Multă vreme crezu că n-o să-i răspundă. De obicei reuşea să-l împingă cu blândeţe în direcţia dorită punându-i o scrie de întrebări, gingaş şi politicos, făcându-l să se simtă (folosind expresia micuţei ei surori, pe care n-avea s-o uite niciodată) ca Regele Rahat de pe Muntele Găinaţului. Dar de astă dată crezu că mersese prea departe, până ce, într-un târziu, Lloyd îi vorbi cu o voce stranie, gâtuită:

- Doar s-a uitat la el. Eric îi dădea înainte cu prostiile lui, cum de-abia aştepta el să vadă operaţiunea de la Vegas pusă pe picioare... că trebuie să facem asta, că trebuie să facem aia. Bietul Trash - ştii, nici el nu e chiar întreg la minte - se uita la el ca la un actor de televiziune sau aşa ceva. Eric se plimba încolo şi-ncoace de parcă s-ar fi aflat în faţa unui juriu şi-şi impusese punctul de vedere. Atunci el i-a zis, cu mare blândeţe: "Eric." Exact aşa. Şi Eric s-a uitat în ochii lui. Eu nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Dar Eric se tot uita fix la el. Să fi trecut chiar cinci minute. În acest timp, ochii i se tot căscau.... după care a început să facă spume la gură... apoi să chicotească... şi el râdea împreună cu Eric, ceea ce m-a speriat. Când râde Flagg, te trec toate spaimele. Eric a continuat să chicotească, iar el ne-a zis: "Când vă întoarceţi, îl lăsaţi în Mojave." Ceea ce am şi făcut. Cred că Eric mai bântuie şi acum prin deşert. S-a uitat la Eric vreme de cinci minute şi ăla a înnebunit.

Trase lung din ţigară, apoi o stinse.

- Dar de ce vorbim noi despre asemenea lucruri neplăcute?

- Nu ştiu... cum mai merge treaba la Indian Springs?

Lloyd se lumină la faţă. Proiectul de la Indian Springs era copilul lui.

- Bine. Foarte bine. Vom avea trei oameni brevetaţi să zboare pe avioanele Skyhawk până la 1 octombrie, ba poate chiar mai devreme. Hank Rawson se descurcă nemaipomenit. Iar Trashcan Man e un adevărat geniu. Există şi lucruri la care nu se prea pricepe, dar când vine vorba de armament, nu-l întrece nimeni.

Dayna îl întâlnise pe Trashcan Man în două rânduri şi de fiecare dată o trecuseră fiori reci când ochii lui stranii, tulburi, se opreau asupra ei, şi uşurare când privirile lui treceau mai departe. Era limpede că mulţi dintre bărbaţii adunaţi acolo - Lloyd, Hank Rawson, Ronnie Sykes, Rat-Man - îl considerau un soi de mascotă a lor. Unul din braţele lui era o masă oribilă de ţesut care abia se vindecase şi, gândindu-se la asta, Dayna îşi aminti de ceva cu totul ieşit din comun ce se întâmplase cu două seri în urmă. Hank Rawson le vorbea. Acesta vârâse o ţigară în gură, aprinsese chibritul, dar îl ţinu aşa, fără să-şi aprindă şi ţigara până ce termină ce avea de zis. Dayna observase cum privirile lui Trashcan Man se fixaseră asupra flăcării şi cum respiraţia lui părea să se fi oprit. Ca şi cum întreaga lui fiinţă s-ar fi concentrat asupra minusculei flăcări. Asta o ducea eu gândul la un om flămând la vederea unei mese copioase. Pe urmă Hank stinsese chibritul aruncându-l în scrumieră. Momentul luase sfârşit.

- Chiar se pricepe la arme? se interesă ea.

- Extraordinar. Aparatele Skyhawk pot fi armate, sub aripi, cu rachete sol-aer. Shrike. Ce nume caraghioase mai aveau şi porcăriile astea, nu? Nimeni nu reuşea să înţeleagă cum mă-sa ar trebui montate chestiile alea pe avion. Nimeni nu ştia cum se armează şi cum se asigură. Doamne, ara avut nevoie aproape de o zi doar ca să le dăm jos de pe rastelele unde sunt depozitate. Atunci Hank a zis: "Ce-ar fi să-l chemăm pe Trashy când se întoarce, poate are el vreo idee."

- Când se întoarce?

- Ei, Trash e un tip aşa, mai ciudat. E la Vegas de aproape o săptămână, dar va porni la drum curând.

- Încotro se duce?

- În deşert. Ia un Land Rover şi pleacă la drum. E un tip tare ciudat, te rog să mă crezi. În felul lui, Trash e aproape la fel de trăsnit ca şi cel mare în persoană. La vest de Las Vegas se întinde deşertul, un pustiu uitat de lume. Nu trebuie să-mi spui cum e acolo. Am fost închis în vest, într-o gură de iad la care-i zicea Brownsville Station. Nu prea-mi dau seama cum rezistă el acolo. Caută jucării noi, şi de fiecare dată aduce câteva. Cam la o săptămână după ce el şi eu mine ne-am întors de la L.A., a adus un vraf de mitraliere de-ale armatei cu ochire prin laser - mitraliere fără greş, cum le zice Hank. De data asta e vorba de mine Teller, mine de contact, mine cu schije şi de o canistră cu Parathion. Trash zice că a descoperit un depozit întreg cu Parathion. Şi suficient defoliant ca întreaga suprafaţă a statului Colorado să rămână cheală ca un ou.

- Unde le găseşte?

- Peste tot, îi răspunse Lloyd simplu. Le adulmecă, iubito. De fapt, nu-i deloc ciudat. Cea mai mare parte din vestul Nevadei şi întreg estul Californiei au fost teritoriu federal. Acolo îşi testau jucărelele, de la cele mai simple până la bomba atomică. Într-o bună zi o să apară târând după el şi aşa ceva.

Râse, dar Dayna simţi cum o ia cu frig.

- Şi gripa a pornit tot de pe undeva'de aici. Aş fi în stare să pun pariu. Poate tot el va descoperi şi locul acbsta. Cum îţi zic, pur şi simplu adulmecă asemenea lucruri. Al mare zice că trebuie să-l laşi să-şi vadă de ale lui, ceea ce se şi întâmplă. Ştii care este jucăria lui favorită în momentul de faţă?

- Nu, răspunse Dayna.

Nu era chiar foarte sigură că dorea să afle.... dar oare nu de asta se afla aici?

- Aruncătoare de flăcări motorizate.

- Ce mai sunt şi astea?

- Are cinci bucăţi la Indian Springs, aliniate ca nişte maşini de curse de Formula 1, râse Lloyd. Au fost folosite în Vietnam. Pifanii le porecliseră Zippo. Sunt pline cu napalm. Trash le iubeşte la nebunie.

- Foarte frumos, murmură ea.

- În orice caz, când Trash s-a întors ultima oară, l-am dus la Springs. A fredonat şi a mormăit pe lângă Shrikeurile alea, le-a armat şi le-a montat în vreo şase ore. Poţi să crezi una ca asta? Pe tehnicienii din Air Force îi pregăteau nu ştiu câţi ani pentru chestii de genul ăsta. Dar ăia nu se compară cu Trash, vezi bine. El e un geniu, nici mai mult, nici mai puţin.

"Adică un savant idiot, vrei să spui. Pun pariu că ştiu şi de unde s-a ales cu arsurile alea."

Lloyd îşi privi ceasul şi se dădu jos din pat.

- Apropo de Indian Springs, trebuie să plec într-acolo. Nu mi-a mai rămas timp decât să mai fac un duş. Intri şi tu cu mine?

- De data asta, nu.

Dayna începu să se îmbrace doar după ce auzi duşul curgând. Până acum reuşise de fiecare dată să se îmbrace şi să se dezbrace fără ca el să se afle în cameră şi intenţiona să facă la fel şi pe viitor.

Îşi prinse de braţ cuţitul cu arc, a cărui lamă lungă de douăzeci şi cinci de centimetri stătea închisă. La o mişcare bruscă din încheiptură, arma se declanşa şi se putea folosi de ea.

Este bine ca o fată să aibă anumite secrete, gândi ea în timp ce-şi trăgea bluza.

Dayna lucra după-amiezele cu o echipă de întreţinere a luminii de pe străzi. Ceea ce aveau de făcut era să testeze becurile cu un dispozitiv simplu şi să le înlocuiască pe cele arse ori sparte de vandali, în zilele când Las Vegas fusese prins în ghearele gripei. Echipa era alcătuită din patru persoane şi avea la dispoziţie un camion cu elevator, trecând de pe o stradă pe alta, oprindu-se la fiecare stâlp.

Pe la sfârşitul după-amiezei, sus, în elevator, Dayna îndepărta apărătoarea de plexiglas de pe o lampă şi cugeta în acest timp cât de mult îi place echipa, dar mai ales Jenny Engstrom, fostă dansatoare într-un club de noapte, aprigă şi frumoasă, care acum se afla la comenzile elevatorului. Era genul de fată pe care Dayna şi-ar fi dorit-o de prietenă, dar o deruta faptul că Jenny se afla aici, de partea Omului Întunecat. O deruta atât de tare, încât nu îndrăznea să-i ceară vreo explicaţie.

Şi ceilalţi erau de treabă. După părerea ei, aici erau mai mulţi proşti decât în Free Zone, dar nu-l văzuse pe nici unul să aibă colţi lungi sau să se transforme în liliac la răsăritul lunii. Şi-apoi, munceau zdravăn, spre deosebire de cei din Boulder. În Free Zone zăreai oameni lenevind prin parcuri la orice oră din zi, ba erau unii care lungeau pauza de masă de la 12 până pe la 2. Aici nu se întâmplau asemenea lucruri. Toată lumea muncea, de la 8 dimineaţa până la 5 după-amiaza, fie la Indian Springs, fie în echipele de întreţinere de aici, din oraş. Începuse şcoala. Existau vreo douăzeci de copii, începând de la patru ani (Daniel McCarthy, sau Dinny, răsfăţat de tot oraşul) până la cincisprezece. Găsiseră două persoane care aveau certificate de predare, şi cursurile se ţineau cinci zile pe săptămână. Lloyd, care părăsise şcoala după ce repetase penultima clasă de trei ori, era foarte mândru de asta. Farmaciile erau deschise şi nepăzite. Oamenii intrau şi ieşeau mereu din ele... dar nu luau aspirină sau Gelusil. Problema drogurilor nici nu se punea. Ştiau ce păţise Hector Drogan şi care era pedeapsa pentru acest viciu. Nici indivizi cu nasul pe sus nu întâlneai. Se purtau cu toţii prietenos şi cinstit. Nu era înţelept să bei nimic mai tare decât bere la sticlă.

Germania în 1938, îi trecu ei prin minte. Naziştii? Vai, sunt nişte oameni încântători. Foarte buni atleţi. Nu intră în cluburile de noapte, alea sunt pentru turişti. Cu ce se ocupă? Fac ceasuri.

Oare era o comparaţie cinstită? se întreba Dayna cu nelinişte, gândindu-se la Jenny Engstrom, pe care o plăcea atât de mult. N-avea cum să ştie... dar poate că era cinstită.

Încercă becul montat în interiorul lămpii. Era ars. Îl demontă, îl aşeză cu grijă între genunchi şi scoase ultimul bec bun. Foarte bine, era aproape de sfârşitul zilei. Se făcuse...

Se uită în jos şi încremeni.

Oamenii aduşi cu autobuzul de la Indian Springs se îndreptau acum spre case. Toată lumea privea în sus ca întotdeauna când acolo, sus, se întâmpla ceva demn de interes. Sindromul circului la care asişti gratis.

Faţa aceea lătărcaţă, zâmbitoare, mirată, care-o privea.

"Doamne Isuse Cristoase din Ceruri, nu cumva este Tom Cullen?"

O picătură de transpiraţie sărată şi usturătoare îi intră în ochi, tulburându-i vederea. Când reuşi să se şteargă, faţa dispăruse. Oamenii coborâţi din autobuz străbătuseră deja jumătate din stradă, legănându-şi sufertaşele cu mâncarea de prânz, discutând şi glumind. Dayna îl cercetă pe cel care crezuse că ar fi Tom, însă de la spate era foarte greu de zis...

"Tom? Ar fi putut să-l trimită pe Tom?"

Desigur că nu. Asta suna atât de nebuneşte, încât ar fi fost...

"Aproape raţional."

Însă ei tot nu-i venea să creadă.

- Hei, Jurgens! o strigă Jenny cu putere. Nu cumva ai adormit, sau îţi dai ochii peste cap?

Dayna se aplecă peste mica balustradă a coşului în care se afla, privi în jos, spre Jenny, şi-i făcu semn cu degetul mijlociu. Jenny izbucni în râs. Dayna se întoarse la treaba ei, se apucă să monteze becul şi, când reuşi să-l fixeze la locul lui, se încheia şi ziua de lucru. Pe drumul de întoarcere, rămase tăcută... atât de tăcută, încât trezi curiozitatea lui Jenny.

- Probabil nu am nimic de zis, de aceea tac, îi răspunsese Dayna cu o umbră de zâmbet.