fran făcu şi ea efortul să-i răspundă cu un surâs care trăda extenuarea şi cu lacrimi ce îi picurau de pe obraz.
- Totul va fi bine, îi promise el.
Ea clătina încet din cap, înainte şi înapoi, şi câteva lacrimi se risipiră în noaptea caldă de vară.
- Eu cred că nu, spuse ea. Nu, nu pot spera că va fi aşa cum spui tu.
Rămase trează până târziu, în miez de noapte, gândindu-se că nu poţi obţine căldura decât dacă faci foc - Prometeu s-a ales cu ochii scoşi din pricina asta - iar dragostea se plăteşte întotdeauna cu sânge.
Un sentiment de certitudine stranie o cuprinse încetul cu încetul - paralizând-o ca o anestezie - anume că vor sfârşi într-o baie de sânge. Gândul acesta o făcu să-şi împreuneze mâinile, protector, deasupra pântecelui şi, pentru prima oară după multe săptămâni, îşi reaminti visul: Omul Întunecat cu rânjetul... şi cu umeraşul lui strâmb.
Pe lângă faptul că în timpul liber se ocupa de căutarea lui Mother Abagail, împreună cu un grup de voluntari, Harold Lauder făcea parte din Comitetul pentru înhumări; pe 21 august, îşi petrecu o bună parte din zi într-un camion de gunoi, împreună cu alţi cinci bărbaţi, purtând cu toţii cizme, haine de protecţie şi mănuşi groase, din cauciuc. Şeful Comitetului pentru Înhumări, Chad Norris, era plecat în punctul denumit de el, cu un calm aproape înspăimântător, Şantierul Funerar Numărul 1. Se afla la cincisprezece kilometri sud-vest de Boulder, într-o zonă în care exista o fostă carieră de cărbune. Locul arăta acum pustiu şi gol ca munţii de pe lună, sub soarele arzător de august. Chad nu acceptase postul decât după tergiversări, pentru că fusese odată asistent al unui antreprenor de pompe funebre la Morristown, New Jersey.
- Nu-i o întreprindere prea atrăgătoare, le spusese el în dimineaţa respectivă, la Greyhound Bus Terminal dintre Arapahoe şi Walnut, care devenise baza de operaţii a comitetului lor. Îşi aprinse un Winston cu un chibrit de lemn şi le surâse celor douăzeci de oameni din jur. Adică, o întreprindere de acest soi nu e nici o scofală, dacă vreţi să mă credeţi pe mine, te bagă în pământ şi cam atât.
Câţiva îi răspunseră cu zâmbete forţate, dintre care cel mai larg îi aparţinea lui Harold. Stomacul lui ghiorăia fără încetare, căci nu îndrăznise să mănânce nimic de dimineaţă. Nu fusese convins că mâncarea ar fi rămas la locul ei, ţinând cont de natura muncii. Ar fi putut foarte bine să se limiteze la căutarea lui Mother Abagail şi nimeni n-ar fi scos o vorbă de protest, deşi ar fi trebuit să fie limpede pentru oricare persoană din Free Zone care gândea (dacă mai existau şi alte persoane care gândeau, în afară de el - iată o problemă discutabilă) că a o căuta cu doar cincisprezece voluntari era un exerciţiu comic, dacă ţineai cont de miile de kilometri pătraţi de păduri şi câmpii din jurul Boulderului. Desigur, exista şi posibilitatea ca ea să nu fi plecat deloc din Boulder, la care aparent nu se gândise nimeni (ceea ce nu-l surprindea pe Harold câtuşi de puţin). Putea să se fi stabilit într-o casă oarecare, în afara centrului oraşului, şi ar fi fost imposibil s-o găsească, dacă nu făceau o razie din casă în casă. Redman şi cu Andros nu protestaseră atunci când Harold le propusese ca acest Comitet pentru Căutare să acţioneze la sfârşitul săptămânii şi seara, ceea ce-i sugerase lui Harold că şi ei se consolaseră cu închiderea cazului respectiv.
Ar fi putut să-şi domolească zelul, însă cine este omul cel mai iubit în orice comunitate? Cine se bucură de cea mai mare încredere? Ei bine, cel care îndeplineşte treaba cea mai murdară, desigur, şi o face cu zâmbetul pe buze. Cel care face treaba pe care tu însuţi nu te încumeţi s-o începi.
- Trebuie să vă închipuiţi că îngropaţi nişte bârne de lemn, le spuse Chad. Dacă reuşiţi să vă fixaţi în minte lucrul acesta, vă descurcaţi. Unii dintre voi vor trebui poate să vomite aici, înainte de a începe. Nu e nici o ruşine în asta; încercaţi doar să vă duceţi într-un loc în care ceilalţi să nu fie siliţi să vă privească. După ce-aţi borât, o să vă vină mai uşor să gândiţi astfel: bârne de lemn. Doar nişte bârne de lemn, şi atât.
Bărbaţii se uitau, neîncrezători, unii la alţii.
Chad îi împărţi în trei echipe de câte şase oameni. Împreună cu cei doi oameni rămaşi disponibili, plecă să pregătească un loc pentru cadavrele ce urmau să fie aduse. Fiecărei echipe i se repartiza o anume zonă a oraşului, în care să lucreze. Camionul lui Harold rămăsese toată ziua în cartierul Table Mesa, croindu-şi încet drum la vest de rampa de acces spre autostrada Denver-Boulder. În sus, pe Martin Drive, până la intersecţia cu Broadway. În vale, pe Thirty-ninth Street şi apoi din nou în sus, de-a lungul lui Fortieth, printre case specifice cartierelor suburbane, într-o zonă de construcţii veche de vreo treizeci de ani, datând de la începutul perioadei de expansiune a populaţiei oraşului, locuinţe cu parter, subsol şi un etaj.
Chad le făcuse rost de măşti de gaze din arsenalul local al lui National Guard, dar nu fuseseră siliţi să le folosească decât după prânz (prânz? care prânz? Harold, cel puţin, mâncase o conservă cu umplutură pentru plăcintă cu mere marca Berry; de altceva nu avusese chef), când au intrat în biserica mormonilor din partea de jos a lui Table Mesa Drivc. Veniseră aici, grav bolnavi, şi muriseră la ei în templu; cele peste şaptezeci de cadavre răspândeau o duhoare îngrozitoare.
- Bârne de lemn, pronunţă unul dintre tovarăşii lui Harold, cu voce ascuţită, revoltată şi ironică.
Harold se răsucise pe călcâie şi, poticnindu-se, se strecurase afară pe lângă colegul său. Reuşi să ajungă până în spatele unei clădiri frumoase, din cărămidă, care odinioară servise drept centru de votare - în anii cu alegeri - şi dădu afară umplutura pentru plăcintă marca Berry, descoperind că Norris avusese perfectă dreptate: se simţea mult mai bine cu stomacul gol.
Fu nevoie de două drumuri şi de aproape întreaga după-amiază ca să golească biserica. Douăzeci de oameni, cugetă Harold, ca să cureţe toate cadavrele din Boulder... O parte însemnată, din vechea populaţie din oraş se răspândise, urmare a panicii stârnite din cauza Centrului de Testări Atmosferice, cu toate acestea... Harold îşi făcu socoteala că, pe măsură ce Comitetul pentru înhumări creştea, o dată cu numărul locuitorilor, exista şansa, destul de puţin probabilă, altfel, să îngroape majoritatea cadavrelor înainte de prima zăpadă serioasă (ceea ce nu însemna că el se va mai afla atunci în oraş), iar majoritatea oamenilor nu aveau să ştie niciodată cât de mare fusese pericolul unei noi epidemii - la care ei să nu mai fie imuni.
Comitetul din Free Zone e plin de idei strălucite, gândi el cu dispreţ. Comitetul se va descurca minunat... atât timp cât îl aveau la dispoziţie pe bătrânu' Harold Lauder, care să verifice dacă şi-au legat şireturile, bineînţeles. Harold e foarte bun să se ocupe de asta, nu însă destul de valoros ca să facă parte din amărâtul lor de Comitet Permanent. Doamne, nu. Nu fusese niciodată suficient de valoros, nici măcar cât să-şi facă rost de o parteneră pentru Cercul de Dans de la Ogunquit High School, chiar dacă promitea nişte heroină. Doamne Dumnezeule, oricine altul, dar nu Harold. Nu trebuie să uităm, oameni buni, când ajungem în locul acela proverbial, unde mamiferul ursin îşi slobozeşte măruntaiele în bozii, că nu este vorba de o problemă de analitică, de logică şi nici măcar de bun-simţ. Dacă e să mergem până în adâncul lucrurilor, constatăm că e vorba doar de un banal concurs de frumuseţe.
Ei bine, există cineva care păstrează totul în memorie. Cineva care ţine scorul, copii. Iar numele acestei persoane este - răpăit de tobe, maestro, te rugăm! - Harold Emery Lauder.
Se întoarse în biserică, ştergându-se la gură şi zâmbind cât putea el mai bine, şi le făcu semn că era gata să se apuce de treabă. Cineva îl bătu pe umăr, iar rânjetul lui Harold se lăţi şi mai mult: Într-o bună zi o să-ţi cadă mâna pentru gestul ăsta, rahat cu ochi ce eşti, îi trecu prin minte.
