Murise, poate în chip triumfător.

Urlând de furie, Flagg începu să-i tragă şuturi. Tresăririle mecanice, indiferente, ale trupului ei îl înverşunară şi mai rău. O lovi mai departe, rostogolind-o pe podea, mugind şi mârâind. Din păr începură să-i sară scântei, ca şi cum undeva, în el, un ciclotron se trezise la viaţă, generând un câmp electric, transformându-l astfel într-o baterie. Din ochi îi ţâşneau fulgere negre. Mugea şi lovea, lovea şi mugea.

Afară, Lloyd şi ceilalţi se îngălbeniseră la faţă. Schimbau priviri între ei. În cele din urmă, nu mai putură suporta. Jenny, Ken şi Whitney se îndepărtară, iar pe feţele lor livide se citea expresia omului care nu aude nimic şi are grijă să nici nu audă.

Doar Lloyd continuă să aştepte - nu pentru că aşa vroia, ci ştiind că aşa se cuvine să procedeze. Într-un târziu, Flagg îl chemă înăuntru.

Stătea pe biroul cel mare, cu picioarele încrucişate, cu mâinile sprijinite pe genunchi. Privea pe deasupra capului lui Lloyd, undeva, în gol. Simţind curentul, Lloyd constată că peretele-fereastră fusese spart la mijloc. Marginile ascuţite ale găurii erau mânjite cu sânge.

Pe podea zăcea o formă ghemuită, ce aducea vag aminte de un corp omenesc, înfăşurată într-o draperie.

- Fă să dispară chestia asta, spuse Flagg.

- Okay! Vocea lui coborî, până nu mai rămase decât o şoaptă răguşită. Să-i iau capul?

- Du totul în afara oraşului, la răsărit, aruncă benzină şi dă-i foc. M-ai auzit? Arzi totul! Arzi toată porcăria!

- Foarte bine.

- Aşa, zise Flagg, cu un zâmbet binevoitor.

Tremurând, cu gura de vată, scâncind de frică, Lloyd se căzni să ridice obiectul masiv. Partea de jos era lipicioasă şi umedă. Corpul fetei i se curbă în braţe şi luă formă de u, îi alunecă din mâini şi se prăbuşi la pământ. Aruncă spre Flagg o privire îngrozită, dar acesta rămăsese în poziţia semilotus, privind fix. Lloyd apucă din nou povara şi porni clătinându-se spre uşă.

- Lloyd?

Se opri şi privi în urmă. Gemu slab. Flagg rămăsese în aceeaşi poziţie, dar acum plutea cam la douăzeci şi cinci de centimetri deasupra biroului, privind în continuare senin.

- C-c-ce?

- Mai ai cheia pe care ţi-am dat-o la Phoenix?

- Da.

- Să-ţi fie la îndemână. Se apropie timpul.

- F-foarte bine.

Aşteptă, dar Flagg nu-i mai vorbi. Suspendat în întuneric, zâmbea blând, ca un fachir indian executând un număr uimitor.

Lloyd ieşi în grabă, fericit că mai scăpase o dată cu viaţă şi cu mintea întreagă.

În acea zi nu se mai întâmplă nimic în Las Vegas. Lloyd se întoarse pe la ora 2 după-amiaza, răspândind în jur miros de benzină. Vântul începu să bată şi, pe la ora 5, sufla nestingherit de-a lungul lui Sunset Strip, stârnind vuiete sinistre printre hoteluri. Palmierii, care începuseră să moară din cauza lipsei de apă de care suferiseră în iulie şi în august, se zbăteau ca nişte fragmente zdrenţuite ale unor drapele de luptă. Nori cu forme stranii se fugăreau pe cer.

La Cub Bar, Whitney Horgan şi Ken DeMott beau bere la sticlă şi mâncau sandvişuri cu salată de ouă. Trei bătrâne - cele trei ursitoare, cum le spunea toată lumea - creşteau păsări la marginea oraşului, cu toate acestea nu se găseau destule ouă. Nu departe de Whitney şi Ken, în cazino, micuţul Dinny McCarthy se târa fericit pe una dintre mesele de zaruri, jucându-se cu o armată de soldaţi de plastic.

- Uită-te la ţâncul ăsta, spuse Ken cu tandreţe. Cineva m-a întrebat dacă n-aş vrea să-i port de grijă o oră. Aş sta cu el şi o săptămână încheiată. Aş da orice să fie al meu. Nevastă-mea n-a avut decât un copil, născut prematur, cu două luni înainte de vreme. A murit în incubator, la trei zile după naştere.

Îşi ridică privirile la intrarea lui Lloyd.

- Hei, Dinny! strigă Lloyd.

- Yoyd! Yoyd! răspunse Dinny.

Se grăbi să ajungă la marginea mesei, sări jos şi-i alergă în întâmpinare. Lloyd îl ridică în braţe şi-l strânse tare.

- Îi dai un pupic lui Lloyd?

Dinny îl pupă de mai multe ori, cu zgomot.

- Ţi-am adus ceva, spuse Lloyd, scoţând din buzunarul de la piept un pumn de bomboane Hershey's Kisses.

Dinny luă acadelele, ţipând de bucurie.

- Yoyd?

- Ce-i, Dinny?

- De ce miroşi a benzină?

Lloyd zâmbi:

- Ara ars nişte gunoi, dragul meu. Mergi şi te joacă. Cine-i mămica ta acum?

- Angelina. Pronunţia lui suna Angeiiina. Pe urmă iarăşi Bonnie. Îmi place Bonnie. Dar şi de Angelina-mi place.

- Să nu-i spui că Lloyd ţi-a dat bomboane. Angelina l-ar bate pe Lloyd.

Dinny promise să nu spună şi fugi râzând, imaginându-şi cum l-ar pălmui Angelina pe Lloyd. Peste câteva momente se afla din nou în mijlocul mesei de zaruri, comandându-şi armatele cu gura plină de ciocolată. Reapăru şi Whitney, cu şorţul lui alb. Aducea două sandvişuri şi o sticlă rece de bere Hamm's pentru Lloyd.

- Mulţumesc, spuse acesta. Arată minunat.

- E pâine siriană de casă, îi explică Whitney cu mândrie.

Lloyd mestecă o vreme în linişte, apoi se interesă:

- L-a văzut careva?

Ken clătină din cap:

- Cred că iar a plecat.

Lloyd căzu pe gânduri. Afară, o pală de vânt mai puternică decât de obicei sufla aprig, amintind de pustietatea şi dezolarea din deşert. Dinny îşi ridică fruntea neliniştit, dar după o clipă se întoarse la joacă.

- Trebuie să fie undeva prin preajmă, spuse Lloyd în cele din urmă. Nu ştiu de ce, dar aşa cred eu. Stă pe aproape şi aşteaptă să se întâmple ceva. Nu ştiu exact ce.

- O fi aflat ceva de la ea? întrebă Whitney în şoaptă.

- Nu, răspunse Lloyd, urmărindu-i pe Dinny. Nu cred să fi scos ceva de la ea. Ceva nu i-a mers. Femeia... a avut noroc, sau a avut gândul mai iute decât el. Ceea ce se-ntâmplă des.