Terminase de mâncat şi, luându-şi puşca Garand din maşină, coborâse la zona pentru picnic de la malul râului - pe vreme bună, ar fi fost mult mai plăcut să poposească acolo. Ajunsese la o mică dumbravă, cu mai multe mese risipite printre copaci. De unul dintre copaci era spânzurat un bărbat, cu pantofii aproape atingându-i pământul; căpăţâna îi atârna grotesc într-o parte, iar carnea îi fusese ciugulită de păsări. Scârţâitul era provocat de frecarea frânghiei de craca de care fusese spânzurat. Nu peste mult, firele din care era împletită frânghia aveau să cedeze.

Aşa îşi dăduse seama că se află în vest.

În aceeaşi după-amiază, pe la ora 4, primele picături timide izbiseră parbrizul. De atunci, ploaia nu mai contenise.

Două zile mai târziu ajunsese la Butte City, iar durerile de la degete şi de la genunchi îl chinuiau în aşa hal, încât se oprise o zi întreagă, într-o cameră de motel. Întins pe pat, în liniştea perfectă, cu prosoape fierbinţi înfăşurate în jurul mâinilor şi genunchilor, citind Legea şi clasele sociale a lui Lapham, Judele Farris părea o îmbinare stranie dintre două personaje: Bătrânul Marinar şi un supravieţuitor din Valley Forge.

Făcându-şi un stoc considerabil de aspirină şi coniac, pornise mai departe, căutând cu răbdare drumuri secundare. Mergea cu Scoutul în poziţia de tracţiune integrală, ocolind mai degrabă epavele maşinilor prin şanţ decât să folosească vinciul, ori de câte ori se putea, ca să nu mai fie silit să se aplece şi să se opintească. Dar asta nu era întotdeauna posibil. Apropiindu-se de Salmon River Mountains pe 5 septembrie, adică în urmă cu două zile, fusese nevoit să tracteze un camion ConTel, al societăţii de telefoane, cale de doi kilometri şi jumătate, cu spatele, până când taluzul de pe o latură a drumului îi permisese să arunce nenorocitul de obstacol într-un râu al cărui nume nu-l cunoştea.

În seara de 4 septembrie, cu trei zile înainte ca Bobby Terry să-l vadă trecând prin Copperfield, îşi făcuse tabăra la New Meadows, unde i se întâmplase un lucru cât se poate de tulburător. Trăsese la Ranchhand Motel, luase de la oficiu cheia unei căsuţe şi, spre bucuria lui, descoperise şi un radiator cu baterii, pe care îl aşezase la piciorul patului. În seara respectivă se încălzise şi se simţise bine pentru prima oară după o săptămână. Radiatorul răspândea o dogoare puternică şi plăcută. Stătea doar în izmene, rezemat de perne, şi citea despre procesul unei negrese needucate din Brixton, Mississippi, care fusese condamnată la zece ani pentru un delict mărunt, respectiv furt dintr-un magazin. Procurorul districtual adjunct, care judecase procesul, şi trei dintre juraţi erau negri, iar Lapham părea să evidenţieze că...

Toc, toc, toc: la fereastră.

Bătrânului Jude i se poticnise inima în piept. Cartea îi scăpase din mână. Apucase arma sprijinită de scaun şi se întorsese spre geam, pregătit să facă faţă oricărei situaţii. Povestea pe care şi-o fabricase începuse să-i zboare prin minte ca paiele mânate de vânt. Asta-i situaţia, aveau să-i pretindă să le spună cine era, de unde venea...

Era o cioară.

Judele se relaxase, încetul cu încetul, şi reuşise să zâmbească, puţin strâmb.

Doar o cioară.

Stătea pe pervazul exterior, în ploaie, cu penele strălucitoare lipite comic, căutând cu ochii ei mici, prin geamul acoperit cu picături, la un venerabil avocat, dar şi cel mai bătrân spion amator din lume, lungit pe patul unui motel din vestul Statului Idaho, doar într-o pereche de izmene de boxer pe care se putea citi, în litere purpurii şi azurii, LOS ANGELES LAKERS, şi ţinând pe burtă o carte grea, de ştiinţe juridice. Cioara părea că zâmbeşte în faţa acestei privelişti. Judele se liniştise şi-i răspunsese cu un surâs. "Corect, m-am făcut de baftă." Dar după două săptămâni de hălăduială de unul singur prin ţara pustie, considera că are dreptul să tresară într-o situaţie ca aceasta.

Toc, toc, toc.

Cioara, care bătea în geam cu ciocul. Aşa cum făcuse şi mai devreme.

Zâmbetul Judelui se veşteji puţin. Ceva din privirea ciorii îl deranja. Chiar dacă expresia ei aducea în continuare cu un surâs, ar fi fost în stare să jure că era mai degrabă un rânjet dispreţuitor.

Toc, toc, toc.

Aidoma corbului care se cocoţase pe bustul zeiţei Pallas. Oare când voi reuşi să aflu informaţiile de care au atâta nevoie oamenii din Free Zone - de care acum mă desparte parcă o veşnicie? Niciodată. Voi reuşi să descopăr eventualele puncte vulnerabile din platoşa Omului întunecat? Niciodată.

Mă voi întoarce cu bine?

Niciodată.

Toc, toc, toc.

Cioara îl măsura în continuare, parcă rânjind.

Deodată simţi cum i se contractă toţi muşchii şi înţelese cu certitudine absolută, deşi ca într-un vis, că înaintea lui se alia însuşi Omul Întunecat, sufletul lui, spiritul lui, proiectat nu se ştie cum în cioara rânjitoare, cu penele ude până la piele, care se holba la el, care-i supraveghea orice mişcare.

Rămase cu privirile asupra ei, fascinat.

Privind-o, i se părea că ochii ei se tot lărgesc, înconjuraţi acum de inele de un rubiniu-închis. Picăturile de ploaie se prelingeau de pe penajul negru. Acum se aplecase şi, cu calm, bătea iarăşi în geam.

Judele gândea: Ea crede că mă hipnotizează. Ceea ce probabil se şi întâmplă, puţin. Poate că sunt prea bătrân pentru asemenea lucruri. Să presupunem... e o prostie, desigur, dar să presupunem că este el. Şi dacă reuşesc totuşi să ridic arma şi să trag dintr-o singură mişcare? Sunt patru ani de când n-am mai împuşcat talere, în schimb în '76 şi în '79 am fost campionul clubului, iar în '86 făceam încă faţă cu brio. Nu mai eram foarte tare, în anul acela nu m-am ales cu panglică, şi atunci m-am retras, pentru că în momentul respectiv agerimea privirii nu mai era pe măsura pretenţiilor mele; cu toate astea m-am clasat al cincilea din douăzeci şi doi. Şi, spre deosebire de distanţa la care zburau talerele, fereastra este extrem de aproape. Dacă este el, oare am să reuşesc să-l ucid? Spiritul lui - dacă există aşa ceva - va rămâne captiv în trupul mort al ciorii? Oare exagerez, sperând că aş putea pune capăt la toată povestea asta cu un glonţ, cu uciderea, altfel total lipsită de dramatism, a unei păsări negre la vest de Idaho?

Cioara rânjea la el. Era sigur că nu surâdea.

Judele făcuse un salt brusc şi, printr-o mişcare rapidă şi sigură, executată mai bine decât şi-ar fi imaginat, dusese carabina la umăr. O spaimă nemărginită păruse să pună stăpânire pe cioară. Fluturase din aripile ei ude, răspândind stropi de apă în jur. Ochii i se măriseră de spaimă. Judele auzise un cra! sugrumat şi, pentru o fracţiune de secundă, avusese un sentiment de triumf şi siguranţă: înaintea lui se afla cu adevărat Omul Întunecat şi acesta se înşelase asupra Judelui, urmând a plăti cu mizerabila lui viaţă greşeala comisă...

- PIEI! tunase Judele, apăsând pe trăgaci.

Dar uitase să-i tragă piedica. Peste o clipă însă, dincolo de geam nu se mai vedea decât ploaia.

Judele îşi lăsase arma pe genunchi, cu sentimentul că se purtase stupid. Încercase să se amăgească, spunându-şi că fusese doar o cioară şi nimic mai mult, un moment de divertisment în monotonia scrii. Iar dacă ar fi spart geamul de la fereastră, prin care apoi ar fi intrat ploaia, ar fi trebuit să se mute într-altă cameră. Aşa, cel puţin, scăpase din fericire de o bătaie de cap în plus.

Totuşi, dormise prost, şi se trezise în mai multe rânduri privind fereastra, de unde era convins că auzise iar acel ciocănit sinistru. Şi dacă se va întâmpla să mai apară iarăşi, pasărea n-avea să-i mai scape. De data asta, arma rămăsese cu piedica trasă.

Dar cioara nu mai revenise.

A doua zi de dimineaţă porni mai departe, spre vest - artrita chinuindu-l la fel de rău ca şi până atunci - iar imediat după 11 se opri la o cafenea mică, unde mânca de prânz. De îndată ce-şi termină sandvişul şi termosul cu cafea, văzu o cioară mare şi neagră venind în zbor şi lăsându-se pe o sârmă de telefon la distanţă de doar o jumătate de bloc de el. Judele o urmări fascinat, iar mâna în care ţinea ceaşca roşie a termosului îi încremeni la jumătatea drumului dintre masă şi gură. Bineînţeles, nu putea fi aceeaşi cioară. Existau probabil milioane de ciori grase şi puternice. Lumea le aparţinea acum. Cu toate acestea, ştia că este aceeaşi cioară; avea presentimentul că-i fusese pronunţată osânda şi că trebuia să se resemneze.

Îi pierise foamea.

Îşi continuase drumul.

Peste câteva zile, la ora 12.15, în Oregon, străbătând Highway 86 în direcţia vest, trecu prin oraşul Copperfield, fără ca măcar să arunce o privire în magazinul universal de unde-l văzuse Bobby Terry şi rămăsese cu gura căscată de mirare. Arma Garand era lângă el, cu piedica trasă în continuare şi cu o cutie de muniţie alături. Judele hotărâse să tragă în toate ciorile care aveau să-i iasă în cale.

Aşa, pur şi simplu din principiu.

- Mai repede! Nu eşti în stare să mişti hodoroaga asta mai repede?

- Te rog să-mi dai pace, Bobby Terry. Faptul că ai dormit în post nu te îndreptăţeşte să-ţi verşi necazul pe mine.

Dave Roberts se afla la volanul Willysului International care stătuse parcat în aleea de lângă magazin. Zece minute, până să apuce Bobby Terry să-l trezească pe Dave şi până se îmbrăcase acesta, Scoutul moşului se şi îndepărtase. Ploaia se abătea asupra lor în rafale şi vizibilitatea era proastă. Bobby Terry ţinea un Winchester pe genunchi, şi un Colt 45 prins la centură.

Dave - care purta cizme de cowboy, jeanşi şi un impermeabil galben direct pe pielea goală - îi aruncă o privire.

- Dacă stai cu degetul pe trăgaciul puştii, o să faci o gaură în portieră, Bobby Terry.

- Tu ai grijă să-l prinzi din urmă, îl îndemnă Bobby Terry, apoi mormăi pentru sine: în pântece. Trebuie să-l împuşc în pântece. În nici un caz în cap. Corect.

- Nu mai vorbi de unul singur. Numai labagiii fac aşa ceva. Asta-i părerea mea.

- Unde o fi? întrebă Bobby Terry.

- Punem noi mâna pe el. Dacă nu cumva ai visat. Şi dacă e aşa, fratele meu, n-aş vrea să fiu în pielea ta.

- N-am visat. Era chiar Scoutul. Dar ce ne facem dacă o coteşte?

- Unde s-o cotească? exclamă Dave. Până la Interstate nu sunt decât drumuri de legătură între ferme. Dacă pătrunde pe unul dintr-astea, după nici cincisprezece metri intră în noroi până la amortizoare, chiar dacă are tracţiune integrală. Linişteşte-te, Bobby Terry.

- Nu pot, mărturisi acesta distrus. Mă tot gândesc cum mi-ar sta spânzurat de un stâlp de telegraf, uscându-mă la soare în deşert.

- Las-o baltă!... Ia te uită colo! îl vezi? I-am dat de urmă, pe Dumnezeul meu!