- Ceea ce este în inima ta se găseşte şi în jurnal. Aş fi putut să citesc acolo - ştiu unde se găseşte - dar n-am avut nevoie.
Harold tresări şi se uită la ea copleşit de vinovăţie.
- Înainte se alia sub cărămida aceea nefixată, îi spuse ea, arătând spre cămin, dar l-ai luat de acolo. Acum se află în spatele izolaţiei din mansardă.
- De unde ştii? De unde ştii?
- Ştiu pentru că el mi-a spus. El... ai putea spune că mi-a scris o scrisoare. Cel mai important lucru este că mi-a pomenit despre tine, Harold. Cum ţi-a furat cowboyul femeia şi apoi te-a împiedicat să intri în comitetul din Free Zone. Chiar el doreşte să fim împreună, Harold. Şi este generos. De acum şi până când plecăm de aici, noi doi suntem în vacanţă.
Îl atinse şi-i zâmbi.
- De acum şi până atunci avem voie să ne jucăm. Mă înţelegi?
- Eu...
- Nu, răspunse tot ea, nu înţelegi. Deocamdată n-ai cum. Dar vei pricepe, Harold. Vei pricepe.
Îi trecu prin minte gândul nebunesc să o roage să-i spună Hawk.
- Dar mai târziu, Nadine? Mai târziu ce-şi doreşte?
- Ceea ce vrei şi tu. Ceea ce ai fost la un pas să-i faci lui Redman în prima noapte de căutare a bătrânei... dar la scară mult mai mare. Iar după ce-ai săvârşit treaba asta, Harold, ne putem duce la el. Putem fi alături de el. Putem sta alături de el.
Ochii femeii se închiseră pe jumătate, ca într-un fel de extaz. Paradoxal, poate, faptul că, deşi îl iubea pe celălalt, avea să i se dăruiască lui - ba chiar să se înfrupte din plin din toate plăcerile - îi trezi iarăşi dorinţa fierbinte.
- Şi dacă spun nu?
Îşi simţi buzele reci, ca de cenuşă. Nadine ridică din umeri, iar mişcarea asta îi făcu sânii să se legene în chipul cel mai graţios.
- Viaţa merge mai departe, nu-i aşa, Harold? Voi încerca să găsesc o cale ca să fac lucrurile pe care le am de făcut. Tu ai să-ţi vezi de drumul tău. Mai curând sau mai târziu vei găsi o fată care să... facă pentru tine nimicul acela. Dar nimicul acela devine foarte obositor, după o vreme. Foarte obositor.
- Tu de unde ştii? întrebă el, zâmbindu-i chiorâş.
- Ştiu pentru că sexul reprezintă o replică la scară mică a vieţii, iar viaţa este obositoare - vreme pierdută într-o mulţime de săli de aşteptare. S-ar putea să te bucuri de micile tale clipe de glorie aici, Harold, dar în ce scop? Una peste alta, ar fi o viaţă monotonă, mergând din rău în mai rău, şi ai să-ţi aduci mereu aminte de mine cu bluza scoasă şi ai să te întrebi mereu cum mi-ar fi stat dacă mă despuiam de tot. Ai să te întrebi cum ar fi fost dacă m-ai fi auzit vorbindu-ţi ca ultima boarfă... sau dacă te-aş fi uns cu miere peste tot... corpul... şi apoi te-aş fi lins... şi te-ai mai întreba...
- Opreşte-te, o rugă el, tremurând ca varga. Dar ea nu-l ascultă.
- Sunt sigură că ai să te mai întrebi cum ar fi fost în partea lui de lume. Şi asta mai mult decât orice altceva, poate.
- Eu...
- Hotărăşte-te, Harold. Îmi îmbrac bluza sau scot tot restul hainelor?
Cât timp a stat pe gânduri? Nu ştia. Mai târziu, nici măcar nu a fost sigur că se luptase cu chestiunea aceasta. Dar atunci când a vorbit, cuvintele aveau în gura lui gustul morţii:
- În dormitor. Hai să mergem în dormitor.
Nadine îi răspunse cu un zâmbet, un zâmbet atât de triumfător şi plin de promisiuni senzuale, încât se cutremură la vederea lui. Dar îl cutremură şi zelul cu care el se grăbise să reacţioneze.
Femeia îl prinse de mână.
Iar Harold Lauder se supuse destinului său.
CAPITOLUL 55
DIN CASA JUDELUI se vedea cimitirul din apropiere.
El şi cu Larry stăteau pe veranda din spate, după ce luaseră cina, fumând ţigări de foi Roi-Tan şi contemplând ultimele raze portocalii ale apusului.
- Când eram mic, îi povestea Judele, nu departe de noi era cel mai frumos cimitir din Illinois. Se numea Mount Hope. În fiecare seară, după masă, tata, pe atunci în vârstă de vreo şaizeci şi ceva de ani, obişnuia să facă o plimbare. Uneori îl însoţeam şi eu. Iar dacă drumul ne purta pe lângă acea necropolă perfect întreţinută, obişnuia să spună: "Ce părere ai, Teddy? Mai există vreo speranţă?" Iar eu răspundeam: "Mai există Muntele Speranţei", iar el se prăpădea de râs, de fiecare dată, ca şi cum ar fi auzit replica asta pentru prima oară. Uneori îmi vine să cred că treceam special pe lângă grădina cu oase, ca să mă audă spunând gluma. Era un om bogat din toate punctele de vedere, dar asta i se părea cea mai bună glumă pe care o ştia.
Judele trase din ţigară, cu bărbia lăsată în jos şi umerii ridicaţi.
- A murit în 1937, pe când eu mai eram încă adolescent, continuă el. De atunci i-am simţit mereu lipsa, până în ziua de azi. Un băiat nu simte lipsa unui tată decât dacă acesta a fost un om deosebit, dar atunci pierderea este irecuperabilă. Nu există altă speranţă în afară de Muntele Speranţei. Cât îl distra poanta asta! S-a stins la şaptezeci şi opt de ani. A murit ca un rege, Larry. Stătea aşezat pe tron, în cea mai mică încăpere de la noi din casă, cu jurnalul în poală.
Neştiind prea bine cum să reacţioneze la această criză cam bizară de nostalgie, Larry se mulţumi să asculte mai departe. Judele oftă.
- Oraşul acesta va înflori curând, spuse el. Desigur, cu condiţia să repuneţi centrala electrică în funcţiune. Dacă nu, oamenii vor deveni nervoşi şi vor începe să plece spre sud, înainte să-i blocheze aici vremea proastă.
- Ralph şi cu Brad spun că vor reuşi. Iar eu am încredere în ei.
- Atunci să sperăm că încrederea ta se va dovedi îndreptăţită, nu? Pe de o parte, poate că plecarea bătrânei e bine venită. Poate era şi ea conştientă de asta. Poate că e mai bine dacă oamenii au ocazia să judece după capul lor ce anume reprezintă luminile de pe cer, sau dacă un anume copac are cu adevărat trăsături omeneşti, sau e vorba doar de un joc de lumini şi umbre. Mă înţelegi, Larry?
- Nu, domnule, îi mărturisi Larry. Nu sunt prea sigur că înţeleg.
- Mă întreb dacă e musai să luăm de la capăt toată povestea aceea plicticoasă cu zei, mântuitori şi vieţi de apoi înainte să reinventăm W.C.-ul. Asta vreau să zic. Mă întreb dacă acesta este momentul potrivit pentru zei.
- Crezi că a murit?
