- HEI, BOBBY TERRY, AI STRICAT TOTUL! urlă Omul Întunecat, năpustindu-se asupra lui.

Se dovedi că existau şi lucruri mai rele decât răstignirea.

Existau dinţii.

CAPITOLUL 62

DAYNA JURGENS zăcea goală în imensul pat dublu, ascultând şuieratul continuu al apei ce ţâşnea din duş, şi-şi privea imaginea din marea oglindă circulară din tavan, care avea exact forma şi dimensiunea patului pe care-l reflecta. Se gândea că trupul unei femei arată cel mai bine când e întinsă pe spate, cu pântecele plat, cu sânii stând fără sprijin, în lipsa gravitaţiei care să-i tragă în jos. Era 8 septembrie, ora 9.30 dimineaţa. Judele murise cu optsprezece ore în urmă, Bobby Terry de mult mai puţin timp - din nefericire pentru el.

Duşul continua să curgă, aparent interminabil.

"Iată un bărbat suferind de mania curăţeniei", se gândi ea. "Mă întreb ce întâmplare din viaţa lui îl împinge să se spele timp de o jumătate de oră?"

Gândul ei se duse din nou la Jude. Cine şi-ar fi închipuit una ca asta? În felul ei, era o idee a naibii de bună. Cine să-l bănuiască pe un bătrân? Ei bine, lui Flagg se pare că-i trecuse prin cap. Într-un fel sau altul a ştiut când şi aproximativ unde. Un şir de pichete fusese organizat de-a lungul frontierei dintre Idahc şi Oregon, cu ordinul de a-l ucide.

Dar, tot într-un fel sau altul, operaţiunea fusese ratată. Încă de ieri seară, de pe la ora cinei, bărbaţii din eşalonul superior de aici, de la Las Vegas, erau galbeni la faţă şi mergeau cu privirile în pământ. Whitney Horgan, un bucătar nemaipomenit, le pusese înainte ceva ce semăna cu mâncarea pentru câini şi atât de arsă, încât nu mai avea nici un gust. Judele era mort, dar ceva mersese strâmb în toată afacerea.

Se ridică şi se apropie de fereastră, privind peste deşert. Văzu două autobuze mari, din cele folosite odinioară de liceele din Las Vegas, târându-se încet spre vest de-a lungul lui US 95 sub soarele fierbinte, spre baza aeriană de la Indian Springs, unde, aflase ea, se desfăşura zilnic un curs despre avioanele cu reacţie, în vest existau mai mult de zece persoane care ştiau să piloteze, dar, din fericire pentru Free Zone, nimeni nu avea brevet pentru aparatele lui National Guard de la Indian Springs.

Dar învăţau. Da, da, învăţau cu toţii pe rupte.

Ce conta cel mai mult în momentul de faţă, legat de moartea Judelui, era faptul că aici se ştia ceea ce în mod normal n-ar fi trebuit să se ştie. Exista oare în Free Zone un spion de-al lor? După părerea ei, n-ar fi fost exclus; spionajul este de cele mai multe ori un joc în doi. Dar ştia de la Sue Stern că decizia de a trimite spioni în vest fusese discutată doar în interiorul comitetului, şi era de necrezut ca vreunul dintre cei şapte să fi fost de partea lui Flagg. În primul rând, Mother Abagail ar fi simţit de îndată ce unul dintre ei ar fi luat-o razna. Dayna nu se îndoia de asta.

Ceea ce nu lăsa decât o alternativă deloc atrăgătoare. Flagg însuşi pur şi simplu ştiuse.

Se împlineau opt zile de când Dayna se afla în Las Vegas şi, după semnele ei, părea să fie pe deplin acceptată de comunitate. Adunase până acum atâtea informaţii despre operaţiunile care se desfăşurau aici, încât i-ar fi scos din minţi pe cei din Boulder. Era destul să ştie numai despre programul de pregătire pentru avioanele cu reacţie. Însă faptul care o speria pe ea cel mai tare era felul în care toţi se îndepărtau de tine când pomeneai numele lui Flagg, felul în care se prefăceau că n-au auzit. Unii îşi încrucişau degetele, alţii făceau o mică genuflexiune sau semnul de deochi, cu fereală. El era marele Uite-l-Nu-e.

Asta se întâmpla peste zi. Însă noaptea, dacă aveai grijă să stai liniştit în Cub Bar din Grand sau în Silver Slipper Room de la The Cashbox, auzeai poveşti despre el, erai martor la formarea unui mit. Vorbeau toţi încet, reţinut, fără să se privească, trăgând câte un gât din sticle de bere. Dacă o luai ceva mai tare cu băutul, puteai să-ţi pierzi controlul, ceea ce era periculos. Dayna ştia că nu tot ce spuneau e adevărat, dar devenise aproape imposibil să mai distingi între broderia aurită şi materialul pe care era cusută. Auzise şi ea că Flagg e în stare să-şi schimbe forma, că-i un vârcolac, că stârnise el însuşi epidemia, că era chiar Anticristul a cărui venire este prorocită în Apocalipsă. Auzise despre răstignirea lui Hector Drogan, şi cum aflase el că Heck se îndulcise la droguri... şi cum prinsese de veste că Judele se află în drum spre ei.

În timpul discuţiilor nocturne nu i se pronunţa niciodată numele, ca şi cum asta ar fi echivalat cu invocarea lui, aşa cum sunt invocate spiritele, de exemplu un djin care sălăşluieşte într-o sticlă. Îi spuneau Omul Întunecat. Momâia Ambulantă. Omul Înalt. Iar cei mai îndrăzneţi îi ziceau Iuda.

Dacă ştiuse despre Jude, nu era normal să ştie şi despre ea?

Apa se opri.

"Ţine-ţi firea, dragă. Probabil chiar el încurajează zvonurile. Datorită lor capătă mai multă importanţă. S-ar putea să aibă cu adevărat un spion în Free Zone - nu neapărat cineva din comitet, ci o persoană care să-i spună că Judele Farris nu-i din cei care ar fi trecut de partea Omului Întunecat."

- N-ar trebui să stai aşa, fără haine pe tine, iubito. Simt că mă excit iarăşi.

Se întoarse spre el, zâmbindu-i dulce şi îmbietor, gândindu-se că l-ar duce la bucătărie cu cea mai mare plăcere şi i-ar vârî scula aceea cu care el se mândreşte atât de tare în maşina electrică de tocat carne a lui Whitney Horgan.

- Şi tu de ce crezi că umblu aşa?

Bărbatul îşi privi ceasul.

- Păi, cred că mai avem vreo patruzeci de minute.

Penisul lui începuse să se anime... "ca bagheta unui maestru divinator", observă pentru sine Dayna cu ironie.

- Păi, atunci hai, zise el apropiindu-se, dar ea îl opri, făcându-i semn spre piept. Scoate-ţi chestia aia. Îmi dă fiori reci.

Lloyd Henreid îşi privi amuleta, o lacrimă întunecată marcată de o singură vinişoară roşie, şi o scoase. O puse pe noptieră şi lanţul fin scoase un sunet discret, ca un şuierat.

- Aşa-i mai bine?

- Mult mai bine.

Îşi întinse braţele spre el. Peste o clipă, se urcase peste ea. Peste încă o clipă, se simţi penetrată.

- E bine? se interesă el gâfâind. Îţi place ce simţi, draga mea?

- Doamne, cât de bine e, gemu ea, gândindu-se la maşina de tocat, o unealtă minunată, din email alb şi oţel strălucitor.

- Cum?

- Am spus că mă-nnebunesc! ţipă ea.

La scurt timp jucă scena orgasmului, scuturându-şi cu energie şoldurile şi ţipând din răsputeri. Îi veni şi lui rândul (împărţea patul cu Lloyd de patru zile şi-i cunoştea de-acum ritmurile), iar atunci când îi simţi sperma scurgându-i-se pe coapse, se întâmplă să-i alunece privirea spre noptieră.

Piatra neagră.

Vinişoara roşie.

Părea că se holbează la ea.

Avu deodată sentimentul oribil că se holba cu adevărat la ea, că era chiar ochiul lui, de pe care fusese înlăturată lentila de contact ce-i dădea un aer uman, măsurând-o glacial.

"Mă vede", gândi ea cu spaimă şi deznădejde în acel moment de maximă vulnerabilitate, înainte ca raţiunea să-şi reintre în drepturi. "Mai mult: vede PRIN mine."

După aceea, după cum sperase, Lloyd îi vorbi. Şi aceasta făcea parte din ritmul lui. O lua pe după umeri, fuma o ţigară, contempla imaginea lor în oglinda de deasupra patului şi-i povestea ce se întâmplă.

- Mă bucur că n-am fost în locul lui Bobby Terry, începu el. Nu, domnule, nici vorbă. Ăl mare vroia capul băşinosului bătrân absolut nevătămat. Avea de gând să li-l expedieze celor de peste Stâncoşi. Şi uite ce s-a întâmplat. Idiotul ăla i-a înfipt două gloanţe de 45 în scăfârlie. De aproape. După mine, s-a ales cu ce-a meritat, dar sunt bucuros că n-am fost pe-aproape.

- Ce-a păţit?

- Nu mă întreba, iubito.

- De unde-a ştiut? Mă refer la ăl mare.

- Era acolo.

Simţi cum o trece un fior.

- Aşa, pur şi simplu s-a întâmplat să fie acolo?

- Mda. Se întâmplă să apară oriunde sunt necazuri. Isuse Cristoase, când mi-aduc aminte ce i-a făcut lui Eric Strellerton, avocatul ăla şmecher, cu care eu şi Trashy am mers la L.A....

- Ce i-a făcut?